Protecția datelor personale, paravanul perfect pentru șmecherii din companiile de stat

GDPR a devenit noua cutie cu maimuțe a sinecuristului bine antrenat. GDPR înseamnă General Data Protection Regulation. În română: Regulamentul general privind protecția datelor.

Este regulamentul Uniunii Europene care stabilește cum trebuie colectate, stocate, folosite și protejate datele cu caracter personal. De exemplu: nume, CNP, adresă, e-mail, număr de telefon, date medicale, IP, localizare și alte informații prin care o persoană poate fi identificată direct sau indirect.

Aici avem, din nou, o poveste despre un minister care se preface că nu înțelege ce i se cere.

Radiografia unui reflex vechi al statului român

Când te apropii de conductele prin care curg sinecurile, recompensele și fidelitățile de partid, brusc apare ceața.

Când nu mai merge secretul clasic, se scoate din buzunar „GDPR”, acest paravan universal pentru hoție administrativă, obrăznicie birocratică și opacitate organizată.

Cazul invocat de vicepremierul Oana Gheorghiu (într-un interviu acordat Digi24) privește Portul Constanța, care ar fi refuzat să transmită cabinetului ei întreaga procedură de selecție a Consiliului de Administrație, inclusiv cine a făcut selecția și cum s-a derulat ea, invocând că informațiile „țin de GDPR”.

Statul se ascunde de propriile numiri ”la stat”

Situația e absurdă chiar înainte să devină scandaloasă. Nu vorbim despre un curios de pe stradă care cere dosare personale „ca să se uite și el”.

Vorbim despre cabinetul unui vicepremier care cere documente privind o procedură de selecție într-o companie de stat.

biata Oana se luptă de zor cu sinecuriștii

Cu alte cuvinte, statul refuză să dea statului informații despre felul în care statul și-a pus oamenii într-o companie a statului. Iar asta miroase a șmechereală ieftină, a misecuvenism de cartier, a jeg de golănași de partid.

Portul Constanța nu e o florărie, ci una dintre marile prize de putere

Portul Constanța nu este o întreprindere banală pierdută într-un județ fără miză.

E unul dintre nodurile strategice ale României, cu greutate economică, logistică și geopolitică uriașă, mai ales în contextul războiului din Ucraina și al repoziționării fluxurilor comerciale din regiune.

Tocmai de aceea, orice numire de acolo are o miză care depășește salariul și indemnizația.

Acolo se împart influențe, contracte, acces, protecții și control asupra unei infrastructuri sensibile. Cu cât miza e mai mare, cu atât apare mai repede reacția de tip clan: „nu vă băgați, sunt date sensibile”.

Abuzul perfect: să folosești GDPR ca bâtă împotriva transparenței

Aici trebuie spus fără menajamente: invocarea GDPR într-un asemenea context sună mai degrabă a pretext decât a argument.

Protecția datelor personale nu a fost făcută ca să ascundă proceduri de selecție pentru funcții publice sau para-publice, mai ales acolo unde există obligații clare de guvernanță corporativă și transparență procedurală.

AMEPIP însăși operează cu o arhitectură instituțională construită pe selecții, raportări, monitorizare, comisii de selecție, rapoarte de guvernanță, indemnizații ale consiliilor și cerințe de transparență publică.

Altfel spus, statul a creat oficial un cadru pentru profesionalizare și monitorizare, iar apoi, când cineva întreabă concret cum s-a făcut selecția, un minister se ascunde după perdeaua cu „date personale”.

De fapt, ce încearcă să apere acești șmecherași

Nu apără viața privată a nimănui. Asta e povestea pentru copii cuminți.

Ce se apără în realitate este mecanismul.

Adică exact combinația de complicități care face posibilă numirea oamenilor „buni” în locurile „bune”, prin proceduri suficient de tehnice cât să pară legale și suficient de opace cât să nu poată fi urmărite ușor.

Când cineva cere întreaga procedură, nu cere doar niște nume.

Cere firul operațiunii:

cine a decis profilul,

cine a făcut selecția,

pe ce criterii,

cu ce justificări,

cu ce compatibilități politice,

cu ce coincidențe convenabile.

Acolo începe panica adevărată.

Argumentele nevăzute sunt mai importante decât pretextele oficiale

Pretextul oficial este confidențialitatea.

Argumentul nevăzut este perfect inteligibil: „nu ne stricați aranjamentul”.

În România de stat capturat pe bucăți, multe instituții nu funcționează ca organisme publice, ci ca teritorii administrate de grupuri care se cred proprietari de fapt ai unor resurse.

Ei nu se simt obligați să explice, fiindcă ani întregi nimeni nu le-a cerut explicații serioase. Iar când, în fine, cineva începe să ceară documente, reacția nu este cooperarea, ci reflexul de castă: blocaj, limbaj juridic, amânare, iritare, fumigene.

Obrăznicia nu se bazează pe lege, ci pe obișnuința impunității

Aici e cheia.

Obrăznicia nu vine din forța unui argument juridic solid, ci din exercițiul îndelungat al nepăsării.

Oamenii ăștia au învățat că, dacă răspund suficient de sec, suficient de tehnic și suficient de obraznic, de cele mai multe ori scapă.

Pentru că în administrația românească nu legea e primul instinct, ci testul de rezistență al celuilalt: „hai să vedem dacă insistă”. Dacă nu insistă, merge. Dacă insistă, mai inventăm o hârtie.

Și mai grav: procedurile de selecție sunt, prin natura lor, materie de interes public

Ministerul Transporturilor publică în mod curent, pe site-ul propriu, anunțuri de selecție, scrisori de așteptări, componente inițiale și integrale ale planurilor de selecție în materie de guvernanță corporativă.

Asta arată clar că nu discutăm despre un teren secret, ci despre o zonă unde însăși arhitectura legală presupune publicitate procedurală.

Tocmai de aceea, refuzul de a da „întreaga procedură” nu sună a protecție legitimă, ci a încercare de a feri de lumină exact ce trebuie văzut.

Statul român are o boală veche: confundă autoritatea cu opacitatea

Mulți funcționari și mulți decidenți încă se poartă de parcă informația produsă de instituție le aparține personal.

De aici vine toată mizeria:

contractele sunt tratate ca secrete de familie, selecțiile ca ritualuri ezoterice, iar numirile în consilii de administrație ca premii scoase din jobenul unei camarile.

În realitate, exact invers ar trebui să stea lucrurile: cu cât funcția este mai grasă, cu atât selecția trebuie să fie mai expusă publicului.

Portul Constanța e doar un episod. Filmul e tare, tare lung

Oana Gheorghiu spune că a întâlnit situații similare și în companii de stat din energie.

Asta sugerează că nu discutăm despre o scăpare izolată a unor juriști prea zeloși, ci despre o cultură administrativă răspândită: să pui pătura peste documente ori de câte ori cineva întreabă cum s-au făcut numirile.

Deci, nu avem doar un minister recalcitrant, ci un întreg ecosistem de sinecuri care a învățat să se apere birocratic.

Concluzia simplă și brutală

Când un minister invocă GDPR ca să nu explice cum au fost aleși șefii unei companii de stat strategice, nu protejează date.

Protejează relații. Protejează influențe. Protejează niște băieți care s-au obișnuit să creadă că statul e un seif fără geam.

Iar dacă de fiecare dată când te apropii de o numire ”grasă” apar brusc „secretele”, atunci secretul real nu este în dosar.

Secretul real este cât de adânc a intrat în administrația românească ideea că funcția publică poate fi administrată ca pradă privată.