De ce moare social-democrația europeană

Social-democrația europeană trece printr-o criză care nu mai poate fi explicată doar prin „vremuri grele”, „fragmentarea electoratului” sau „ascensiunea extremelor”.

Stânga care a uitat pentru cine a fost inventată

În Danemarca, partidul lui Mette Frederiksen a rămas primul ca voturi, dar a obținut cel mai slab rezultat din 1903 încoace.

În Germania, SPD a fost făcut praf în Baden-Württemberg, unde a coborât la 5,5%, și a pierdut puterea în Renania-Palatinat după 35 de ani.

În Portugalia, socialiștii au ajuns să vadă extrema dreaptă ca principală forță de opoziție. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre un accident izolat, ci despre o boală continentală.

Explicația de fond e mai simplă decât par să creadă strategiile de partid:

o parte din stânga europeană a încetat să mai fie recognoscibilă pentru propriul ei electorat. Partidele care s-au născut din sindicate, muncă industrială, protecție socială și conflict deschis cu nedreptatea economică au ajuns, în prea multe locuri, niște administrații centriste cu vocabular social și reflexe contabile.

Când oamenii îi aud, nu mai știu dacă ascultă o stângă disciplinată sau o dreaptă cu ton mai cald. Iar când partidul nu mai are chip distinct, votantul începe să caute unul în altă parte.

Criza costului vieții a fost testul pe care mulți l-au picat

Peste tot în Europa, aceeași problemă roade social-democrația: costul vieții. Nu teoria, nu abstracția ideologică, nu dezbaterea doctorală despre viitorul progresismului, ci lucrurile de bază: locuința, energia, mâncarea, siguranța jobului, presiunea pe salarii și sentimentul că viața normală a devenit prea scumpă pentru omul normal.

În Danemarca, costul vieții și bunăstarea au fost teme centrale ale alegerilor.

În Germania, SPD încearcă acum să se replieze tocmai pe „bread and butter issues”, adică pe taxare, pensii, venituri și protecția muncii.

Altfel spus, partidele se întorc, târziu, la ce ar fi trebuit să facă de la început.

Și asta este poate cea mai mare ironie:

social-democrația europeană moare, azi, nu fiindcă lumea n-ar mai avea nevoie de stânga, ci fiindcă lumea are nevoie disperată de ea, iar ea lipsește mereu de la program.

Oamenii nu au încetat să aibă chirii mari, facturi mari și salarii insuficiente.

Au încetat doar să mai creadă că partidele de centru-stânga sunt dispuse să se bată cu adevărat pentru ei. Iar când dispare această credință, începe migrația: spre dreapta radicală, spre populism, spre absenteism sau spre alte formule de protest.

Capcana centrismului: când vrei să mulțumești pe toată lumea și nu mai convingi pe nimeni

A doua mare problemă este centrismul lăbărțat. În loc să-și clarifice identitatea, multe partide social-democrate au ales să se dilueze. Au sperat că, dacă se mută spre centru, vor părea mai responsabile, mai guvernabile, mai „adulte”.

Pe termen scurt, uneori funcționează.

Pe termen mediu, însă, produce un efect toxic: partidul nu mai are mesaj propriu, ci doar o variantă mai pudrată a status quo-ului.

Asta s-a văzut în Danemarca, unde alegătorii de stânga au fost frustrați de disponibilitatea lui Frederiksen de a colabora cu centrul-dreapta și de linia dură pe migrație, în timp ce o parte din electoratul popular a simțit că partidul nu mai oferă răspunsuri clare la problemele de zi cu zi.

În Germania, liderii SPD admit acum explicit că partidul s-a rupt de alegătorii muncitori și încearcă o reorientare.

Cu alte cuvinte, centrismul nu i-a făcut iubiți; i-a făcut vagi.

Și aici e, de fapt, rana mare a social-democrației:

Când nu mai ai curajul să fii tu însuți, devii un administrator al neclarității.

Iar oamenii nu votează neclaritate în momente de presiune socială.

Votează fie forță, fie furie, fie certitudine, chiar și atunci când ”certitudinea” e oferită de niște șarlatani.

Se aplică și la PSD? Da, dar cu nuanțe și cu specific balcanic

Acum vine întrebarea care ne interesează pe noi: seamănă PSD-ul românesc cu aceste partide europene aflate în criză?

Da, în mai multe puncte, dar PSD are și o particularitate importantă: spre deosebire de multe partide social-democrate occidentale, el n-a fost niciodată o social-democrație clasică, doctrinară și coerentă.

A fost mai degrabă un partid-stat adaptat tranziției, cu rețele locale, instinct clientelar, paternalism bugetar și talent extraordinar de a ”vorbi” social fără a fi neapărat de stânga în sens profund.

Totuși, similaritățile sunt izbitoare.

Și PSD își revendică valorile sociale, solidaritatea, protecția categoriilor vulnerabile și apărarea nivelului de trai.

Și PSD vorbește apăsat despre costul vieții, pensionari și pachete de sprijin.

Dar, în același timp, PSD stă într-o coaliție care ”împinge” măsuri de austeritate, tăieri, amânări de plăți și ajustări fiscale severe, chiar dacă încearcă să se delimiteze de ele.

Liderii partidului au ajuns să spună deschis că se simt transformați într-un „scut social” pentru măsuri contabile de austeritate și amenință periodic cu ieșirea de la guvernare dacă direcția nu se schimbă.

Asta e simptomul perfect al unei identități crăpate: guvernezi și te plângi de propria guvernare.

PSD are o problemă pe care multe partide vestice nu o mai pot masca

Diferența este că PSD încă are ceva ce multe partide social-democrate din Vest au pierdut masiv: rețea locală, instinct de putere și capacitatea de a distribui protecție socială în cheie electorală.

De aceea nu se prăbușește la fel de spectaculos.

El mai poate juca rolul „partidului care dă”, chiar și când participă la un guvern care taie.

Poate denunța austeritatea în timp ce votează bugetul.

Poate poza în protectorul săracului în timp ce negociază la sânge împărțirea resurselor.

Este un talent care ține mai degrabă de biologia politică românească decât de doctrina social-democrată.

Dar și aici apare limita.

Dacă PSD continuă prea mult în această schizofrenie – discurs social de opoziție, practică de guvernare austeră, amenințări permanente cu „ieșirea de la guvernare”, dar fără ruperea reală a jocului – riscă același lucru ca surorile lui vestice: să nu mai fie crezut.

Iar când un partid de tip social își pierde credibilitatea exact pe tema protecției sociale, începe hemoragia.

Nu neapărat spre o stângă mai ”pură”, fiindcă la noi oferta e jalnică, ci spre absenteism, cinism sau extremism.

Reuters notează deja că nemulțumirea publică și recesiunea tehnică au alimentat extrema dreaptă, iar PSD se joacă (în acest context) cu focul.

Marea problemă: lipsa unui contract social nou

Aici articolul european are dreptate până la capăt. Social-democrația nu moare doar fiindcă se deplasează spre centru, ci și fiindcă n-a reușit să formuleze un contract social nou pentru o lume schimbată.

Munca industrială clasică s-a redus, sindicatele nu mai sunt ce au fost, iar noile anxietăți țin de automatizare, platforme, AI, chirii, datorii, flexibilizare și precaritate.

Dacă partidul care pretinde că apără munca nu știe să vorbească inteligent despre aceste lucruri, atunci devine o relicvă sau, și mai trist, o simplă mașină de guvernare.

Și PSD are aceeași problemă.

Știe să vorbească despre pensii, ajutoare și salarii bugetare. Mai greu e să-l auzi articulând un proiect coerent despre viitorul muncii, despre robotizare, despre orașele sufocate de costul locuirii, despre precaritatea generațiilor tinere sau despre felul în care statul ar putea proteja salariatul fără să rămână captiv doar în reflexul distribuirii de pomeni.

Aici se vede că PSD, ca multe alte partide de centru-stânga, e puternic în trecutul său administrativ și destul de nesigur în viitorul său ideologic.

Social-democrația moare din lipsă de curaj

Miezul întregii povești este acesta: Europa nu are prea multă stângă, ci prea puțină stângă recognoscibilă. Are partide care se tem să deranjeze, care administrează crizele în loc să schimbe regulile și care încearcă să pară respectabile tocmai când alegătorii vor să vadă cine se bate pentru ei.

Asta le ucide.

Nu faptul că lumea n-ar mai avea nevoie de solidaritate, ci faptul că partidele care pretind că o reprezintă o livrează timid, ambiguu și administrativ.

Cât despre PSD, da, seamănă cu acest tablou european, dar într-o versiune românească, mai unsuroasă și mai abilă.

Nu e încă pe targă, dar nici sănătos nu e.

Mai trăiește din rețele, din inerție și din capacitatea de a mima protecția socială în timp ce negociază puterea.

Problema e că și această magie se încheie.

Iar când se termină, partidul care a vrut să fie simultan și guvern, și opoziție socială, și scut, și beneficiar al austerității riscă să descopere același lucru pe care îl descoperă acum social-democrațiile vestice:

alegătorul sărac și furios nu iartă la nesfârșit un partid care îi promite pâine și îi livrează contabilitate chinuită de portofel.