Cât de varză este România azi

România de azi nu este o țară prăbușită în sensul spectaculos, hollywoodian, al dezastrului total. Nu arde continuu, nu stă sub dărâmături, nu e în război civil și nici nu trăiește o foame de manual de istorie. Tocmai asta face lucrurile mai greu de suportat.

România nu e un eșec exploziv, ci unul prelungit.

O țară care funcționează suficient cât să nu moară și suficient de prost cât să nu se facă bine.

O țară care își conservă neputințele cu o tenacitate aproape administrativă.

Nu se prăbușește spectaculos, ci se scufundă, meticulos, în ratare.

Aici e și problema de fond:

la noi, nimic nu cade definitiv și nimic nu se repară până la capăt.

Trăim într-un regim al improvizației permanente.

Ne ținem pe linia de plutire cu sârmă, cârpeli, reflexe de avarie și un talent ciudat de a ne obișnui cu anormalul.

Nu mai șochează aproape nimic pentru că aproape totul a fost deja coborât la nivelul rutinei.

Nu ne mai scandalizează școala proastă, spitalul șubred, politicianul mediocru, hoția birocratică, administrația paralizată, minciuna publică, agresivitatea isterică sau fuga oamenilor capabili.

Toate au devenit decor zilnic.

Și când dezastrul devine decor, societatea intră într-o formă de oboseală morală foarte periculoasă: nu mai luptă să schimbe, ci doar învață să suporte.

Unde stăm, de fapt

România stă astăzi într-un loc foarte ciudat. Nu e nici țară ratată complet, nici țară reușită.

Are infrastructură mai bună decât acum douăzeci de ani, orașe care arată decent pe bucăți, insule private de prosperitate, industrii care merg, firme serioase, profesioniști buni, enclave administrative care funcționează, zone universitare încă vii și o parte din economie care n-arată deloc rău pe hârtie.

Dar toate aceste bucăți nu se leagă într-un proiect coerent de țară. România are insule de normalitate și un ocean de neorânduială între ele.

Asta explică și senzația generală de schizofrenie națională.

Poți avea, în aceeași zi, un spital nou și o secție plină de șobolani, un primar competent și un consiliu local colonizat de nătărăi, un antreprenor admirabil și o instituție care-l strivește birocratic, un liceu excelent și o școală rurală care arată ca o pedeapsă aplicată copiilor.

România nu trăiește într-o singură epocă. Trăiește în mai multe deodată.

O parte e încă în tranziție.

O parte visează Europa.

O parte trăiește în feudalism administrativ.

O parte s-a resemnat.

O mare parte a fugit.

Și tocmai de aceea e atât de greu de descris: nu e complet moartă, dar nici suficient de vie.

Dezastrul educațional

Cea mai mare minciună pe care ne-o spunem este că încă avem timp.

Că educația poate mai așteaptă un pic.

Că se mai face o reformă, o programă, o digitalizare, o strategie, o comisie.

În realitate, educația românească nu mai este de mult într-o simplă criză.

Este într-o stare de fractură structurală. Nu produce suficientă cultură generală, nu produce disciplină intelectuală, nu produce gândire critică la scară mare, nu produce autonomie morală și nici nu mai reușește, în foarte multe locuri, să producă măcar alfabetizare solidă și obișnuință de lucru.

Drama nu stă doar în rezultate, ci în adâncime.

Școala românească este tot mai des un spațiu al simulării.

Simulează învățarea, simulează autoritatea, simulează exigența, simulează evaluarea și, la final, livrează prea des niște copii și adolescenți care au trecut prin sistem fără să fi fost cu adevărat construiți de el.

Avem elevi obosiți, isterizați de cerințe absurde, profesori epuizați, părinți anxioși și un sistem care produce performanță de vârf în câteva insule și mediocritate extinsă aproape peste tot în rest.

Aici apare și unul dintre cele mai jenante adevăruri:

inegalitatea educațională din România nu mai e un efect secundar, ci aproape o filozofie de funcționare.

Copilul bun, din familie alfabetizată, din oraș mai mare, cu acces la meditații, internet, modele și o minimă ordine domestică, mai are o șansă.

Copilul de la periferie socială și geografică e adesea lăsat într-un sistem care îi cere să concureze fără să-i dea instrumentele minime.

Și atunci nu mai vorbim despre merit. Vorbim despre selecție socială mascată pedagogic.

România își mutilează de ani de zile propria resursă umană încă din școală, apoi se miră că oamenii pleacă, că piața muncii se umple de incompetență și că spațiul public e dominat de agresivitate fără bază intelectuală.

Mediocritatea aleșilor

România de azi suferă și din cauza unui fenomen pe care îl vedem zilnic, dar îl tratăm prea des ca pe vreme rea: mediocritatea celor aleși. Uneori nici măcar ”mediocritate” nu e termenul potrivit. Mediocritatea presupune totuși o minimă funcționalitate.

În multe cazuri vorbim despre inepție, improvizație, vanitate goală și analfabetism administrativ.

Clasa politică românească a ajuns, în proporție mare, nu oglinda poporului, cum spun fataliștii leneși, ci produsul unui sistem de selecție internă care răsplătește obediența, tupeul, apartenența la rețea, disciplina de gașcă și capacitatea de a nu deranja prea tare șeful.

Nu sunt promovați cei care știu, ci prea des cei care stau bine în grup, care cotizează la timp, care nu pun întrebări grele, care împart resurse, care au stomac de partid și piele groasă de clientelă.

De aici vine și senzația de sufocare intelectuală a vieții publice.

Prea multe funcții importante sunt ocupate de oameni care nu au nici capacitatea profesională, nici adâncimea morală, nici anvergura mentală pentru ceea ce li s-a pus în brațe.

Unii nu înțeleg sistemele pe care le conduc.

Alții înțeleg doar traseul banului.

Alții știu doar să se țină de scaun și să supraviețuiască în zgomot.

Nu poți scoate reformă serioasă dintr-o clasă politică formată, în mare parte, din oameni care nu iubesc competența, fiindcă o resimt ca pe o insultă personală.

Mentalitățile care ne sabotează

Nu formula leneșă cu „merge și-așa” ne descrie cel mai bine. Mai degrabă ne descrie altceva: obișnuința de a trăi strâmb și de a găsi imediat justificare pentru strâmbătate. Nu acceptăm mediocritatea ca excepție, ci o integrăm repede ca normă negociabilă.

Avem o mare capacitate de acomodare la urâtul funcțional.

Ne obișnuim cu minciuna mică, cu mizeria administrativă, cu agresivitatea de ghișeu, cu tupeul prostului, cu cârpeala prezentată drept soluție și cu jumătatea de lucru ridicată la rang de realizare.

Nu pentru că ne place. Ci pentru că ne-am antrenat prea bine nervii să suporte.

Mai e ceva.

În România se trăiește mult prin raportare de clan, nu prin raportare de principiu.

Omul nu întreabă întâi dacă e drept, ci dacă e „al nostru” sau „al lor”.

Nu întreabă dacă instituția funcționează corect, ci dacă îl servește sau îl încurcă.

Nu întreabă dacă regula e bună, ci dacă poate fi ocolită când vine rândul lui.

Din această mentalitate iese toată otrava publică:

incapacitatea de a construi un minim teren comun, reflexul de a relativiza orice și tentația de a ierta la infinit mizeria „noastră” în timp ce urlăm împotriva mizeriei „lor”.

Logica ciordelii

România nu este sabotată doar de marea corupție, cea cu licitații, baroni și valize. Este sabotată și de logica ciordelii răspândite, de la vârf până la bază. Există o cultură adâncă a extragerii de avantaj. Fiecare vrea să rupă ceva din stat, din instituție, din funcție, din contract, din relație, din sistem.

Nu ne gândim aproape niciodată la instituție ca la bun comun, ci ca la sursă de acces la cules. Funcția nu este serviciu, ci ocazie. Bugetul nu este instrument, ci pradă. Procedura nu este protecție a echității, ci teren de manevră pentru cine știe să se strecoare.

Asta a produs un tip special de societate:

una în care aproape nimeni nu mai crede în inocența mecanismului public. Fiecare presupune că cineva fură, că cineva umflă, că cineva sifonează, că cineva și-a tras ceva.

Și, cel mai grav, această suspiciune nu mai produce neapărat revoltă, ci oboseală.

Oamenii au început să trateze jaful public nu ca pe catastrofă morală, ci ca pe o constantă meteo.

Când statul ajunge să fie perceput astfel, nu mai ai cetățeni maturi. Ai o populație cinică.

Statul ca pradă

Aici e una dintre cheile întregului nostru blocaj. România nu a reușit să transforme statul într-o structură respectată pentru funcția lui publică. Prea multe grupuri îl tratează ca pe un teritoriu de ocupat.

Partidele intră la guvernare nu doar ca să conducă, ci ca să repartizeze.

Administrația este colonizată, nu întărită.

Funcțiile sunt văzute ca noduri de influență, nu ca locuri de răspundere.

Instituțiile nu sunt lăsate să se maturizeze, fiindcă trebuie să rămână utilizabile pentru clientelă.

De aici vine și ura față de profesionalizarea reală.

Un stat profesional e mai greu de jefuit, mai greu de domesticit și mai greu de obligat să joace după telefonul de partid.

De aceea, în România, reforma administrativă este lăudată în discurs și sabotată în practică. Toți vor „stat eficient”, dar foarte puțini vor un stat suficient de eficient încât să nu mai poată fi muls.

Absența aproape totală a dialogului onest

România nu mai dialoghează. România se răstește, se ironizează, se demască, se acuză, se blochează, se scuipă verbal și se repliază tribal.

Spațiul public românesc a ajuns aproape incapabil de conversație sinceră între poziții diferite.

Orice dezbatere devine rapid proces de intenție.

Orice nuanță e tratată ca slăbiciune.

Orice critică este absorbită în logica de tabără.

Omul nu mai ascultă ca să înțeleagă, ci ca să detecteze în ce sertar ideologic te poate arunca.

Asta ucide orice posibilitate serioasă de reformă.

Fiindcă reformele nu se fac doar cu cifre și legi, ci și cu capacitatea minimă de a construi legitimitate socială. Iar noi n-o mai avem.

În România de azi, aproape orice subiect devine instantaneu pretext de război simbolic.

Educația, justiția, fiscalitatea, sănătatea, istoria, familia, Europa, religia – toate sunt confiscate de strigăt și de suspiciune. Un popor care nu mai poate vorbi onest cu sine ajunge să se administreze prin urlete.

Războiul celor două lumi

Cea mai apăsătoare senzație a României de azi este că trăiesc în ea două lumi care nu se mai suportă și nici nu se mai pot convinge.

Pe de o parte, există lumea care mai crede în reguli, în competență, în integrare occidentală, în reformă, în instituții cât de cât funcționale și în ideea că statul trebuie scos din lăcomia de clan.

Pe de altă parte, există lumea compusă din frustrare, cinism, neîncredere totală, tradiționalism agresiv, conspiraționism, foame de lideri brutali și dorință de pedepsire a „sistemului”, chiar dacă asta înseamnă să arunci în aer și bruma de normalitate rămasă.

Între cele două lumi nu mai există aproape punți.

Există doar dispreț reciproc. Prima o vede pe a doua ca pe o masă de manevră a prostiei și a isteriei. A doua o vede pe prima ca pe o castă a aroganței sterile, ruptă de viața reală. Și cum fiecare lume are bucata ei de adevăr despre cealaltă, ruptura se adâncește.

România nu mai suferă doar de subdezvoltare instituțională. Suferă și de război civil rece între tipuri de realitate.

Ura față de reformă

Una dintre cele mai toxice trăsături ale noastre de azi este neîncrederea aproape organică în reformă. Nu doar că reformele sunt prost explicate sau prost făcute. E și mai rău: foarte mulți români au ajuns să audă cuvântul „reformă” și să înțeleagă automat că urmează fie o țeapă, fie o tăiere, fie o redistribuire a puterii în favoarea altora.

Și, sincer, sistemul i-a educat în direcția asta.

Prea multe „reforme” au fost doar cosmetizări, răzbunări între grupuri, austeritate prost ambalată sau reorganizări din care câștigau tot cei conectați.

Așa se naște reflexul colectiv de a detesta orice schimbare serioasă.

Nu mai avem răbdare să separăm reforma reală de impostura reformistă. Le respingem aproape la pachet. De aici vine blocajul nostru cel mare: știm că mersul actual este prost, dar nu mai credem nici în mecanismele prin care ar putea fi schimbat.

Resursa umană și exodul lucidității

Ani la rând am repetat automat că România are „resursă umană bună” și „potențial enorm”. E timpul să spunem mai puțin leneș lucrurile. Da, există încă oameni foarte buni.

Dar nu mai e suficient să invoci abstracțiunea „potențialului” dacă acei oameni pleacă, se epuizează sau sunt împinși spre margine de un sistem care preferă obediența și rudenia de partid.

Cei cât de cât cultivați, competenți, mobili și încă nedresați de sistem fug unde văd cu ochii sau se retrag în zone private unde statul nu-i mai poate atinge prea mult.

Asta produce un fenomen devastator:

România nu pierde doar brațe de muncă, ci și nerv intelectual, energie morală și capacitate de construcție. Pleacă tocmai cei care ar putea ridica standardul, iar în urmă rămân prea des resemnarea, adaptarea și combinatorica.

O țară mai poate suporta sărăcie.

Mai poate suporta infrastructură lentă. Mai poate suporta și guverne proaste, pe termen scurt. Ce suportă mult mai greu este hemoragia oamenilor capabili. Pentru că atunci nu mai pierzi prezentul. Pierzi și viitorul.

Unde ne iese totuși ceva

Ca să nu transformăm totul în bocet fără capăt, trebuie spus și unde ne iese.

Ne iese, uneori, inițiativa privată.

Ne iese supraviețuirea individuală.

Ne ies anumite orașe, anumite administrații locale, anumite domenii de nișă.

Ne ies improvizația inteligentă, creativitatea aplicată și adaptarea la medii competitive.

În societate există încă destulă energie bună, destulă inteligență și destulă ambiție personală. Nu trăim într-un deșert uman.

Dar exact aici e ironia:

România funcționează adesea mai bine în ciuda statului decât prin el. Reușitele noastre sunt prea des individuale, nu sistemice. Iar o țară nu se ridică temeinic doar din performanțe individuale. Se ridică atunci când reușește să transforme excepțiile în standard. Noi încă nu facem asta.

Cât de varză este, așadar, România?

Destul de varză încât să fie greu de iubit lucid. Nu atât de varză încât să fie pierdută. Dar suficient de varză încât fiecare om cât de cât lucid să simtă, aproape zilnic, că trăiește într-o țară care își sabotează singură aproape fiecare șansă. Nu pentru că ar fi lipsită de resurse. Ci pentru că e plină de mecanisme de autodevorare: prostie cu funcție, hoție cu costum, fanatism cu microfon, oboseală morală, clanuri, mediocritate promovată, reforme mimate și anti-reformiști agresivi.

România de azi nu suferă doar de lipsuri.

Suferă de caracter prost distribuit instituțional.

De neîncredere generalizată.

De incapacitatea de a se respecta pe sine în numele unui interes comun.

De tentația de a fura din masă chiar și atunci când masa e deja sărmană.

De plăcerea otrăvită de a-l vedea pe celălalt eșuând dacă succesul lui te incomodează.

De lipsa aproape totală a disciplinei civice mature.

De incapacitatea de a accepta că unele lucruri trebuie făcute bine și neplăcut, nu popular și prost.

Asta face România greu de suportat:

nu că nu ne iese nimic, ci că ne-ar putea ieși mult mai multe dacă n-am sta permanent cu mâna noastră pe propriul gât.