Un pic de istorie: Marele Jaf Economic Românesc de după 1989

Marele jaf economic nu înseamnă o sumă de hoții separate, câteva tunuri celebre și niște accidente de tranziție despre care, la nevoie, mai dăm vina pe „anii tulburi” de după Revoluție. Sintagma numește altceva, mult mai grav: transformarea statului român într-un teritoriu de vânătoare organizată, în care legea, guvernarea, administrația și instituțiile publice au fost folosite metodic ca instrumente de extracție.

Cum a ajuns România prizoniera propriei clase de prădători

După 1989, România n-a intrat în capitalism ca într-o ordine nouă, limpede și bine păzită, ci ca într-un șantier lăsat fără pază, în care toată lumea cu relații, tupeu și instinct de pradă a înțeles repede un lucru esențial: statul poate fi folosit nu doar pentru guvernare, ci și pentru extracție.

Aici s-a produs ruptura reală.

Nu între comunism și capitalism, cum s-a spus ani la rând în formulări de manual, ci între ideea unei economii normale și realitatea unei economii căpușate încă din fașă.

România nu a avut, la începutul tranziției, reflexele unui stat care apără concurența, proprietatea și contractul.

A avut reflexele unui aparat birocratic obișnuit să decidă discreționar, să controleze accesul și să opereze în ceață administrativă.

În momentul în care această cultură instituțională s-a întâlnit cu marile active ale statului, cu băncile, cu industria, cu energia, cu terenurile, cu licențele și cu accesul la bani publici, s-a născut un tip special de capitalism:

capitalismul de cumetrie, adică o piață în care succesul nu depinde în primul rând de competență sau risc asumat, ci de apropierea de butonul politic.

Aici stă explicația profundă a „marelui jaf economic”.

Nu vorbim despre câteva accidente istorice, despre niște băieți răi care au profitat de confuzia vremii și apoi au dispărut.

Vorbim despre un model repetitiv.

Statul deținea resursele, puterea și arbitrajul.

Grupurile private apropiate de decident primeau acces privilegiat, toleranță, contracte, credite, înțelegeri favorabile sau pur și simplu timp.

Când schema se prăbușea, când gaura devenea imposibil de ascuns, când compania, banca sau fondul cădea în bot, pierderea era mutată către public.

Către buget, către deponenți, către consumatori, către contribuabili.

Profitul era privat; ruina era comună.

De aceea, orice discuție serioasă despre marele jaf economic trebuie să plece de la această idee:

România nu a fost doar furată. A fost ”organizată” astfel încât furtul să devină metodă de administrare.

Și tocmai de aceea destructurarea rețelelor nu poate fi obținută prin zâmbete protocolare și mici armistiții de coaliție.

Cine trăiește din rentă, din excepție, din portiță și din protecție politică nu se lasă convins elegant să renunțe. Cel mult acceptă să mute conducta dintr-o curte în alta.

Anii ’90: laboratorul perfect al hoției organizate

Anii ’90 au fost prezentați, mult timp, ca o epocă inevitabil haotică, un soi de adolescență zbuciumată a democrației românești.

În realitate, au fost și laboratorul în care s-au testat aproape toate mecanismele care aveau să bântuie România încă mulți ani mai departe.

Atunci s-au văzut cel mai clar slăbiciunile de fond:

supraveghere bancară fragilă, legislație imperfectă, privatizări întârziate sau mimate, administrație incapabilă să-și apere propriile active și un mediu politic în care relația valora mai mult decât regula.

Nu e deloc întâmplător că marile găuri negre ale tranziției au apărut încă din primul deceniu.

România avea deja toate ingredientele: opacitate, rețele vechi reciclate în economie, o cultură publică slab antrenată în discernământ financiar și instituții care reacționau lent, târziu sau doar când dezastrul devenea prea mare pentru a mai fi ascuns sub preș.

Pe scurt, statul român postcomunist a moștenit obiceiul controlului, dar nu și disciplina răspunderii.

A păstrat gustul pentru decizie centralizată, dar n-a construit rapid mecanismele de control și de sancțiune.

Rezultatul a fost previzibil: cei mai iuți de mână și cei mai bine conectați au văzut înaintea tuturor că România poate fi jefuită nu împotriva statului, ci prin stat.

Falimentarea băncilor și tunurile financiare care au otrăvit începutul tranziției

Primul mare teatru de operațiuni a fost sistemul financiar.

Acolo s-a văzut cum lipsa de supraveghere serioasă, creditarea de cumetrie și complicitatea politică pot transforma băncile în simple conducte pentru sifonarea avuției publice și private.

Cazurile Dacia Felix, Credit Bank, Bankcoop sau Banca Internațională a Religiilor n-au fost doar falimente sau accidente bancare.

Au fost simptomele unei epoci în care ideea de bancă era tratată de unii ca o mașină de scos bani pentru privilegiați.

Creditele se dădeau prost, controlul intern era slab, plasamentele neperformante se umflau, iar reacția autorităților venea de multe ori după ce pacientul murise și rudele își împărțeau deja hainele.

Simbolul absolut al acelei perioade rămâne Bancorex.

Cazul ei rezumă perfect logica prădătoare a tranziției.

O bancă uriașă, încărcată cu credite neperformante și decizii toxice, menținută într-o stare artificială până când costul a devenit imposibil de ignorat.

În momentul prăbușirii, nota de plată a fost uriașă și a fost decontată de stat, adică de public.

Aici se vede clar schema marii spolieri: riscul este asumat iresponsabil de o rețea privilegiată, iar pierderea este naționalizată când jocul nu mai poate fi susținut.

Banca Agricolă a fost și ea o lecție dură despre cum inerția și protecția politică pot împinge problemele înainte până la recapitalizări și restructurări costisitoare.

În multe cazuri, salvarea nu a venit din magie autohtonă, ci după intervenții dureroase, curățarea portofoliilor și intrarea unor investitori sau administratori care au tratat activitatea bancară ca pe o activitate reală, nu ca pe un bufet de partid.

Apoi a venit FNI, poate cel mai spectaculos episod de intoxicare financiară în masă.

Acolo s-a întâlnit naivitatea publică, foamea de îmbogățire rapidă și slăbiciunea reglementării.

Mii de oameni au fost ademeniți de promisiunea unui mecanism care părea modern, profitabil și sigur.

În realitate, societatea românească a fost pusă în fața unei lecții crude: când instituțiile nu controlează la timp, când garanțiile sunt vagi și când propaganda bate prudența, mulțimea plătește prețul final.

Efectul cel mai grav al acestor falimente n-a fost doar economic. A fost moral și psihologic.

O țară întreagă a învățat, de foarte devreme, că instituțiile financiare pot fi jocuri măsluite, că statul intervine selectiv și târziu și că omul obișnuit e bun mai ales să suporte costul nebuniilor elitei prădătoare.

Încrederea, odată spartă la începutul tranziției, s-a refăcut greu și incomplet.

Asta a frânat dezvoltarea, a întârziat intermedierea sănătoasă și a alimentat o cultură a suspiciunii care încă bântuie economia românească.

Privatizarea sabotată: cum a fost transformată economia României într-un talcioc de culise

Există și azi două neadevăruri paralele despre privatizare.

Una spune că privatizarea a fost, în sine, marea crimă economică.

Cealaltă spune că tot ce s-a întâmplat a fost inevitabil, o trecere dureroasă, dar necesară.

Adevărul este mai complicat și mai urât:

nu privatizarea în sine a ruinat România, ci felul în care a fost sabotată, întârziată, denaturată și folosită ca instrument de distribuție a rentei.

Statul român a intrat în privatizare fără o decizie morală și strategică limpede.

Vindea, dar voia să păstreze influența. Promitea restructurare, dar se temea de costul politic.

Voia bani din active, dar tolera decapitalizarea lor înainte de vânzare.

Mima concurența, dar proteja clientele.

A ieșit de aici o struțo-cămilă economică: nici economie planificată, nici piață funcțională, ci o zonă cenușie în care mulți au prosperat tocmai din ambiguitate.

ARO Câmpulung rămâne unul dintre cele mai urâte exemple.

Un activ industrial important, cu valoare patrimonială reală și simbolică, a ajuns obiectul unei operațiuni care a semănat mai mult cu dezmembrarea organizată decât cu privatizarea serioasă.

Patrimoniul a fost tratat ca pradă, nu ca bază pentru reconstrucție.

În astfel de cazuri, „investitorul” nu venea să producă, să modernizeze și să deschidă piețe, ci să taie, să revândă, să extragă și să plece.

Oltchim a arătat alt tip de cancer: agonia întreținută.

Nici vândută serios, nici restructurată radical la timp, nici închisă când devenise evident că mecanismul se sufocă, compania a fost ținută între spectacol politic, promisiuni, improvizații și costuri publice.

Acolo s-a văzut perfect boala românească a deciziilor amânate până când fiecare opțiune devine mai scumpă, mai toxică și mai umilitoare.

CFR Marfă spune aceeași poveste în alt decor.

În loc ca restructurarea și concurența reală să fie tratate cu luciditate, societatea a fost împinsă între protecție politică, acumulare de probleme și intervenții incompatibile cu o economie sănătoasă.

Asta se întâmplă când statul nu vrea să decidă dacă administrează o companie sau întreține un mecanism de fidelizare clientelară.

Și totuși, tocmai pentru a nu cădea în prostia generalizării isterice, trebuie spus răspicat: nu toate privatizările au fost jaf.

Când a existat investitor strategic real, capital, management și intenție industrială autentică, rezultatul a fost salvare și modernizare.

Cazul Dacia este, de aceea, vital în această discuție.

Preluarea ei de către Renault a arătat că România nu era condamnată la dezastru.

Dimpotrivă, putea produce o poveste de succes dacă regulile erau clare, partenerul era serios, iar logica economică primează asupra foamei de pus pe butuci și vândut la fier vechi.

Aici stă marea lecție:

problema nu a fost că statul a renunțat la unele active, ci că a făcut-o prea des fără protejarea interesului public, fără control post-privatizare, fără sancțiuni și fără vigilență. În multe cazuri, privatizarea a fost golită de sens și redusă la simpla mutare a unui bun din mâna unui administrator prost în mâna unui prădător mai eficient.

Proprietatea batjocorită și industria despăgubirilor

Un stat care nu respectă proprietatea nu poate produce capitalism sănătos.

Poate produce cel mult speculă, relații și o permanentă senzație că legea este o glumă interpretabilă. România post-1989 a oferit exact această lecție.

Restituirile au venit târziu, greoi, contradictoriu și adesea umilitor.

În loc ca problema proprietății confiscate de comunism să fie tratată ca o chestiune de reparație morală și juridică urgentă, ea a fost lăsată să fermenteze ani la rând.

Din această întârziere s-a născut o piață secundară a intermediarilor, samsarilor de drepturi litigioase, evaluatorilor dubioși și „rezolvatorilor” conectați.

Acolo unde proprietatea nu este clară și restituirea nu este previzibilă, apare imediat fauna care trăiește din ambiguitate.

Nu mai câștigă cel care are dreptate, ci cel care are acces.

Nu mai decide principiul de drept, ci influența.

Această deformare a statului de drept a avut efecte mult dincolo de dosarele concrete.

A săpat adânc în cultura publică ideea că nici măcar proprietatea nu este un drept solid, ci o favoare pe care trebuie să o smulgi, să o negociezi sau să o cumperi prin relații.

Scandalurile din jurul ANRP au reprezentat forma cea mai toxică a acestei patologii.

Despăgubirea, care ar fi trebuit să fie instrument de reparație, a devenit în unele cazuri mașinărie de umflat evaluări, de monetizat influență și de produs comisioane obscene.

Acolo vedem cum o temă legitimă, serioasă și profundă, aceea a reparației istorice, poate fi îngropată sub lăcomie administrativă și pradă politică.

Faptul că asemenea dosare s-au încurcat apoi între condamnări, rejudecări, achitări, prescripții și trasee juridice întortocheate spune și el ceva important despre România:

nu doar că marele jaf chiar s-a produs, dar uneori el a îmbătrânit suficient încât să fie înghițit de propria ceață procedurală.

Nu vorbim doar despre hoție, ci și despre incapacitatea sistemului de a închide la timp și limpede marile răni pe care le produce.

Efectul de durată este devastator.

Într-o economie în care proprietatea nu este sigură și restituirea nu este credibilă, investiția devine prudentă, justiția se sufocă, iar cetățeanul ajunge să creadă că statul nu apără drepturi, ci administrează favoruri.

Este una dintre cele mai grave forme de otrăvire instituțională.

Energia: paradisul rentei și nașterea „băieților deștepți”

Dacă băncile au fost prima mare scenă a prăzii, energia a fost terenul de maturizare al rentierilor perfecți.

Acolo s-au combinat ideal opacitatea tehnică, monopolul, contractele greu de urmărit și complicitatea administrativă.

Ani la rând, companiile energetice de stat au fost folosite nu doar ca actori economici, ci ca rezervoare de favoruri.

Arieratele, înțelegerile preferențiale, tarifele convenabile pentru unii și poverile mutate către restul sistemului au arătat că energia era tratată ca moșie politică.

Nu conta doar cât produce compania, ci mai ales cui vinde, în ce condiții și ce rețea politică hrănește.

Hidroelectrica și saga „băieților deștepți” au intrat deja în folclorul negru al tranziției.

Dar folclorul, ca de obicei, riscă să îmblânzească realitatea.

În fapt, vorbim despre ani în care o companie strategică a fost împovărată de contracte extrem de favorabile pentru traderi și împovărătoare pentru interesul public.

Statul pierdea, intermediarul câștiga, iar explicația era împachetată tehnic, birocratic și suficient de complicat cât publicul larg să fie lăsat în beznă.

Asta e una dintre marile forțe ale capitalismului de cumetrie românesc: știe să-și îmbrace jaful în formule sofisticate.

Nu fură cu ranga în geam. Fură cu anexă contractuală, cu formulă tarifară și cu preț negociat „strategic”.

Tocmai de aceea fenomenul a rezistat atât de mult.

Pentru că, în lipsa unei prese insistente și a unor anchete solide, omul de rând vedea doar rezultatul: companii bogate pe hârtie, dar stoarse în realitate.

După denunțarea unor contracte și trecerea spre formule mai apropiate de piața competitivă, compania și-a revenit.

Ceea ce confirmă un adevăr simplu și dureros: problema nu era natura activului, ci căpușarea lui.

Mafiile carburanților și tehnologia fraudei perpetue

Carburanții au fost și ei un teren fertil pentru fraudă.

Deoarece combină volum mare, fluxuri logistice complicate, fiscalitate grea și oportunități excelente pentru firme-fantomă, lanțuri fictive și evaporări contabile miraculoase.

Nu vorbim neapărat despre o singură „mare mafie” centralizată, ci despre o ecologie a fraudei în care vulnerabilitățile statului sunt exploatate recurent de grupuri ”bine informate” care știu unde sunt găurile.

Importuri mascate, artificii cu accize, jonglerii cu TVA-ul, sedii sociale supraaglomerate de firme imposibil de controlat în timp real, trasee comerciale opace și o administrație fiscală care reacționează adesea prea târziu sau prea fragmentat.

Așa se scurg banii. Nu spectaculos, nu cinematografic, ci constant, tehnic și devastator.

Aici se vede cel mai bine neputința statului român modernizat doar pe hârtie.

Statul te poate călca pe gât pentru o hârtie completată prost de un mic antreprenor, dar lasă ani întregi spațiu enorm pentru structuri care joacă la scară mare.

Asta produce o furie legitimă și o concluzie amară:

controlul nu lipsește; doar că se exercită mult mai eficient asupra celor mici decât asupra rețelelor capabile să-și cumpere timp, avocați și protecție.

Marile falimente dubioase: când factura este lăsată publicului

Modelul vechi al jafului n-a dispărut după anii ’90.

S-a mutat, s-a rafinat și a învățat să poarte costume mai bune.

În asigurări, de pildă, cazurile Astra și City Insurance au arătat că România putea ”reproduce” aceeași boală în alt sector.

Schema este familiară:

supraveghere care vede târziu sau apasă prea slab, promisiuni irealiste, indicatori degradați, un mecanism ținut în viață peste limita normală și, la final, o prăbușire pe care o suportă clienții, fondurile de garantare și piața în ansamblu.

Cu alte cuvinte, sistemul se poartă tandru cu actorii mari până când dezastrul nu mai poate fi ascuns, iar apoi cere publicului să suporte convulsia.

Această repetiție spune ceva fundamental despre statul român: el nu a reușit să transforme experiențele trecutului în imunitate instituțională.

Fiecare mare faliment ar fi trebuit să lase în urmă reguli mai clare, control mai devreme, sancțiuni mai rapide și o cultură administrativă mai vigilentă. Prea des a lăsat doar o nouă notă de plată.

Marea Neagră: autoboicotul strategic al unei țări care și-a sabotat singură șansa

Puține episoade spun mai limpede povestea sabotajului intern decât tergiversarea exploatării gazelor din Marea Neagră. Acolo nu mai vorbim despre falimentarea unei bănci, despre o privatizare dubioasă sau despre o țeapă locală. Vorbim despre o oportunitate strategică uriașă, cu impact asupra securității energetice, poziției regionale și veniturilor statului.

Descoperirea zăcămintelor a deschis, la un moment dat, o promisiune istorică.

România putea intra într-o altă etapă, una în care să conteze energetic mult mai serios.

Numai că statul român a făcut ce știe el mai bine când apare o șansă mare:

a început să o complice, să o împingă, să o recalculeze politic și să transmită investitorilor semnalul că regulile pot fi schimbate oricând, după toanele majorității de moment.

Fiscalitatea schimbătoare, legea offshore întârziată sau prost calibrată, ezitările și zgomotul politic au transmis un singur mesaj: România descoperă resurse mari, dar rămâne capabilă să-și saboteze singură exploatarea lor.

Asta a costat ani. Iar în economie și geopolitică, anii pierduți nu sunt timp neutru. Sunt bani, influență, infrastructură, securitate și credibilitate pierdute.

Când, în fine, lucrurile s-au deblocat, devenise deja limpede cât de scump a fost acest dans prostesc.

România n-a fost împiedicată de dușmani externi să-și exploateze mai repede șansa. A fost încetinită de propriul ei amestec de politicianism, neîncredere instituțională și reflex de control miop.

Este o formă superioară de prostie economică: să ai resursa, să ai partenerii și totuși să reușești să întârzii ani de zile tocmai prin incapacitatea ta de a decide coerent.

De ce orice reformator real devine imediat dușmanul public

În acest peisaj, devine limpede de ce orice figură politică ce pare să amenințe serios circuitul rentei este imediat tratată ca pericol public.

Nu pentru că ar fi neapărat salvator providențial.

Nu pentru că toate intențiile bune sunt și inteligente.

Ci pentru că într-un sistem construit pe spolieri, orice tentativă de disciplinare este percepută ca atac direct asupra mecanismului de supraviețuire al rețelelor.

De aceea apar instant etichetele.

Omul care taie din sinecuri devine „dictator”.

Cel care vrea reguli mai stricte devine „vândut străinilor”.

Cel care blochează combinații devine „dușman al stabilității”.

Este reacția firească a unei clase de profitori care a învățat să se apere nu doar prin relații și contracte, ci și prin producție morală: transformă agresorul în victimă și victima în agresor.

Mai grav este că această reacție găsește uneori ecou într-o societate obosită, neîncrezătoare și educată prea mult timp în ambiguitate.

O parte a publicului nu mai știe să facă diferența între reformă dură și cruzime gratuită, între curățenie instituțională și vendetă, între interes public și propagandă.

Asta complică orice tentativă serioasă de reconstrucție.

De ce reforma profundă nu se poate face doar prin negocieri politice

Aici trebuie spus fără ocolișuri: rețelele de pradă nu negociază propria moarte.

Pot negocia distribuția rentei, pot accepta rotația oamenilor, pot cosmetiza discursul, pot sacrifica pioni, dar nu renunță benevol la structura din care trăiesc.

De aceea, orice reformă bazată exclusiv pe înțelegeri politice riscă să producă doar un nou aranjament între grupuri de interese, nu o schimbare de fond.

Se mută conducta, nu se sparge conducta. Se schimbă mâinile care încasează, nu se desființează mecanismul.

Ceea ce a construit România „solid” în toți acești ani nu a fost doar infrastructură, economie sau instituții democratice.

A construit, cu o consecvență sinistră, o rețea juridică, politică și administrativă a spolierii.

Legi cu portițe, instituții slabe în fața celor mari, excepții care devin regulă, administrații pline de obediență și o justiție care ajunge uneori prea târziu la capătul traseului.

Asta este construcția reală, aceea pe care mulți o confundă ipocrit cu „stabilitatea”.

Cătușele, confiscarea și reconstrucția autorității statului

De aici vine și concluzia neplăcută, dar inevitabilă: reforma profundă are nevoie și de cătușe.

Nu ca slogan isteric, nu ca spectacol televizat, ci ca expresie a faptului că există zone în care ordinea nu mai poate fi restabilită doar prin apel la bună-credință.

Când furtul s-a instituționalizat, dreptul penal devine limbaj obligatoriu.

Dar cătușele singure nu rezolvă nimic dacă nu sunt însoțite de confiscări, recuperări reale de prejudicii, interdicții serioase, reguli automate, digitalizare fiscală, transparență a beneficiarilor reali și curățarea administrației din zonele cheie.

Altfel, ai doar câteva capete expuse și mecanismul continuă să meargă, eventual cu alți șoferi.

România are nevoie de ceva mai plictisitor decât marea retorică patriotică și mult mai util decât certurile de studio:

reguli care nu se negociază, companii de stat conduse profesionist, trasee contractuale transparente, termene ferme și un stat care încetează să se comporte ca notar al mafiilor cu gulere apretate.

Ce a construit, de fapt, România în acești ani

Dacă privești rece întreaga poveste, concluzia este amară, dar limpede.

România nu a fost trasă înapoi doar de lipsa banilor, de greaua moștenire sau de cine știe ce destin balcanic pe care îl invocă leneș toți imbecilii sofisticați.

A fost trasă înapoi de felul în care grupuri private și politice au învățat să transforme statul într-o pompă de transfer.

În bănci, în privatizări, în restituiri, în energie, în carburanți, în asigurări și în marile proiecte strategice, aceeași gramatică a reapărut obsesiv.

Ambiguitate, protecție, extracție, întârziere, transfer al pierderii către public. Asta este coloana vertebrală a marelui jaf economic.

Tot de aici vine explicația pentru marile decalaje românești.

De ce unele șanse istorice au fost ratate.

De ce atâtea instituții inspiră neîncredere.

De ce orice mare oportunitate vine, aproape reflex, însoțită de bănuiala că undeva, într-o încăpere cu ușa închisă, cineva pregătește deja schema de sifonare.

Acolo unde legea a bătut combinația, România a progresat repede.

Acolo unde combinația a bătut regula, țara a pierdut ani, bani, încredere și perspectivă.

Marele jaf economic nu este doar povestea trecutului. Este explicația prezentului.

Este motivul pentru care România încă merge înainte cu frâna trasă, chiar și atunci când are resurse, oameni capabili și ferestre istorice rare.

Iar până când această rețea de spoliere nu va fi tratată ca problemă de siguranță internă, de sănătate instituțională și de igienă națională, nu ca simplu decor de campanie electorală, vom continua să confundăm dezvoltarea cu improvizația și stabilitatea cu aranjamentul.

Asta este, în fond, drama românească de după 1989:

nu că n-am fi avut șanse, ci că prea des, când am dat peste una, s-a găsit imediat o gașcă destul de lacomă, destul de bine înfiptă și destul de cinică încât să-i sară în spinare.

Jaful economic nu s-a încheiat; doar s-a rafinat.

Astăzi, el nu mai vine întotdeauna cu nume grotești, valize prost ascunse și falimente care bubuie într-o singură zi, ci cu rezistență birocratică, litigii tactice, rețele de influență mai bine îmbrăcate și privilegii apărate sub discursuri respectabile.

În păduri, de pildă, simpla tentativă de reorganizare a Romsilva a stârnit instant reacții de baricadă, procese și urlete sindical-administrative din partea celor care pierd funcții, putere și control asupra unei structuri pe care reforma guvernamentală o descrie drept fragmentată, birocratică și lipsită de criterii reale de performanță.

(Niște criterii de ”performanță” sigur există, dar nu sunt acelea pe care ni le imaginăm noi).

Exact aici se vede cancerul pădurilor românești, în faptul că orice atingere adusă vechii ordini produce o panică disproporționată, ca și cum nu s-ar apăra niște posturi, ci însăși constituția lemnului etern.

În energie, aceeași boală supraviețuiește sub forme mai elegante:

plafonări, reglementări temporare prelungite, piețe „corectate” din ordonanță în ordonanță, intermedieri și aranjamente care schimbă decorul, dar lasă intact reflexul fundamental al rentei.

Marele jaf continuă…

… dar nu mai are mereu figura vulgară a tranziției timpurii; acum el știe să vorbească tehnic, să invoce stabilitatea, să se ascundă în proceduri și să transforme orice tentativă de curățenie într-un pretins atentat la echilibru.

De aceea este mai greu de apucat și mai greu de extirpat:

pentru că nu mai trăiește doar în infractorul clasic, ci în instituția capturată, în excepția devenită regulă, în complicitatea îmbrăcată în limbaj administrativ.

Iar până când statul român nu va înțelege că aceste rețele nu se reformează cu milogeală politică, ci se taie până la os, cu lege, control, confiscare și autoritate, România va continua să fie o țară bogată dar administrată ca o pradă și sărăcită cu o ”politețe” perfect legală.