România a mai făcut pași spre unire de-a lungul ultimului secol prin tratate, războaie, prăbușiri imperiale și conjuncturi geopolitice dramatice. În 2026, însă, reunificarea națională intră într-o etapă nouă: procedura parlamentară standard.

Diana Șoșoacă descoperă cea mai scurtă cale spre istorie: depunerea unui proiect în Parlament

Europarlamentara Diana Șoșoacă, prin parlamentarii partidului S.O.S. România, a depus un proiect legislativ privind unirea României cu Republica Moldova. Documentul vine ambalat solemn, cu referințe la destinul național, suveranitate și drept istoric, într-un moment regional încă dominat de războiul din Ucraina, presiunea Rusiei și anxietățile strategice ale Europei de Est.

Inițiativa ridică inevitabil întrebarea: asistăm la începutul unei dezbateri reale sau la o demonstrație politică destinată exclusiv spațiului mediatic?

Unirea – între ideal național și instrument politic

Tema unirii nu este marginală în imaginarul românesc. Ea revine periodic, mai ales în momente de tensiune regională, ca reflex identitar și emoțional.

Argumentul central al inițiativei este clar: existența a două state românești ar reprezenta consecința unor decizii geopolitice tragice ale secolului XX, iar reunificarea ar trebui să fie expresia exclusivă a voinței românilor, fără influențe externe.

Formularea este atent construită și atinge corzi sensibile. Problema apare însă în momentul în care idealul simbolic întâlnește realitatea politică.

Unirea nu este un act declarativ. Nu este nici rezoluție parlamentară și nici exercițiu retoric.

Este una dintre cele mai complicate operațiuni geopolitice imaginabile în Europa contemporană.

Ce înseamnă, de fapt, unirea în 2026

Dacă ar fi tratată serios, reunificarea ar deschide simultan dosare explozive:

• frontiera externă a Uniunii Europene;
• extinderea NATO într-o zonă considerată sensibilă de Rusia;
• statutul Transnistriei;
• integrarea economică a unui stat cu indicatori diferiți;
• costuri bugetare uriașe;
• referendumuri pe ambele maluri ale Prutului;
• negocieri internaționale de anvergură istorică.

Pe scurt, unirea nu poate începe printr-un proiect legislativ intern, deoarece nu este o decizie unilaterală.

Este un proces continental.

Parlamentul României versus realitatea internațională

Comunicatul S.O.S. România insistă asupra ideii că nicio capitală străină și nicio structură supranațională nu ar trebui să influențeze destinul național.

Afirmația funcționează perfect în plan discursiv.

În plan real însă, România este membră UE și NATO. Orice modificare teritorială implică automat negocieri multilaterale, tratate internaționale și acorduri de securitate.

Geografia politică nu se modifică prin vot parlamentar.

Se modifică doar atunci când marile echilibre strategice permit acest lucru.

Politica simbolurilor și economia vizibilității

Inițiativa are însă o logică politică internă evidentă.

Tema unirii produce reacție emoțională instantă. Ea nu poate fi criticată frontal fără riscul de a părea anti-națională și oferă vizibilitate maximă inițiatorului.

În epoca politicii spectacol, proiectele imposibile au un avantaj major: nu trebuie implementate pentru a produce efect electoral.

Ele funcționează ca declarații de identitate.

Iar Diana Șoșoacă înțelege perfect mecanismul.

Unirea reală nu începe cu declarații

Paradoxal, ideea unirii rămâne una dintre cele mai serioase teme strategice pentru viitorul României și Republicii Moldova.

Dar tocmai seriozitatea ei cere prudență.

Unirea reală ar începe prin:

• integrare economică profundă;
• infrastructură comună;
• interconectare energetică;
• convergență instituțională;
• apropiere socială graduală.

Nu printr-un gest parlamentar unilateral.

Istoria arată că marile reunificări nu apar din inițiative simbolice, ci din transformări lente care devin inevitabile.

Elefantul din cameră

Adevărul incomod este că România nu se află astăzi în momentul geopolitic al unei reunificări, ci într-un moment al anxietăților strategice.

Războiul din Ucraina a readus ideea unirii în discursul public, dar nu pentru că ar fi devenit mai simplă, ci pentru că regiunea a devenit mai nesigură.

Proiectul depus în Parlament nu schimbă realitatea geopolitică.

Schimbă doar conversația politică.

Unirea rămâne un ideal istoric profund pentru mulți români. Dar între ideal și realizare există un spațiu vast, populat de tratate, alianțe, echilibre militare și interese internaționale.

Iar până când acel spațiu nu se aliniază favorabil, proiectele de lege despre unire vor rămâne ceea ce sunt acum: gesturi politice puternice simbolic, dar lipsite de consecințe practice.

Istoria nu se scrie prin depuneri la registratura Parlamentului.

Ea apare atunci când realitatea decide că momentul a venit.

Pentru că ai intuit perfect, prieten drag:
o „Lege a Unirii” adoptată unilateral ar fi, juridic și politic, ceva aproape science-fiction.

Hai să vedem ce ar trebui, teoretic, să conțină o asemenea lege dacă ar fi scrisă de oameni obligați să fie serioși.

Ce ar trebui să conțină, în mod real, o Lege a Unirii cu Republica Moldova

1. Capitolul zero: realitatea neplăcută

Prima problemă:

România nu poate decide singură unirea.

Deci legea ar trebui să înceapă cu ceva extrem de anticlimatic:

• acord bilateral România–Republica Moldova;
• referendum simultan în ambele state;
• recunoaștere internațională;
• acord UE;
• acord NATO;
• notificare ONU;
• negocieri de securitate regională.

Practic, primele 40 de articole ar spune:

„Această lege intră în vigoare doar dacă restul planetei este de acord.”

2. Cetățenia: momentul „suntem toți ceva”

Legea ar trebui să stabilească:

• cine devine automat cetățean român;
• dubla cetățenie;
• statutul minorităților;
• documentele de identitate;
• drepturile electorale.

Adică exact momentul:

nu există varianta „români luni-miercuri, moldoveni weekend”.

Statul trebuie să decidă instant:

• o singură cetățenie politică;
• o singură constituție.

Și aici începe durerea.

3. Constituția — bomba juridică

Nu poți uni două state fără să răspunzi:

care constituție rămâne?

Opțiuni reale:

1. Moldova intră în România → Constituția României se extinde.
2. Nou stat → constituție nouă.
3. Federație temporară.

Fiecare variantă ar provoca cutremur politic.

4. Frontierele externe

Aici începe geopolitica grea.

Unirea ar transforma instant:

• frontiera Moldovei → frontieră UE
• frontieră NATO
• linie strategică directă cu spațiul ex-sovietic

Problema numită:

Transnistria

Legea ar trebui să răspundă:

• intră?
• rămâne separat?
• statut special?
• conflict înghețat?

Fără acest capitol, legea ar fi pură poezie.

5. Armata și securitatea

Ar trebui stabilit:

• integrarea armatei moldovene;
• statutul ofițerilor;
• doctrine NATO;
• serviciile secrete;
• infrastructura militară.

Tradus simplu:

într-o dimineață NATO s-ar trezi cu o frontieră nouă de câteva sute de kilometri.

Nu e un detaliu.

Este eveniment geopolitic major.

6. Economia — partea pe care nimeni nu o spune tare

O lege serioasă ar trebui să includă:

• armonizarea salariilor;
• sistem fiscal unic;
• pensii;
• datorii publice;
• conversia monedei;
• integrarea băncilor;
• subvenții agricole.

Asta ar costa zeci de miliarde.

Nu slogan. Bani reali.

7. Administrația: România + încă o Românie

Ar apărea instant întrebări delirant de concrete:

• câte județe noi?
• câte prefecturi?
• câți parlamentari?
• ce se întâmplă cu funcționarii moldoveni?
• câte ministere se dublează?

Unirea nu e emoție.
E Excel.

8. UE — capitolul care schimbă tot

Moldova nu este membră UE.

Deci legea ar trebui să spună:

• extindere automată a acquis-ului comunitar;
• derogări;
• perioade de tranziție;
• negocieri cu Bruxelles.

Adică unirea ar deveni simultan proces de extindere europeană.

9. Identitatea — capitolul nespus

Aici ajungem la partea ta genială.

Legea ar trebui să răspundă implicit:

• cine sunt cetățenii noului stat?
• cum se integrează identitățile?
• ce se întâmplă cu narativele istorice diferite?

Nu există buton:

„de mâine suntem toți aceiași”.

Statele nu funcționează pe declarații emoționale.

Concluzia serioasă (și puțin comică)

O adevărată Lege a Unirii nu ar avea 10 articole.

Ar avea probabil:

800–1000 de pagini
ani de negocieri
tratate internaționale atașate.

Nu ar suna:

„Fraților, de mâine ne unim!” sau ”Hai să dăm trompă cu trompă!”.

Ar suna mai degrabă:

„În urma unui proces juridic, economic și strategic complex început acum un deceniu…”

Și exact aici apare ironia politică.

Unirea este unul dintre cele mai mari proiecte istorice imaginabile.

Dar în politica românească apare, uneori, ca un proiect depus între două amendamente bugetare și o conferință de presă.