Cele 10 pericole care amenință România azi

Românului îi place, uneori, să privească pericolul ca pe ceva spectaculos. Un complot mare, un război mare, o amenințare venită de peste graniță, o umbră grea care cade peste hartă și obligă poporul la luciditate. Numai că viața reală e mai prozaică și, tocmai de aceea, mai periculoasă.

Nu ne dărâmă primul dușman extern. Ne macină, lent și temeinic, propriile noastre slăbiciuni…

Țara asta nu este amenințată doar de adversari externi, de imperii revizioniste, de crize energetice, de turbulențe globale sau de schimbări geopolitice. Toate acestea contează, firește.

Marile pericole care rod România sunt aici. La nasul nostru iritat de pestilențele politicianismului românesc. Unele poartă costum și vorbesc despre stabilitate. Altele stau în statistici. Altele sunt atât de vechi și de răspândite încât aproape au devenit decor.

08:00, 18.02.2026 • OPINII

Ce miracole mai așteaptă românii, azi

Problema României nu este doar că are dușmani.

Problema ei este că și-a crescut, între timp, propriile mecanisme de autodemolare. Le-a tolerat, le-a votat, le-a banalizat, le-a tratat ca pe niște fatalități. Așa am ajuns aici: într-o țară unde mulți văd pericolul doar când urlă, dar nu și când administrează, întârzie, fură, blochează, minte sau paralizează.

1. Existența unui fost mare partid ca mare structură de conservare a putreziciunii

Nu e vorba doar despre un partid. E vorba despre o cultură politică. Social-democrația nu este periculoasă azi doar fiindcă a guvernat prost în multe momente sau fiindcă a produs destui indivizi dubioși, oportuniști sau corupți.

Este periculoasă pentru că a funcționat, ani la rând, ca mare sistem de conservare a răului românesc. Clientelism, feudalism local, distribuție de resurse pentru fidelizarea satrapilor, promisiune socială fără reformă reală, paternalism grosolan, populism administrativ și oroare de merit.

Respectiva grupare politică a fost și rămâne una dintre marile frâne ale modernizării autentice. Nu pentru că ar fi inventat toate viciile statului român, ci pentru că le-a organizat, le-a reprezentat și le-a făcut, adesea, electorat.

În jurul acestui fost mare partid s-a consolidat ideea că România poate merge înainte și cu instituții slabe, și cu incompetență bine plătită, și cu o justiție șubredă, și cu primari-baroni care confundă administrația cu moșia.

2. Analfabetismul funcțional generalizat

Aici stă una dintre cele mai mari bombe cu ceas ale României. O societate care citește puțin, înțelege prost, confundă informația cu zgomotul și reacționează emoțional înainte să judece este o societate ușor de manipulat, ușor de mințit și greu de mobilizat într-o direcție sănătoasă.

Analfabetismul funcțional nu înseamnă doar că un om nu pricepe perfect un text mai complicat. Înseamnă ceva mai grav: incapacitatea de a lega idei, de a înțelege consecințe, de a distinge între propagandă și realitate, între promisiune și farsă. Într-o asemenea lume, șarlatanul are avantaj. Populistul are avantaj. Demagogul cu vorbă apăsată și privire de profet are avantaj.

O țară în care prea mulți oameni nu mai pot procesa critic lumea devine un teren excelent pentru minciuni toxice, pseudo-patriotism, conspirații și vot reflex.

3. Ineficiența ANAF

În România, statul este adesea viteaz cu fraierul și neputincios cu băiatul mare. Aici intră și ANAF, una dintre instituțiile care ar trebui să susțină sănătatea fiscală a țării, dar care funcționează prea des ca o combinație de birocrație greoaie, lipsă de inteligență analitică și timiditate suspectă în fața marilor rețele de evaziune.

Problema nu este doar că se colectează insuficient.

Problema este că această ineficiență produce o nedreptate structurală. Cine e vizibil și relativ corect este jumulit. Cine se ascunde bine, cine rulează bani mulți prin mecanisme opace, cine are protecții și conexiuni scapă adesea prea ușor.

Un stat care nu știe să-și strângă veniturile legal și inteligent devine fie un stat împrumutat până la sufocare, fie un stat care compensează prin biruri, taxe și improvizații fiscale asupra celor deja captivi.

4. Ineficiența structurilor de forță

România are instituții de forță, servicii, poliție, parchete, structuri informative. Pe hârtie, arsenalul pare consistent.

În realitate, prea des apare aceeași întrebare: unde au fost? De ce n-au văzut? De ce n-au prevenit? De ce s-au mișcat târziu? De ce anumite rețele au prosperat ani la rând? De ce anumite personaje par intangibile până când devin incomode pentru altă tabără?

Pericolul nu stă doar în abuzul structurilor, cum s-a discutat mult în diverse epoci, ci și în neputința lor selectivă.

Un stat de forță care nu descurajează rețelele periculoase, care nu destructurează mafii, care nu oprește infiltrarea infracțională și care reacționează doar după ce răul s-a consolidat nu mai oferă siguranță. Oferă decor.

Iar decorul instituțional e una dintre cele mai perfide forme de minciună publică.

5. Corupția și complicitățile din Justiție

Justiția română nu este integral putredă. Ar fi nedrept să spui asta. Are magistrați serioși, profesioniști buni, oameni care își fac treaba. Dar are și suficiente zone compromise încât încrederea publică să fie constant lovită. Întârzieri absurde, soluții greu de înțeles, rețele de protecție, comportamente de castă, sentimentul că unii scapă prea des și prea convenabil.

O justiție în care corupția, nepotismul sau reflexele de autoprotecție de breaslă există chiar și la scară limitată produce un efect devastator: îi face pe oameni să creadă că legea nu este aceeași pentru toți. Și, odată ce credința asta se instalează, cetățeanul nu mai respectă instituția; o suspectează.

Țara nu poate fi sănătoasă dacă arbitrul suprem e privit cu suspiciune permanentă.

6. Incapacitatea statului de a destructura mafiile din energie

Aici intrăm într-una dintre cele mai grave slăbiciuni strategice ale României. Energia ar fi trebuit să fie una dintre marile noastre resurse de putere și stabilitate. În schimb, de prea multe ori, a fost tratată ca teritoriu de pradă. Contracte dubioase, numiri politice, grupuri de interese, companii căpușate, jocuri de preț, combinații locale și transpartinice.

Un stat care nu își curăță și nu își protejează sectorul energetic este un stat vulnerabil economic, social și geopolitic.

Fiindcă energia nu e un moft. E coloană vertebrală. Dacă acolo operează mafii, dacă acolo domnește mediocritatea protejată politic, dacă acolo nu există disciplină și strategie, toată țara plătește.

Iar România plătește de prea mult timp.

7. Polarizarea socială pe poziții ireductibile

România nu mai are doar tabere. Are triburi nervoase. Oamenii nu se mai contrazic; se exclud. Nu se mai ceartă pe soluții; se neagă reciproc ca ființe morale, intelectuale sau naționale. Fiecare bulă se crede ultima redută a lucidității, iar pe ceilalți îi vede fie ca trădători, fie ca proști, fie ca spălați pe creier.

Asta este un pericol uriaș, pentru că paralizează orice proiect comun. O societate care nu mai poate construi minimă încredere între grupuri diferite devine un câmp de bătălie culturală permanentă. Și, într-un asemenea peisaj, câștigă mereu cei care alimentează ura, nu cei care repară.

Polarizarea continuă nu produce clarificare. Produce oboseală, furie și imposibilitatea de a mai susține reforme dificile.

8. Lipsa generalizată de bărbăție politică

Nu în sens biologic, desigur, ci în sensul vechi al curajului public. România suferă de o criză gravă de caracter politic. Liderii noștri vor funcții mari, dar nu decizii grele. Vor imagine de reformatori, dar nu costurile reformei. Vor aplauze, dar nu ostilitatea inevitabilă care vine când tai privilegii, desființezi rețele, schimbi reguli și superi clientela.

Prea mulți politicieni români trăiesc într-o permanentă artă a amânării.

Împing problema, mută responsabilitatea, cer comisii, cer analize, cer „momentul potrivit”. Între timp, găurile cresc, instituțiile slăbesc, iar publicul vede tot mai clar lașitatea împachetată în limbaj prudent.

O țară poate supraviețui unei clase politice mediocre. Supraviețuiește mai greu unei clase politice lașe.

9. Exodul de competență și disprețul față de merit

România pierde de ani buni exact categoria de oameni de care ar avea cea mai mare nevoie: profesioniști, tineri bine pregătiți, medici, ingineri, cercetători, antreprenori, oameni capabili să producă valoare și seriozitate. Unii pleacă fizic. Alții rămân, dar se retrag psihologic din viața publică. Și îi înțelegi.

De ce să rămână într-un sistem care premiază des obediența, relația, apartenența de grup și reflexul de gașcă?

De ce să lupți într-o administrație care suportă meritul doar dacă nu deranjează prea tare mediocritatea organizată?

Când o țară își pierde competența sau își umilește oamenii buni, ea nu pierde doar capital uman. Își pierde și șansa de a se repara.

10. Cultura națională a descurcărelii

Poate că acesta este pericolul cel mai adânc și mai perfid dintre toate. Descurcăreala, în România, nu mai e doar reflex de supraviețuire. A devenit, de prea multe ori, etică alternativă.

Nu mai întrebăm ce e corect, ci ce „merge”.

Nu mai întrebăm care e regula, ci pe cine știm.

Nu mai întrebăm dacă e normal, ci dacă se poate „aranja”.

Din această cultură se hrănesc toate celelalte rele:

corupția, evaziunea, impostura, nepotismul, complicitatea, cinismul. Descurcăreala pare inofensivă la scară mică, aproape simpatică. La scară națională, însă, devine otravă lentă. Fiindcă distruge exact ideea de ordine impersonală, de stat funcțional, de merit verificabil și de încredere minimă între cetățean și instituții.

O societate care admiră „șmecherul” mai mult decât omul serios se condamnă singură la stagnare murdară.

România e amenințată, mai întâi, de propriul ei interior

Cel mai comod ar fi să spunem că marile primejdii vin din afară. Și, desigur, ele există. Rusia rămâne un pericol.

Crizele economice globale există.

Energiile revizioniste există.

Instabilitatea lumii este reală.

Dar, dacă vrem să fim cinstiți până la capăt, trebuie spus ceva mai incomod:

România este amenințată, în primul rând, de ceea ce tolerează înăuntrul ei.

De partide care conservă putreziciunea.

De instituții care nu colectează, nu previn și nu pedepsesc eficient.

De justiție neconvingătoare.

De mafii pe care statul nu le sparge.

De analfabetism funcțional.

De polarizare isterică.

De lașitate politică.

De exodul meritului.

De cultul descurcărelii.

Un stat nu cade doar sub loviturile dușmanului extern.

Cade și când își pierde nervul moral, claritatea instituțională și instinctul de igienă internă. Iar România, din păcate, a pierdut prea des timp prefăcându-se că problema principală este mereu în altă parte.

Nu este.

Problema principală stă aici, între noi, în sistemele noastre slabe, în complicitățile noastre vechi, în minciunile noastre confortabile și în incapacitatea noastră de a curăța serios casa.

Aici ființează pericolul. Și tot acolo ar trebui să înceapă, dacă mai avem minte, și salvarea.