Trump dă din nou cu goarna în golf: după eșecul de la Islamabad, vrea blocadă în Ormuz și pozează în șeriful mărilor

Când nu obține acordul pe care și l-a dorit, Moș Trumpache scoate flașneta și goarna militară și începe să amenințe tot ce plutește.

Donald Trump a reacționat la eșecul negocierilor cu Iranul exact în registrul care îl definește cel mai bine: multă fanfară, multă forță verbală și o nouă încercare de a transforma un impas diplomatic într-un spectacol de autoritate personală.

După cele peste 20 de ore de discuții de la Islamabad, încheiate fără acord, președintele american a anunțat că Marina SUA va începe blocarea Strâmtorii Ormuz și va vâna navele care au plătit taxe Iranului.

Reuters a confirmat declarația lui Trump și a notat că ea marchează o escaladare majoră a poziției americane în regiune.

Altfel spus, când „marele negociator” nu-și primește fotografia de final, trece repede la vârful bocancului.

Ce a spus concret Trump

Trump a afirmat că Marina Statelor Unite va demara procesul de blocare a tuturor navelor care încearcă să intre sau să iasă din Strâmtoarea Ormuz și că a ordonat căutarea și interceptarea fiecărei nave din apele internaționale care a plătit o taxă Iranului.

Tot el a mai spus că marina americană va începe să distrugă minele plasate de iranieni în strâmtoare și a amenințat că orice iranian care trage asupra americanilor sau asupra navelor „pașnice” va fi „aruncat în iad”.

Formulările sunt tipic trumpiste:

jumătate ordin militar, jumătate western electoral de prost gust.

Dar fondul rămâne grav:

nu mai vorbim despre presiune diplomatică, ci despre o tentativă de impunere a controlului militar asupra celui mai sensibil punct energetic al planetei.

De unde vine furia aceasta

Vine din eșecul foarte clar al rundei de la Islamabad.

JD Vance a spus limpede că delegația americană se întoarce acasă fără acord, după 21 de ore de negocieri, iar varianta americană este că iranienii au refuzat termenii Washingtonului, în special pe tema nucleară.

Guardian, Axios și Reuters au relatat același lucru:

discuțiile directe au avut loc, au fost maraton, dar s-au împotmolit exact la punctul care conta cel mai mult.

Aici se vede și nervul personal al lui Trump:

el putea vinde publicului o înțelegere parțială pe Ormuz, pe armistițiu și pe calm regional, dar nu poate poza în „deal-maker” absolut dacă dosarul nuclear rămâne în aer.

De aici și trecerea aproape instantă de la diplomație flexibilă la fanfaronadă navală.

Problema este că iranienii chiar par să-l joace

Aici vine partea umilitoare pentru Washington.

Fostul negociator american pentru Orientul Mijlociu Aaron David Miller a spus că Iranul „deține mai multe cărți decât americanii”.

Evaluarea e brutală, dar nu absurdă.

Iranul încă are uraniu puternic îmbogățit,

a arătat că poate transforma geografia în armă,

controlează în fapt jocul din Ormuz

și, foarte important, regimul a supraviețuit războiului.

Exact asta spune și diagnosticul zilei:

Teheranul nu negociază dintr-o poziție de prăbușire, ci dintr-una de rezistență încă funcțională.

De aceea nu se grăbește.

De aceea cere mult.

Și de aceea își permite să-l lase pe Trump să se agite ca un om care a venit la târg prea hotărât să cumpere ieftin tot.

Teheranul are propria lui versiune și ea nu sună deloc defensiv

Presa de stat iraniană a spus că negocierile au eșuat din cauza „cererilor nerezonabile” ale Statelor Unite.

Tasnim merge și mai departe și sugerează că americanii au încercat să obțină la masa negocierilor ceea ce nu au reușit să obțină în război: concesii pe Ormuz și pe materialul nuclear.

Chiar dacă asemenea surse trebuie citite cu prudență, ele spun ceva important despre starea psihologică a părții iraniene:

nu vorbesc ca învinși care cer o ieșire, ci ca o putere regională care crede că l-a făcut pe Trump să vină prea flexibil și prea grăbit.

Pe românește, iranienii nu doar că nu par speriați. Par încântați că l-au împins pe președintele american în punctul în care acesta simte nevoia să urle pe Truth Social ca să pară iar stăpân pe situație.

Și totuși, poate America chiar bloca Ormuz?

Tehnic și militar, SUA pot încerca o operațiune de control naval dur în zonă.

Politic și strategic însă, lucrurile sunt mult mai complicate decât le prezintă Trump în registru de șerif maritim.

Ormuzul nu e un golf privat pe care îl închizi cu lanț și lacăt.

E o arteră energetică globală, iar o blocadă americană de facto, combinată cu interceptarea navelor și distrugerea de mine sub presiunea unei negocieri eșuate, înseamnă risc uriaș de escaladare regională, incidente maritime și explozie a prețurilor la energie.

Reuters nota deja că după eșecul negocierilor au revenit temerile privind armistițiul și că piețele din Golf au reacționat nervos, chiar dacă unele supertancuri reușiseră să treacă prin strâmtoare.

Cu alte cuvinte, Trump poate da cu gura repede. Realitatea militară și economică e mult mai puțin ascultătoare.

Navele care au plătit taxă Iranului, noua țintă a moralismului american

Aici povestea intră într-o zonă și mai delicată. Trump spune că va urmări și intercepta navele care au plătit o taxă Iranului.

Sună spectaculos, dar ridică imediat întrebarea practică:

ce faci cu armatorii și statele care au ales, din disperare comercială sau prudență, să cumpere trecerea printr-un culoar controlat de forța iraniană? Îi tratezi ca pe complici? Le blochezi marfa? Le pui în pericol echipajele?

Cu astfel de formule, Trump mută problema din zona conflictului bilateral în cea a penalizării globale a navigației comerciale.

Pe scurt, nu doar Iranul ar plăti, ci și toți cei prinși între șantajul iranian și ordinea americană improvizată la nervi.

Aici se vede toată slăbiciunea stilului Trump

Trump vorbește mereu ca un om care confundă brutalitatea verbală cu strategia. El nu poate accepta ușor ideea că interlocutorul îl ține în loc, îl obosește, îl fragmentează procedural și îl forțează să pară concesiv.

Iranul exact asta a făcut.

A prelungit, a fragmentat, a împins cereri mari, a insistat pe sancțiuni, pe drepturi, pe suveranitate și pe dosarul nuclear, iar la final a lăsat Washingtonul fără trofeu politic.

Răspunsul lui Trump este previzibil:

dacă nu pot ieși cu acordul perfect, ies cu amenințarea perfectă. Numai că în diplomație, mai ales în Orientul Mijlociu, cine sare prea repede la blocadă și iad începe să semene mai puțin cu liderul calculat și mai mult cu bătrânul nervos care lovește masa fiindcă n-a câștigat partida.

Ce ne așteptăm să urmeze, de fapt

Cel mai probabil, nu o blocadă curată și instantanee în sensul hollywoodian al cuvântului, ci o perioadă de presiune navală sporită, interdicții selective, avertismente, eventuale interceptări și o creștere a riscului în tot perimetrul.

Trump va vinde asta ca pe o demonstrație de forță absolută.

Iranul o va vinde ca pe dovada că America nu a putut obține la negocieri ce voia și a trecut iar la mușchi.

Între timp, lumea petrolului va sta cu mâna pe inimă, iar fiecare navă care intră sau iese din Ormuz va deveni o piesă într-un joc de nervi între două puteri care nu mai știu dacă negociază, șantajează sau doar își traduc eșecurile în alt limbaj.

De băgat la cap

Pe foarte scurt, ce s-a întâmplat azi? Trump nu și-a scos „deal”-ul din Islamabad, iranienii au rămas tari pe poziții, iar acum președintele american încearcă să acopere eșecul cu o nouă explozie de forță verbală și militară.

Dar, dincolo de goarnă și flașnetă, realitatea rămâne prost dispusă:

Iranul l-a dus de nas mai mult decât îi place Washingtonului să recunoască, iar amenințarea cu blocada arată mai curând frustrarea unei administrații grăbite decât seninătatea unei superputeri care controlează jocul.

Când celălalt te face să pleci fără acord, iar tu anunți imediat iadul pe mare, nu pari neapărat victorios.

Pari supărat că n-ai fost luat suficient de în serios.