Cuba – de la Elveția Caraibelor la sărăcie lucie, prin comunism

Trump a apăsat azi pe butonul roșu al presiunii economice și a declarat „urgență națională” în legătură cu Cuba, fluturând amenințarea cu tarife pentru țările care îi mai pompează insulei petrolul salvator. Pe scurt: „îți țin lumina aprinsă? perfect, plătești la importuri”. Iar Cuba, care oricum trăiește de ani buni într-o criză energetică aproape permanentă, simte acum cum geopolitica intră în priză și… face scurt.

Dar ca să înțelegi de ce Cuba e astăzi un amestec de poezie tropicală, ruină romantică și frigider gol, trebuie să facem un pas în spate. Mult în spate. În perioada când Havana era o bijuterie a emisferei, iar insula era vândută lumii ca „Elveția Caraibelor” (o formulă care prinde bine pe afișe și în broșuri, chiar dacă realitatea avea și atunci colțuri ascuțite).

Când Havana era vitrină, nu muzeu al supraviețuirii

Cuba de dinainte de 1959 n-a fost un paradis egalitar, dar nici groapa de azi. A fost o țară cu orașe care respirau modernitate, cu turism, viață de noapte, infrastructură relativ decentă pentru regiune și un aer cosmopolit care făcea din Havana un fel de Miami cu trabuc și ritm de son. În cifrele vremii, Cuba nu era ultimul vagon al Americii Latine.

Atenție însă: „Elveția Caraibelor” nu însemna că tot cubanezul avea cont în bancă și pian în sufragerie. În spatele luminilor de neon, exista o economie destul de dependentă de zahăr, cu mari diferențe între urban și rural, între cei conectați la circuitul banilor și cei care trăiau în alt secol. Iar în ecuație intră și Batista, intră și corupția, intră și mafia, intră și sentimentul că o parte din țară e o anexă turistică și economică a altora.

Și tocmai aici s-a lipit revoluția ca un timbru pe o scrisoare: nemulțumirea exista, iar sloganurile au sunat seducător.

Revoluția care a promis demnitate și a livrat raționalizare

Fidel Castro a intrat în istorie ca simbol: anti-imperialism, suveranitate, „poporul la putere”, romantism de gherilă în Sierra Maestra. Apoi a intrat în administrarea realității – și aici începe filmul prost.

Naționalizările au venit în valuri. Proprietatea privată a fost tratată ca o boală rușinoasă. Economia a devenit un organism planificat central, cu reflexul clasic al comunismului: dacă ceva nu merge, nu e vina sistemului, ci a „dușmanilor”, a „sabotajului”, a „agenturilor”.

Și, evident, Statele Unite au reacționat: embargo, sancțiuni, decuplare, ostilitate pe față. Embargoul american a contat enorm în strangularea economiei cubaneze. Dar partea pe care regimul o „uită” în mod convenabil e că, acolo unde comunismul se instalează complet, nu mai ai nevoie de embargo ca să strici piața: o strică singur, metodic, cu ștampila și cu frica.

Colacul sovietic: o țară ținută în viață pe perfuzii geopolitice

Decenii bune, Cuba a fost „proiectul” sovietic din Caraibe. URSS a cumpărat zahăr, a livrat petrol, a oferit piață și protecție. Practic, insula a trăit pe perfuzii ideologice: „noi rezistăm eroic”, în timp ce factura era plătită din altă parte.

Pentru regim, asta a fost mană cerească: când ai sponsor, poți să-ți permiți să ignori eficiența, productivitatea, stimulentele, competiția. Poți să transformi economia într-un teatru cu decoruri frumoase și culise putrede.

Și apoi… s-a stins lumina la Moscova.

„Perioada specială”: momentul când propaganda a întâlnit foamea

După prăbușirea URSS, Cuba a intrat în ceea ce istoria oficială numește „Perioada specială”. Traducere: sărăcie bruscă, penurie, improvizație, un șoc atât de mare încât a arătat, fără cosmetizare, cât de fragil e un stat ținut în viață de geopolitică.

Regimul a încercat mici deschideri: turismul a devenit sursă majoră de valută, remitențele au început să conteze enorm, au apărut petice de piață, dar mereu sub controlul aparatului. Cuba a început să trăiască într-o dublă realitate: pentru turiști, mojito și muzică; pentru localnici, cozi, cartelă, „nu avem”.

Comunismul tropical: aceeași rețetă, pe fundal cu palmieri

Comunismul cubanez a reușit performanța tipică ideologiilor tari: a creat o clasă privilegiată în numele egalității. „Revoluționarii” și aparatul au avut acces, restul au primit discurs. Controlul politic a rămas sever. Presa liberă, opoziția, sindicatele reale – toate au fost tratate ca amenințări existențiale.

Când un stat îți spune că libertatea e un lux „burghez”, de obicei urmează faza în care nici mâncarea nu mai e garantată.

De ce Cuba a ajuns azi un stat amărât: sistem, frică și incompetență – triumviratul care a distrus o țară

E comod, aproape reflex, să dai vina pe sancțiunile americane pentru tot ce nu funcționează în Cuba. E o explicație simplă, ușor de vândut propagandistic și perfectă pentru discursurile oficiale. Doar că explicația asta e incompletă și, pe alocuri, ipocrită. Embargoul a strâns șurubul, fără îndoială. Dar motorul economiei cubaneze era gripat cu mult înainte să plouă.

Adevărata prăbușire a Cubei nu vine din afară, ci din interior, din „politicile publice” ale comunismului castrist – un amestec rigid de dogmă ideologică, control paranoic și management economic dezastruos, aplicat consecvent timp de peste șase decenii.

Economia planificată: cum omori inițiativa fără să tragi un foc de armă

Modelul economic impus de Fidel Castro și perpetuat de regimul său a fost unul clasic comunist: planificare centralizată, proprietate de stat aproape totală și eliminarea sistematică a inițiativei private. Statul a decis ce se produce, cât se produce, cine produce și la ce preț. În teorie, pentru „binele comun”. În practică, pentru control total.

Rezultatul a fost previzibil:

• lipsă cronică de stimulente pentru muncă eficientă;
• absența competiției reale;
• producție slabă calitativ și cantitativ;
• incapacitate de adaptare la schimbări tehnologice sau de piață.

Într-un asemenea sistem, performanța nu e răsplătită, iar inovația e suspectă. Dacă vii cu o idee nouă, ești întrebat mai întâi dacă e ideologic corectă, nu dacă funcționează. Așa ajungi să produci prost, scump și insuficient, chiar și atunci când ai resurse.

Statul-manager: cel mai prost administrator imaginabil

Comunismul cubanez a transformat statul într-un manager universal. Statul cultivă trestia de zahăr, statul produce energie, statul administrează hoteluri, statul importă mâncare, statul decide cine primește ce. Problema fundamentală? Statul nu dă faliment.

Când o companie privată e prost administrată, dispare. Când statul e prost administrat, plătește populația:

• prin penurie;
• prin raționalizare;
• prin servicii publice jalnice;
• prin infrastructură lăsată să putrezească.

Nimeni nu e concediat pentru pierderi uriașe. Nimeni nu răspunde real pentru decenii de decizii proaste. Eșecul devine „context”, „blocadă”, „agresiune externă”. Responsabilitatea se evaporă.

Frica politică: selecția inversă a competenței

Poate cea mai toxică „politică publică” a regimului castrist a fost guvernarea prin frică. Nu doar frica de SUA, ci frica internă: frica de a greși, frica de a ieși din rând, frica de a spune adevărul.

Într-un asemenea climat:

• nu sunt promovați cei competenți, ci cei loiali;
• nu câștigă cei care rezolvă probleme, ci cei care nu creează probleme politice;
• mediocritatea devine normă instituțională.

Ministerele, companiile de stat, administrația locală ajung populate de oameni care știu să repete lozinci, nu să gestioneze sisteme complexe. Așa apar blackout-urile, lipsa pieselor de schimb, reparațiile făcute „din sârmă și rugăciuni”, improvizația ca politică de stat.

Economia „varză”: simptomele inevitabile ale unui sistem mort

Când combini planificarea rigidă, managementul prost și frica politică, rezultatul e o economie care nu mai produce bunăstare, ci doar supraviețuire. Simptomele sunt aceleași, oriunde s-a încercat experimentul comunist până la capăt:

• migrație masivă – oamenii votează cu picioarele;
• piață neagră omniprezentă – pentru că economia oficială nu livrează;
• infrastructură în colaps – drumuri, rețele, centrale, clădiri;
• depresie socială – apatie, cinism, pierderea orizontului de speranță;
• proteste spontane, declanșate de lucruri elementare: mâncare, curent, apă.

Nu mai e vorba de ideologie. E vorba de frigiderul gol și de becul stins.

Criza energiei: insula care trăiește cu lumina pe program

Energia e poate cel mai vizibil simptom al eșecului sistemic. Cuba e dependentă de importuri de combustibili, în special petrol, iar infrastructura sa energetică e îmbătrânită, subfinanțată și prost întreținută. Centrale vechi, avarii frecvente, lipsă de investiții reale – un tablou tipic pentru economiile gestionate politic, nu economic.

Blackout-urile nu mai sunt accidente, ci parte din rutină. Programate sau neprogramate, ele afectează tot:

• fără curent nu ai apă pompată;
• fără curent nu ai lanț frigorific;
• fără curent nu ai spitale funcționale;
• fără curent nu ai economie.

Ai doar nervi, frustrare și sentimentul că trăiești într-un stat care nu mai poate garanta nici funcționarea de bază.

De ce ordinul lui Trump lovește exact unde doare

În acest context fragil, ordinul lui Trump privind petrolul nu e cauza prăbușirii, ci ciocanul care lovește un perete deja crăpat. Sistemul energetic cubanez era în colaps structural înainte de orice nouă sancțiune. Decizia de la Washington doar expune brutal realitatea: un stat care depinde de alții pentru energie, dar care a refuzat timp de decenii să-și reformeze economia.

Regimul va striga, previzibil, „agresiune”. Dar adevărul e mai incomod: niciun stat sănătos nu ajunge să fie atât de vulnerabil încât o singură decizie externă să-i paralizeze viața de zi cu zi.

Comunismul n-a fost o greșeală de parcurs, ci o politică de distrugere lentă

Cuba n-a fost ruinată peste noapte. A fost erodată sistematic, prin politici publice care au sufocat inițiativa, au premiat obediența și au transformat statul într-un parazit economic. Embargoul a agravat, dar n-a inventat nimic.

Iar când un sistem produce constant penurie, frică și întuneric la propriu, nu mai vorbim de „rezistență eroică”, ci de faliment ideologic complet.

Decretul lui Trump: petrolul Cubei devine problemă de securitate națională

Din ce a comunicat Washingtonul, ordinul creează o procedură prin care SUA pot impune tarife suplimentare pe importurile din țările care vând sau furnizează petrol Cubei. E un tip de presiune indirectă: nu te lupți doar cu Havana, ci îi sperii și pe cei care o țin pe linia de plutire.

Evident, acest mecanism apasă în special pe țările care au devenit furnizori importanți – iar în ultimele luni discuția a gravitat, tot mai mult, în jurul Mexicului. Mesajul e brutal de clar: „ajuți Cuba cu petrol, te costă la export”. Din punct de vedere politic, e și o mutare de imagine: Trump se poziționează ca „omul care strânge lațul”, după ce Obama încercase relaxarea, iar apoi primul mandat al lui Trump a virat din nou spre restricții.

Și, ca să fie tabloul complet, decretul împachetează totul în limbajul standard: alianțe ostile, securitate, informații, influență rusă/chineză/iraniană, plus capitolul drepturilor omului.

Geopolitica din spatele cortinei: Cuba ca platformă, nu ca paradis

Pentru marile puteri rivale SUA, Cuba e un pion cu utilitate strategică: un loc bun de semnal, de influență regională, de simbol. Pentru Havana, aceste alianțe sunt și o formă de supraviețuire: dacă rămâi singur, te sufoci.

Problema e că regimul cubanez a transformat „suveranitatea” într-o marfă de troc: îți oferă poziționare și acces, primește sprijin și resurse. Populația? Ea primește discurs și încă o seară fără curent.

Cuba n-a fost distrusă de istorie, ci de o idee fixă

Cuba e o țară minunată. Nu ca slogan turistic, ci real: cultură, muzică, oameni, o identitate uriașă, o frumusețe naturală care ar putea susține o economie întreagă. Tocmai asta face tragedia mai mare.

De la „Elveția Caraibelor” (cu toate imperfecțiunile sale) la sărăcie lucie, drumul n-a fost inevitabil. A fost o alegere politică împinsă până la capăt: comunismul ca religie de stat, frica drept instrument, economia ca scenă de teatru. Embargoul a fost ploaia rece, dar comunismul a fost ciocanul care a spart geamul și a chemat furtuna în casă.

Iar acum, când Trump strânge din nou șurubul pe petrol, regimul va spune, previzibil, că totul e vina americanilor. Da, presiunea externă lovește. Dar nu ea a inventat cartelă, coadă, cenzură, nomenclatură și falimentul administrativ. Astea sunt producție internă, 100%.

Cuba de azi are două căi:

Ori rămâne un muzeu viu al unei revoluții care a îmbătrânit urât, ori își regăsește libertatea economică și politică, cu riscuri, cu tranziție, cu zgomot – dar cu viitor. Pentru că, oricât de poetic sună trompeta de pe Malecon, nu poți hrăni o națiune cu nostalgie.