Europa Liberă se închide: sfârșitul vocii care a ținut România vie când adevărul era interzis

Europa Liberă România, publicația digitală finanțată de Congresul Statelor Unite și relansată oficial în 2019, își va înceta activitatea pe 31 martie 2026. Redacția, formată din aproximativ 20 de jurnaliști, se închide în urma suspendării finanțării de către Agenția SUA pentru Media Globale, decizie adoptată în contextul reducerilor bugetare inițiate de administrația americană în 2025.

În forma sa finală, Europa Liberă nu mai era un post de radio clasic, ci o redacție digitală modernă, cu investigații, analize, reportaje video și conținut editorial profund, relansată tocmai pentru a combate noul val de dezinformare care începea să corodeze spațiul public românesc.

Închiderea Europei Libere nu este doar un eveniment administrativ.

Este sfârșitul unei instituții care, timp de peste patru decenii, a funcționat ca o arteră secretă prin care adevărul ajungea într-o țară unde realitatea fusese confiscată de stat.

Europa Liberă nu a fost doar un post de radio. A fost o formă de rezistență. O formă de respirație. O formă de supraviețuire psihologică pentru milioane de români.

Când adevărul devenise infracțiune, Europa Liberă devenise necesitate

Pentru românii care au trăit anii comunismului, Europa Liberă nu poate fi înțeleasă prin comparație cu niciun produs media modern. Nu era un canal de informare obișnuit. Era singura fereastră spre realitate.

România anilor ’70 și ’80 era o țară sigilată.

Televiziunea difuza două ore pe zi, aproape exclusiv propagandă. Ziarele nu informau, ci repetau obsesiv aceleași formule goale despre „realizări mărețe” și „viitor luminos”. Realitatea fusese înlocuită cu o ficțiune oficială.

Și totuși, în fiecare seară, în milioane de apartamente, se repeta același ritual.

Radioul era deschis cu grijă. Volumul era redus la limită. Bruiajul era constant. Dar printre paraziți apărea o voce.

Calmă. Clară. Umană.

Era Europa Liberă.

Pentru prima dată în acele zile, oamenii auzeau lucruri reale.

Despre lipsurile alimentare.

Despre revoltele muncitorești.

Despre arestări.

Despre prăbușirea economică.

Despre lumea din afara granițelor.

Europa Liberă nu inventa nimic. Nu exagera. Nu avea nevoie. Realitatea însăși era suficient de devastatoare.

Vocile care au devenit conștiința unei națiuni captive

Europa Liberă nu a fost o instituție abstractă. A fost construită din oameni. Iar acești oameni au devenit, fără să vrea, repere morale pentru milioane de români.

Noel Bernard – arhitectul credibilității

Noel Bernard, directorul secției române între 1969 și 1981, a transformat Europa Liberă într-o instituție de o credibilitate aproape absolută. Sub conducerea lui, postul a devenit principala sursă de informație reală despre România.

Regimul Ceaușescu îl considera un inamic direct. A murit în 1981, la doar 56 de ani, în urma unui cancer suspect. Mulți istorici cred că moartea sa a fost rezultatul unei operațiuni a Securității.

Monica Lovinescu și Virgil Ierunca – vocea morală

Monica Lovinescu și Virgil Ierunca nu au fost doar jurnaliști. Au fost instanțe morale. Emisiunile lor nu informau doar. Judecau. Analizau. Explicau.

Monica Lovinescu a devenit simbolul rezistenței intelectuale românești. Regimul a încercat să o reducă la tăcere printr-un atac brutal în Paris, organizat de Securitate în 1977.

Nu a reușit.

Vlad Georgescu – directorul care a murit după ce a sfidat regimul

Vlad Georgescu, director al secției române între 1983 și 1988, a continuat linia editorială necompromisă. După difuzarea unor materiale extrem de incomode pentru regimul Ceaușescu, a fost diagnosticat cu o tumoare cerebrală și a murit la 51 de ani.

Documentele declasificate sugerează implicarea directă a serviciilor românești în iradierea sa.

Emil Hurezeanu, Neculai Constantin Munteanu, Gelu Ionescu, Liviu Tofan

Aceste voci au devenit familiare pentru milioane de români. Nu erau simple nume. Erau prezențe. Erau garanții că adevărul există.

Neculai Constantin Munteanu, cu stilul său direct și curajos. Emil Hurezeanu, cu analiza sa lucidă. Liviu Tofan, Gelu Ionescu și alții au construit, zi după zi, o alternativă la realitatea oficială.

Pentru milioane de români, aceste voci erau mai credibile decât propriul stat.

De ce se temea regimul atât de mult de Europa Liberă

Europa Liberă nu avea armată. Nu avea poliție. Nu avea putere politică.

Avea ceva mult mai periculos: credibilitate.

Regimul Ceaușescu investea sume enorme în bruiaj. Încerca constant să discrediteze postul. Îl numea „instrument imperialist”.

Pentru că înțelegea un adevăr fundamental: un regim bazat pe minciună nu poate supraviețui atunci când oamenii au acces constant la adevăr.

Europa Liberă nu distrugea clădiri. Distrugea monopolul asupra realității.

După 1989, părea că misiunea ei s-a încheiat

Căderea comunismului a transformat Europa Liberă, aparent, într-o relicvă a unei epoci încheiate. România devenise oficial o societate liberă. Presa era liberă. Informația circula liber.

Postul radio Europa Liberă și-a redus treptat activitatea și, în cele din urmă, a dispărut din peisajul românesc ca instituție activă.

Părea că nu mai este nevoie de el.

Istoria avea însă alte planuri.

Revenirea din 2019: semnul că pericolul nu dispăruse

Relansarea Europa Liberă în România, în 2019, nu a fost un exercițiu nostalgic. A fost un răspuns la o degradare vizibilă a spațiului informațional.

Dezinformarea modernă nu mai funcționează prin interdicție. Funcționează prin confuzie. Nu mai spune oamenilor ce să creadă. Îi face să nu mai știe ce este adevărat.

Europa Liberă revenea într-un spațiu formal liber, dar vulnerabil. Rolul ei nu mai era acela de a sparge cenzura, ci de a ancora realitatea.

Investigațiile sale au expus mecanisme de putere, rețele de influență și abuzuri instituționale. Nu mai era singura voce independentă. Dar era una dintre puținele complet independente.

Nu dispare doar o redacție. Dispare o garanție

Închiderea Europa Liberă nu înseamnă că adevărul dispare. Dar înseamnă că dispare una dintre instituțiile construite special pentru a funcționa fără dependențe locale.

Nu depindea de publicitate. Nu depindea de favoruri politice. Nu depindea de bunăvoința celor pe care îi investiga.

Această independență absolută era, în sine, o formă de protecție.

Astăzi, propaganda nu mai arată ca propaganda. Nu mai urlă. Nu mai interzice. Sugerează. Insinuează. Relativizează.

Într-o astfel de lume, instituțiile complet independente devin rare.

Europa Liberă a fost una dintre ele.

Sfârșitul unei epoci, începutul unei responsabilități

Europa Liberă nu a fost importantă pentru că era perfectă. A fost importantă pentru că a existat atunci când era cel mai greu să exiști.

A demonstrat că adevărul poate supraviețui chiar și atunci când este bruiat, atacat și urmărit.

Pentru milioane de români, Europa Liberă a fost dovada că lumea reală nu dispăruse complet.

Astăzi, nu mai există bruiaj. Nu mai există radiouri ascunse sub pături. Nu mai există Securitate care să bată la ușă pentru că ai ascultat o frecvență interzisă.

Dar dispariția Europa Liberă ridică o întrebare mult mai incomodă decât orice interdicție.

Nu dacă mai avem acces la informație.

Ci dacă mai avem instituții suficient de independente încât să spună adevărul fără teamă.

Pentru că istoria arată un lucru simplu și brutal:

atunci când vocile independente dispar, minciuna nu întârzie niciodată să ocupe spațiul rămas liber.

Europa Liberă nu a fost doar o voce din trecut.

A fost dovada că adevărul poate supraviețui chiar și într-o țară construită pe minciună.

Iar dispariția ei nu este doar sfârșitul unei redacții.

Este sfârșitul unei garanții.

Chiar nu mai era nevoie de Europa Liberă?

Dispariția Europei Libere ridică inevitabil o întrebare pe care nimeni nu pare dispus să o formuleze direct: a dispărut, cu adevărat, minciuna oficială sau doar și-a schimbat forma?

România de astăzi nu mai trăiește sub o dictatură care interzice brutal accesul la informație, dar asta nu înseamnă că adevărul circulă nestingherit. Diferența fundamentală este alta: în comunism, minciuna era impusă centralizat și obligatoriu; astăzi, ea este dispersată, fragmentată, ambalată în opinii, în narațiuni convenabile, în jumătăți de adevăr care nu mai au nevoie de cenzură pentru a deveni eficiente.

Nu mai există o singură minciună oficială, ci o multitudine de versiuni concurente ale realității, fiecare servind interese precise, politice, economice sau geopolitice.

În acest nou ecosistem, rolul unui canal jurnalistic precum Europa Liberă nu devenise inutil, ci poate mai necesar ca niciodată.

Pentru că propaganda modernă nu mai seamănă cu cea din epoca Ceaușescu.

Nu mai urlă.

Nu mai ordonă.

Nu mai interzice.

Ea sugerează, insinuează, obosește, relativizează.

Nu mai încearcă să convingă pe toată lumea de același lucru, ci să creeze suficientă confuzie încât nimeni să nu mai fie sigur de nimic.

Într-o astfel de lume, dispariția unei instituții construite pe ideea de verificare, rigoare și independență nu este doar o pierdere simbolică, ci o slăbire concretă a capacității societății de a se apăra de propriile sale iluzii. Europa Liberă nu mai era singura voce alternativă.

Dar era una dintre puținele care nu trebuiau să ceară voie nimănui pentru a spune ce vede.

Iar această independență, mai mult decât orice, este ceea ce dispare odată cu ea.