Un pic de istorie: ”dragostea” de proprietate a statului român

Problema proprietății nu a fost doar juridică, ci aproape psihologică. Conducerea postcomunistă a României a fost deranjată profund de însăși ideea de proprietate reală, adică de acea proprietate care are titular, memorie, continuitate și dreptul de a se întoarce la cel deposedat. De fapt, pentru gașca Iliescu, planul inițial fusese altul. Perestroika și glasnosti, pe modelul Gorbaciov.

Proprietate? Care proprietate, bre?

Pentru oamenii formați într-un regim care confiscase tot și transformase statul în marele proprietar abstract, gândul că bunurile ar putea avea din nou stăpâni concreți, cu nume, acte și pretenții legitime, era aproape intolerabil. Nu fiindcă ar fi fost o idee imposibilă, ci fiindcă strica exact terenul de manevră pe care noua putere spera să-l administreze după propriul interes.

Povestea cu „se întorc moșierii și industriașii” a fost, ani la rând, una dintre marile sperietori populiste ale tranziției.

Era livrată publicului ca o apărare a omului simplu, ca și cum restituirea ar fi însemnat automat restaurarea unei ordini feudale, cu conace, bici și slugărnicie.

În realitate, această retorică jegoasă ascundea, foarte convenabil, altceva:

dorința noilor administratori ai puterii de a ține cât mai mult timp mâna pe patrimoniul confiscat de comunism, pentru a-l redistribui, vinde, toca, combina și valorifica ei înșiși, înainte ca adevărații proprietari să poată ridica prea tare glasul.

Frica oficială de „întoarcerea exploatatorilor” a fost, în bună măsură, o perdea de fum.

Sub ea s-a jucat partida reală: cine apucă primul bunurile rămase în aer după prăbușirea comunismului, cine le trece prin mâna statului, cine le vinde chiriașilor, cine le privatizează dubios, cine le mută în rețele de influență și cine reușește să transforme vechiul jaf ideologic într-un nou jaf administrativ, de tranziție.

Nu proprietatea i-a speriat cu adevărat pe oamenii postcomunismului românesc, ci perspectiva că proprietatea ar putea redeveni precisă, personală și, mai ales, indisponibilă pentru combinațiile lor.

Restitutio in integrum? Ce-am înnebunit?!?

Despăgubirea nu înseamnă doar să recunoști că ai luat ceva. Înseamnă să înțelegi ce ai distrus prin luarea acelui lucru.

Când statul confiscă o casă, o fabrică, un teren, o sondă, un atelier, el nu ia numai cărămidă, tablă, beton și utilaje.

Ia o sursă de viață.

Ia o succesiune de ani în care acel bun ar fi produs venit, stabilitate, moștenire, rang social, libertate de decizie, continuitate de familie.

Aici stă miezul moral al oricărei discuții despre despăgubire:

dacă îl plătești pe om doar pentru scheletul bunului, dar ignori tot ce ar fi rodit acel bun în timp, nu repari cu adevărat. Faci doar un exercițiu contabil, cu față solemnă și inimă rece.

Iar statul român postcomunist exact aici a excelat:

în arta de a părea că repară, fără să repare până la capăt.

A admis, târziu și cu scrâșnet, că naționalizarea a fost un jaf istoric.

A acceptat, în cele din urmă, că foștii proprietari și moștenitorii lor trebuie să primească ceva.

Dar a construit cu grijă un sistem în care „ceva” să însemne, de regulă, mult mai puțin decât pierderea reală.

A despăgubit, în logica sa, mai ales bunul ca obiect.

A refuzat aproape metodic să intre în logica bunului ca viață economică.

Aici este adevărata poveste a dragostei de proprietate a statului român:

iubește proprietatea mai ales când este a lui și, când e silit s-o dea înapoi, o face cu un aer de contabil nefericit, nu cu sentimentul unei datorii morale profunde.

Naționalizarea nu a luat doar clădiri. A luat timp

În România comunizată brutal după război, proprietatea privată n-a fost doar limitată. A fost umilită, demonizată și apoi confiscată la scară industrială.

Marea lovitură legislativă a venit prin legea naționalizării din iunie 1948, care a înghițit întreprinderi industriale, bancare, miniere, de transport și bogății ale subsolului.

În limbajul rece al epocii, totul era prezentat ca o mare „reorganizare” a economiei naționale. În realitate, statul devenea proprietarul universal, iar proprietarul real devenea o amintire suspectă.

Dar să nu ne lăsăm păcăliți de limbajul clasic al confiscării.

Când statul lua o fabrică, nu lua doar clădirea fabricii. Lua comenzile viitoare, profiturile viitoare, reputația comercială, posibilitatea de extindere, dreptul de a decide investiții, relațiile de piață, continuitatea unei familii în jurul unei afaceri.

Când lua o sondă petrolieră, nu lua doar terenul, schela, pompele și anexele. Lua petrolul ce urma să curgă ani și decenii. Lua fluxul economic al exploatării. Lua exact partea vie a proprietății.

Asta e marea minciună elegantă a statului modern când vorbește despre despăgubiri limitate:

reduce proprietatea la carcasa ei, pentru a nu plăti sufletul ei economic. Îți spune, practic, că îți poate evalua fierul, betonul și pământul, dar nu și anii în care acel fier, acel beton și acel pământ ar fi produs avere. Or, tocmai acolo este adevărata rană.

Postcomunismul românesc: recunoașterea jafului, fără pofta reparației depline

După 1989, România n-a intrat deloc cu entuziasm în logica restituirii. A intrat târât, împinsă de presiuni morale, juridice și europene, dar cu reflexul vechi al statului care nu vrea să slăbească strânsoarea pe ce a apucat.

În anii ’90, linia dominantă n-a fost aceea a unei repuneri ferme în drepturi a foștilor proprietari, ci mai degrabă a unei amânări, a unei confuzii bine mimate și a unei redistribuiri complicate, în care statul încerca să nu piardă prea mult și să nu deranjeze prea multe clientele sociale și politice.

Aici intră în scenă una dintre marile figuri ale epocii postdecembriste: Ion Iliescu.

Nu trebuie cosmetizat nimic. Universul politic iliescian a fost profund ostil ideii de restitutio in integrum, adică acelei idei simple și neplăcute conform căreia, dacă ai furat sau ai moștenit un furt de stat, trebuie să revii cât mai aproape de situația anterioară.

Pentru această ”cultură” politică, restituirea deplină nu era o datorie morală, ci o pacoste politică.

Nu era un act de dreptate, ci o amenințare la adresa echilibrelor postcomuniste.

Nu era o reparație, ci un mare deranj.

De aici și soluțiile strâmbe ale anilor ’90.

De aici și grija obsesivă de a nu deschide cu adevărat problema până la capăt.

De aici și preferința pentru scheme legislative care au produs concurență de titluri, procese interminabile, blocaje administrative și un climat general în care fostul proprietar trebuia să dovedească – aproape eroic – faptul că fusese jefuit.

Statul nu se comporta ca un debitor care recunoaște o datorie istorică, ci ca un posesor încăpățânat care caută fiecare chichiță pentru a mai amâna o dată predarea bunului.

Legea 112: prima mare lecție de iubire posesivă a statului

Legea 112 din 1995 rămâne una dintre piesele simbolice ale acestui comportament. În loc să clarifice cu forță și decență restituirea către proprietarii deposedați, statul a preferat să vândă multe dintre imobilele naționalizate către chiriași.

Moral, mesajul a fost brutal:

ceea ce comuniștii au luat cu forța poate fi, în postcomunism, reambalat și vândut mai departe. Iar fostul proprietar va fi invitat să admire, eventual de pe trotuar, felul în care bunul său a fost împărțit, tranzacționat și juridic încurcat.

Aceasta a fost una dintre marile performanțe toxice ale tranziției românești.

Statul n-a fost doar pasiv. N-a fost doar lent. A fost deseori activ în consolidarea nedreptății, producând o nouă realitate juridică peste vechea nedreptate comunistă.

În loc să dezlege nodul, l-a strâns mai tare.

În loc să repare confiscarea, a produs noi straturi de conflict, noi cumpărători, noi litigii, noi drame.

Iar în spatele tuturor acestor operațiuni stătea aceeași idee mută: proprietatea e o chestie minunată, atâta timp cât rămâne, direct sau indirect, în mâna statului.

Legea 10 din 2001: momentul în care statul spune „da”, dar cu gura strâmbă

Legea 10/2001 a fost, în sfârșit, marele cadru general pentru imobilele preluate abuziv. Pe hârtie, sună civilizat: de regulă, bunul se restituie în natură; dacă nu mai este posibil, se acordă măsuri reparatorii în echivalent. Formularea are o aparență de normalitate juridică. Numai că diavolul, ca de obicei la noi, nu stă în titlu, ci în respirația adâncă a sistemului.

Pentru că încă de aici apare limitarea fundamentală.

Statul acceptă să discute restituirea bunului sau, subsidiar, echivalentul lui. Dar nu se grăbește deloc să accepte ideea că preluarea abuzivă a produs și altceva decât pierderea bunului în sine.

Nu intră, ca principiu, în logica fructelor civile pierdute, a lipsei de folosință istorice, a beneficiului nerealizat acumulat în zeci de ani.

Aici începe acea reparație ciuntită care va deveni marcă de sistem.

Să spunem lucrurilor pe nume:

dacă statul ți-a luat un imobil în 1950 și ți-l „despăgubește” doar prin raportare la valoarea lui de bun, fără să privească serios și ceea ce acel bun ar fi produs în cinci, șase sau șapte decenii, el nu repară nedreptatea.

O contabilizează minimalist.

O reduce.

O îmblânzește bugetar.

O transformă într-o daună fizică, deși a fost și o daună economică monumentală.

Legea 247 din 2005: despăgubirea administrativă, marea artă de a traduce drama în formular

În 2005, prin Legea 247, statul își perfecționează mecanismul. Aici se consolidează regimul despăgubirilor prin echivalent și apare Fondul Proprietatea ca instrument de compensare.

În teorie, sistemul era menit să fluidizeze și să facă mai eficient procesul.

În practică, a reprezentat și o mutare foarte convenabilă pentru stat:

în locul reparației directe și integrale, se dezvoltă un aparat specializat de evaluare, titluri, conversii, proceduri și filtre.

Este momentul în care drama foștilor proprietari intră în limbajul de laborator al administrației.

Dosarul merge, dosarul se verifică, dosarul se reevaluează, dosarul așteaptă, dosarul se transformă în titlu, titlul se transformă în altceva.

Omul nu mai stă în fața unei întrebări simple – „ce mi-ați luat și cât îmi datorați?” – ci în fața unui sistem care îi spune: „vom vedea, în condițiile legii, în limitele mecanismului, cu respectarea etapelor”.

Aici se vede și una dintre marile ipocrizii ale reparației românești.

Cu cât statul a fost mai inconfortabil moral în fața propriei datorii istorice, cu atât a produs formule mai tehnice.

Când nu vrei să plătești integral, construiești procedură.

Când nu vrei să admiți adâncimea prejudiciului, îl fragmentezi administrativ.

Când nu vrei să înfrunți întrebarea mare, inventezi pași, instituții, comisii și formule de calcul.

CEDO a împins statul, dar nu i-a schimbat sufletul

Anii au trecut, dosarele au rămas, oamenii au îmbătrânit, iar România a început să fie lovită repetat la Strasbourg.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a văzut clar ceea ce aici era prezentat adesea ca „dificultate de tranziție”: un mecanism incoerent, lent, contradictoriu, uneori absurd.

Hotărârile europene au forțat statul român să dea aparența unei reforme mai serioase și să producă, în 2013, un nou cadru de „finalizare”.

Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece.

CEDO a putut obliga România să facă mecanismul mai coerent și mai previzibil. N-a putut însă injecta, prin magie, în sistemul românesc o conștiință morală mai generoasă.

Statul a rămas același: dispus să cedeze doar atât cât este împins.

Niciun val de noblețe juridică n-a traversat brusc Bucureștiul. A existat, mai degrabă, adaptarea pragmatică a unui debitor certat de instanță.

Legea 165 din 2013: grila notarială și triumful despăgubirii „respectabile”, dar subțiri

Legea 165/2013 este, în multe privințe, expresia matură a filosofiei românești de despăgubire.

Bunul nu poate fi restituit? Foarte bine, îl evaluăm. Cum? Prin grilă notarială. Îl transformăm în puncte. Iar punctul valorează un leu.

Pare ordonat, tehnic, neutru, serios. Doar că aici se vede din nou limita morală a întregului edificiu: sistemul este construit pentru a evalua bunul ca obiect, nu destinul lui economic.

Grila notarială poate da o valoare orientativă unui teren, unei clădiri, unei construcții, unei categorii de folosință.

Nu poate surprinde, în sens deplin, viața unui activ confiscat și exploatat decenii întregi de stat.

Nu poate reda, de pildă, ceea ce a însemnat pentru o familie pierderea unei întreprinderi productive sau a unei exploatări miniere ori petroliere.

Poate, cel mult, să ofere o fotografie rece a unei materii patrimoniale. Nu și filmul lung al valorii stoarse din acel bun de către stat.

În acest punct, despăgubirea românească devine aproape simbolic cinică.

Statul spune, în esență:

„Admit că ți-am luat ceva. Iată cât cred eu că valorează acel ceva ca bun. Despre tot ceea ce acel bun a produs pentru mine, timp de zeci de ani, prefer să nu vorbim prea mult”.

Adevărata gaură neagră: uzufructul, lipsa de folosință, beneficiul nerealizat

Aici ajungem la punctul cel mai important și, în același timp, cel mai incomod: uzufructul.

Sau, dacă preferăm o formulă mai puțin tehnică și mai limpede, folosința economică pierdută. Beneficiul nerealizat. Fructele civile. Venitul pe care proprietarul legitim l-ar fi putut obține dacă statul nu i-ar fi răpit bunul.

În logica dreptății reale, aici ar trebui să stea o parte esențială a despăgubirii.

Pentru că, repet, dacă statul ți-a luat un bun productiv, nu ți-a luat numai obiectul. Ți-a luat și timpul acelui obiect. Iar timpul, în economie, produce bani, dezvoltare, investiție, moștenire, capitalizare, extindere.

Statul român a evitat sistematic această zonă.

Și nu din neatenție, ci din instinct de conservare fiscală și juridică.

Pentru că, odată ce admiți serios că prejudiciul istoric înseamnă și folosință pierdută, nota de plată explodează.

Dintr-o despăgubire administrabilă devine una într-adevăr incomodă.

Dintr-o sumă „rezonabilă” bugetar se poate ajunge la una care vorbește cu adevărat despre amploarea furtului.

De aceea, în dreptul românesc al restituirilor, exact această dimensiune a fost ținută sub obroc. Nu total ignorată în orice situație punctuală, dar exclusă ca principiu general al reparației.

Cu alte cuvinte: statul a acceptat să plătească osatura. A refuzat, aproape mereu, să plătească seva.

Să luăm cazul-limită al unei sonde petroliere

Ca să înțelegem obscenitatea diferenței, merită să luăm exemplul cel mai brutal.

Imaginează-ți o sondă de exploatare petrolieră smulsă de la proprietar în 1945 sau în anii imediat următori instalării regimului comunist.

Nu discutăm aici despre un simplu teren.

Nu discutăm despre o casă care a stat închisă.

Discutăm despre un activ productiv, viu, care a pompat resursă, a alimentat industrii, a produs venit pentru stat, poate a funcționat, cu modernizări succesive, vreme de opt decenii.

Ce înseamnă despăgubirea în logica actuală a statului român?

În cel mai bun caz, intri în zona valorii terenului, a unor instalații, a unei evaluări patrimoniale a ceea ce poate fi încadrat legal.

Primești, eventual, o sumă calculată în logica rece a unui activ imobiliar sau a unui bun luat în considerare pe un anumit tipar normativ.

Dar unde este petrolul extras?

Unde este profitul istoric al exploatării?

Unde este beneficiul nerealizat de proprietarul care a fost deposedat?

Unde este măcar o fracțiune serioasă din uzufructul unui bun care a produs încontinuu pentru altul?

Aici statul român tace sau, mai exact, răspunde prin excludere normativă.

El operează ca și cum adevărata problemă ar fi doar suportul material inițial al sondei, nu și viața ei economică ulterioară.

Este ca și cum ai despăgubi proprietarul unei livezi doar pentru pământ și gard, nu și pentru merele culese de altul timp de 80 de ani.

Ca și cum ai spune unui om: recunosc că ți-am luat vaca, dar laptele muls de mine timp de jumătate de secol rămâne o poveste despre care nu are sens să discutăm.

Iar asta nu mai este simplă economie juridică. Este o filosofie de stat.

O filosofie care spune așa:

prejudiciul tău real este prea mare pentru a fi admis, așa că îl vom rescrie în termeni mai mici, mai digestibili pentru buget, mai suportabili pentru administrație și mai convenabili pentru memoria oficială.

Jurisprudența românească: da, am fost jefuiți; nu, nu vă entuziasmați cu folosința

Instanțele românești au recunoscut, în general, că a existat o preluare abuzivă și că reparația trebuie făcută în condițiile legii speciale. Dar exact aici apare limita esențială.

Jurisprudența importantă a Înaltei Curți a confirmat că Legea 10 reglementează reparația pentru bunul preluat, prin restituire în natură sau măsuri reparatorii în echivalent, fără a stabili, ca regulă generală, măsuri reparatorii și pentru drepturile accesorii, adică exact pentru acea zonă a fructelor civile și a lipsei de folosință istorice.

Asta este una dintre cele mai reci propoziții juridice pe care le-a produs statul român postcomunist.

Ea spune, de fapt, mult mai mult decât pare.

Spune că poți recunoaște furtul, dar să nu recunoști pe deplin ceea ce s-a câștigat din acel furt.

Spune că poți accepta că omul a fost lipsit de bun, dar fără să accepți integral că a fost lipsit și de rodul lui.

Spune că statul este dispus să repare până la punctul la care reparația începe să îl doară cu adevărat.

Există, desigur, breșe punctuale, discuții despre fructe civile, spețe în care s-au ridicat pretenții pentru lipsa de folosință sau situații în care proprietarul repus în drepturi a putut pretinde chirii ori beneficii pentru perioade determinate, mai ales din momentul în care dreptul său a fost recunoscut efectiv și deținerea a devenit clar nelegitimă.

Dar acestea nu schimbă tabloul mare. Ele nu transformă sistemul românesc într-unul care despăgubește serios și constant beneficiul nerealizat istoric.

Altfel spus, pe ici și pe colo mai găsești o fisură.

Nu găsești însă principiul mare al dreptății economice.

Nu găsești ideea că statul trebuie să răspundă măcar parțial pentru deceniile în care a exploatat ceea ce nu era, moral și istoric, al lui.

CEDO: mici deschideri, dar nu revoluția pe care ar fi vrut-o foștii proprietari

La Strasbourg au existat nuanțe interesante. Curtea a văzut, în anumite cauze, că există cel puțin un spațiu juridic pentru discuția despre fructe civile și despre speranța legitimă a reclamantului de a recupera și ceva din ceea ce bunul produsese.

Dar chiar și aici trebuie evitată legenda confortabilă.

CEDO nu a impus României, ca regulă generală, plata amplă și istorică a uzufructului pentru toate bunurile naționalizate.

A criticat incoerența, a sancționat haosul, a forțat eficientizarea, a recunoscut uneori deschideri punctuale.

Nu a transformat însă întreaga reparație românească într-o adevărată contabilitate a beneficiului pierdut.

Adevărul neplăcut este că și în dreptul european există o marjă de apreciere a statului în organizarea formelor de reparație. Iar statul român, fidel sieși, a folosit această marjă nu ca să fie mai generos, ci ca să-și fixeze mai elegant limitele.

De ce a refuzat statul român să intre serios în logica uzufructului

Răspunsul are trei straturi.

Primul este bugetar.

Dacă admitem serios beneficiul nerealizat în mii și mii de dosare, inclusiv pentru bunuri productive, suma totală devine uriașă. Statul ar trebui să plătească nu doar trecutul fizic al confiscării, ci și prezentul economic al folosirii ilegitime.

Al doilea este politic.

O reparație reală te obligă să rostești adevărul complet: nu doar că statul comunist a furat, ci și că statul succesor a profitat timp de decenii de pe urma acelui furt. Iar statelor nu le place să se privească în oglindă atât de clar.

Al treilea este psihologic-instituțional.

Statul român n-a depășit nici astăzi, în fond, mentalitatea proprietarului posesiv. El încă simte că bunul intrat în mâna sa are, prin simpla trecere a timpului, o legitimitate nouă.

Se poartă ca acel unchi dubios care a locuit 40 de ani în casa altuia și, la un moment dat, începe să vorbească despre ea ca despre „casa noastră”, fiind foarte ofensat când i se amintește de adevăratul proprietar.

Artizanii formulei strâmbe

Ar fi comod să pui totul în cârca unui singur om. Mai cinstit este să vorbim despre o tradiție postcomunistă a frânei.

Regimul Iliescu a întârziat și a deformat logicile restituirii.

Legea 112 a fost una dintre marile expresii ale acestei ”culturi” politice.

Ulterior, alte guverne au administrat procesul, l-au rafinat, l-au tehnicizat, l-au împins înainte sub presiune internă și externă, dar fără să-i schimbe până la capăt filosofia morală.

Legea 247 a organizat mai bine despăgubirea în echivalent.

Legea 165 a pus-o în grilă, în puncte și în limbaj finalizator.

Dar niciuna nu a avut curajul să spună: trebuie să discutăm și ceea ce statul a câștigat din bunul altuia.

Așadar, artizanii nu sunt doar niște juriști obscuri sau niște tehnocrați fără chip.

Artizanul real este un întreg reflex al statului român postcomunist: da, admitem nedreptatea; nu, nu vrem să-i suportăm toate consecințele.

Justa despăgubire și despăgubirea românească nu sunt același lucru

Aici trebuie spus limpede: justa despăgubire, în sens moral puternic, nu s-ar opri la valoarea terenului, a construcției, a instalațiilor sau a unei grile notariale.

Ar include măcar o componentă serioasă de beneficiu nerealizat.

Nu neapărat integral, pentru că istoria nu mai poate fi dată înapoi perfect și nici economia nu poate fi reconstruită milimetric pe opt decenii.

Dar măcar parțial, onest, inteligent, cu metode actuariale, cu expertiză economică, cu recunoașterea faptului că proprietatea productivă nu este o piatră inertă.

În cazul unei sonde petroliere, de pildă, justa despăgubire n-ar putea însemna doar „atât face azi terenul și atât fac niște instalații”.

Ar trebui să însemne și întrebarea: ce volum economic a produs activul?

Care a fost beneficiul public rezultat din exploatarea lui?

Ce fracțiune rezonabilă din acel folos poate fi atribuită dreptului confiscat?

Fără această întrebare, totul devine teatru juridic elegant pus peste o evitare fiscală brutală.

Marea problemă a României nu e că n-a știut. E că a știut și a ales viclean

Nimeni serios nu poate pretinde că statul român n-a înțeles diferența dintre valoarea bunului și valoarea folosirii lui.

A înțeles-o foarte bine. Tocmai de aceea a evitat-o.

Tocmai de aceea a lăsat sistemul să se concentreze pe suportul patrimonial și să vorbească foarte puțin despre rod.

Tocmai de aceea a preferat mecanisme de evaluare care ordonează bunul, dar nu deschid abisul economic al confiscării.

Asta face întreaga poveste și mai iritantă.

Nu discutăm despre o eroare inocentă de desen legislativ. Discutăm despre o alegere. O alegere repetată, îmbrăcată în tonuri juridice respectabile, dar având în centru aceeași teamă veche: dacă admitem tot, va trebui să plătim prea mult.

Ce rămâne după toate aceste legi

Rămâne imaginea unui stat care s-a purtat, zeci de ani, ca un proprietar ilegitim foarte atașat de bunurile pe care le administrează.

Mai întâi le-a luat prin forță.

Apoi le-a folosit.

Apoi le-a împărțit.

Apoi le-a vândut.

Apoi, când a fost pus să repare, a încercat să repare contabil, nu existențial.

Rămâne și o lecție mai largă despre România:

la noi, proprietatea privată a fost recunoscută adesea cu solemnitate în discurs și tratată cu suspiciune în reflexul statului.

De aceea, procesul restituirilor nu a fost doar o chestiune tehnică. A fost și este o radiografie morală a republicii noastre.

O republică ce încă n-a decis pe deplin dacă proprietatea confiscată de comuniști a fost, într-adevăr, ceva sacru și violat, sau doar o problemă administrativă neplăcută, de gestionat cu răbdare birocratică și cu degetele strânse pe portofel.

Iar aici se află toată ironia amară a titlului.

Statul român nu urăște proprietatea. Dimpotrivă. O ”iubește” enorm.

Dar o iubește cel mai mult atunci când e a lui, chiar și atunci când știe foarte bine că, la origine, n-a fost.