Nicușor Dan și echidistanța dusă la extrem: pe cuvântul meu de pionier, nu accept guvern cu AUR!
Nicușor Dan a ieșit, în sfârșit, cu prima reacție după declanșarea moțiunii comune PSD-AUR și a spus câteva lucruri care merită citite foarte atent, nu doar ascultate în fugă.
„Azi s-a depus o moțiune de cenzură și tot în Parlament s-au votat 9 miliarde pentru SAFE. Ne așteptam la moțiune, era un scenariu. Salutăm atitudinea pro-europeană a celor care au votat. Faptul că am avut votul de azi se datorează și discuției de luni”, a declarat președintele.
Prima reacție: calm, calcul și o doză serioasă de naivitate instituțională
Întrebat dacă îl susține sau nu pe Ilie Bolojan, răspunsul a venit în cheia deja consacrată: „E o persoană foarte serioasă, îl respect, dar am remarcat toți că avem un split între cele două jumătăți pro-europene și îmi păstrez echidistanța.”
Iar peste acest joc al măsurii perfecte a mai venit și propoziția care rezumă toată iluzia momentului:
„E extrem de improbabil un guvern PSD-AUR, așa cum a spus președintele PSD, trebuie să îl credem.”
Echidistanța, bună în teorie, periculoasă în clipa asta
Aici este miezul.
Nicușor Dan joacă, până la capăt, rolul echidistanței obligatorii. Numai că îl joacă atât de atent, încât riscă să transforme neutralitatea într-o formă de orbire politicoasă.
Să spui că păstrezi echidistanța între cele două jumătăți ale taberei pro-europene în clipa în care una dintre ele bate palma cu AUR pentru a dărâma guvernul nu mai este doar prudență instituțională.
Începe să semene cu o suspendare a instinctului politic exact când ar fi nevoie de el.
Președintele vrea să rămână mediator, dar terenul de joc s-a mutat.
Nu mai avem o simplă ceartă între temperamente europene diferite, ci o operațiune de demolare parlamentară făcută împreună de PSD și AUR.
Aici echidistanța devine foarte greu de apărat intelectual.
„Trebuie să îl credem” — poate cea mai fragilă propoziție a zilei
Și mai interesant este felul în care Nicușor Dan se agață, încă, de declarațiile PSD.
„Trebuie să îl credem”, spune el despre afirmația lui Sorin Grindeanu că nu va exista un guvern PSD-AUR.
Sună frumos, curat, civilizat, aproape școlăresc.
Numai că politica românească nu este cerc de pionieri, iar Sorin Grindeanu nu este educatorul de serviciu de la tabăra de vară.
Faptul că PSD spune azi că nu va face majoritate cu AUR are exact valoarea tactică a unui mesaj de etapă.
Este liniștitor cât trebuie, cât să nu sperie încă toate rețelele și toate cancelariile, dar suficient de elastic cât să poată fi reinterpretat mâine.
De altfel, chiar Nicușor Dan admite, indirect, gravitatea situației când spune că, dacă va avea de numit un premier, se va asigura că România nu ajunge într-o formulă de guvernare cu AUR.
Asta arată că pericolul este văzut, doar că este tratat încă în registrul politeții prezidențiale.
Falsa simetrie dintre Bolojan și cei care vor să-l răstoarne
Problema mai mare este că această echidistanță, jucată „exacerbat”, riscă să transmită o idee primejdioasă:
că între premierul care încearcă să țină guvernul în viață și partidul care l-a părăsit, apoi s-a dus la moțiune cu AUR, diferența este una de orgolii, nu de direcție.
Or, exact aici stă miza.
Ilie Bolojan nu este doar „o persoană foarte serioasă”, cum îl descrie președintele.
În acest moment, el este și punctul de rezistență al unei formule de guvernare care încă mai vrea să lege România de reforme, de deficit, de PNRR și de o minimă coerență pro-europeană.
În fața lui nu stă o simplă sensibilitate rănită a PSD, ci o combinație de interese, nervi și apetit de control care a găsit în AUR partenerul perfect de distrugere.
Dacă președintele mediază prea mult, riscă să însoțească dezastrul
Nicușor Dan are, desigur, obligația instituțională de a nu deveni trompeta unui partid. Dar președinția nu înseamnă doar echilibru ceremonial. Înseamnă și capacitatea de a recunoaște momentul în care falsa simetrie devine complicitate involuntară cu ambiguitatea celorlalți.
A lua de bune lozincile PSD-AUR, în numele rolului de mediator, poate părea elegant.
Dar eleganța asta are un risc: să te trezești mediator între demolatori și singurul om care încă mai încearcă să țină pereții în picioare. Iar atunci nu mai mediezi o criză.
Doar o însoțești, cu voce calmă, până la dezastru.