Ultimul joc de poker al Teheranului: Ali Larijani, „emisarul de fier” trimis să salveze regimul de la colaps

Tensiunile interne și presiunile externe readuc în prim-plan mecanismele reale ale puterii de la Teheran. În mijlocul protestelor masive, al prăbușirii economice și al amenințărilor militare americane, conducerea iraniană se reconfigurează discret, iar deciziile critice par să fie concentrate în mâinile unui nou actor central: Ali Larijani. În spatele instituțiilor oficiale, strategia regimului reflectă un echilibru delicat între supraviețuire politică, diplomație nucleară și control social strict.

La începutul lunii ianuarie, când Iran se confrunta simultan cu manifestații la nivel național și cu amenințări militare venite dinspre Washington, liderul suprem Ali Khamenei a apelat la unul dintre cei mai experimentați oameni ai sistemului: Ali Larijani. Decizia a marcat începutul unei reconfigurări tăcute a puterii, care, potrivit mai multor oficiali iranieni citați de presa internațională, l-a transformat pe Larijani în principalul coordonator al strategiei politice și de securitate a țării, scrie The New York Times.

Un arhitect al supraviețuirii politice

Veteran al politicii iraniene, fost comandant în cadrul Islamic Revolutionary Guard Corps și actual șef al Supreme National Security Council, Larijani a primit un mandat extins într-un moment considerat critic pentru stabilitatea regimului.

Surse politice iraniene afirmă că responsabilitățile sale au crescut rapid: gestionarea protestelor interne, coordonarea relațiilor cu aliații regionali și internaționali, dar și supervizarea negocierilor indirecte cu administrația președintelui american Donald Trump, pe fondul riscului unei confruntări militare.

15:43, 13.02.2026 • Internațional

Țara care pierde 1,56 milioane de dolari pe oră din cauza blocajului internetului

08:15, 05.02.2026 • Internațional

Trump amenință dur Iranul. Ayatollahul Ali Khamenei „ar trebui să fie foarte îngrijorat”

Într-un interviu acordat postului Al Jazeera, Larijani a transmis un mesaj calculat: Iranul nu caută războiul, dar susține că s-a pregătit pentru un eventual conflict și că va răspunde dacă va fi atacat.

Potrivit relatărilor publicate de The New York Times, oficialii iranieni îl descriu drept „emisarul personal” al liderului suprem, cu autoritatea de a negocia inclusiv concesii sensibile privind programul nuclear.

Ali Larijani. Sursa foto: NYT

Președintele în plan secund

În contrast, președintele reformist Masoud Pezeshkian pare să fi fost împins într-un rol mai degrabă diplomatic decât decizional. Fost chirurg cardiac devenit politician, el a recunoscut public dificultatea funcției, afirmând că este „medic, nu politician”, într-o perioadă în care crizele economice și sociale se suprapun.

Deși continuă să promoveze dialogul extern pentru reducerea sancțiunilor economice, Pezeshkian a reiterat liniile roșii ale regimului: renunțarea la arme nucleare, conform fatwa emisă de Khamenei, dar menținerea programului balistic și a alianțelor regionale.

În interiorul aparatului de stat persistă tensiuni între tabăra prezidențială și cercurile dure de securitate, care privesc orice apropiere de Washington cu suspiciune.

Presiunea internă care schimbă strategia

Deschiderea diplomatică a Teheranului nu este interpretată ca o schimbare ideologică, ci ca un răspuns la o criză profundă. Protestele izbucnite în ianuarie 2026, alimentate de prăbușirea monedei naționale și de deteriorarea nivelului de trai, au reprezentat una dintre cele mai serioase provocări interne din ultimii ani.

Represiunea violentă a limitat extinderea mișcărilor de stradă, însă liderii iranieni se tem că o intervenție militară externă combinată cu nemulțumirea socială ar putea destabiliza sistemul politic.

În paralel, desfășurarea forțelor americane în regiune, inclusiv grupuri de portavioane, a amplificat sentimentul de urgență strategică la Teheran.

Diplomația dintre marile puteri

În acest context, Larijani a intensificat contactele externe, mizând pe sprijinul unor actori majori precum Rusia și China. Moscova este văzută ca un posibil mediator și garant într-un eventual acord nuclear revizuit, inclusiv prin ideea transferării stocurilor de uraniu îmbogățit către o țară terță.

În același timp, state regionale precum Qatar și Oman joacă roluri discrete de intermediere diplomatică, menținând canale de comunicare indirecte între Teheran și Washington.

Diplomația pragului de prăpastie

Analiza situației sugerează că leadershipul iranian practică o strategie de echilibru extrem: oferă concesii tehnice limitate pentru a evita escaladarea militară, fără a renunța însă la influența regională considerată esențială pentru identitatea și securitatea Republicii Islamice.

În timp ce Larijani negociază și pregătește scenarii de criză, Khamenei continuă să avertizeze că orice atac ar putea declanșa un conflict regional de amploare. Miza reală est  supraviețuirea sistemului politic într-o perioadă în care presiunile externe și nemulțumirile interne ating simultan puncte critice.

Astfel, triada Khamenei–Larijani–Pezeshkian reflectă încercarea unui regim aflat sub presiune de a naviga între concesie și rezistență, într-un joc geopolitic cu riscuri istorice.