Fostul director Romsilva trebuie să scoată banii din pușculiță: bonusul de pensionare de 280.000 de lei se întoarce la stat

Teodor Țigan, fostul șef al Direcției Silvice Arad, a pierdut definitiv procesul cu Romsilva și trebuie să restituie 280.520 de lei, suma primită ca bonus de pensionare.

O știre care ne place

Curtea de Apel Timișoara a menținut decizia Tribunalului Arad, respingând apelul fostului director, într-un dosar care a devenit simbolic pentru felul în care unele instituții publice au fost tratate ani la rând ca mari fabrici de privilegii, nu ca structuri puse în slujba interesului public.

Oricum, nu-i plângem de milă, probabil are saltelele pline.

Un caz mic doar la prima vedere

La prima citire, pare o știre punctuală: un fost director pierde un proces, trebuie să dea banii înapoi, instanța confirmă decizia anterioară.

Dar cazul Teodor Țigan are o greutate mai mare decât cifra din dispozitivul instanței.

Pentru că aici nu discutăm doar despre 280.000 de lei.

Discutăm despre o mentalitate administrativă: aceea în care pozițiile de conducere din companii și regii de stat au fost privite ca niște culoare private de acces la bani, bonusuri, indemnizații, prime, compensări și alte delicii birocratice cu parfum de legalitate.

La ce o fi închis ochii, contra șpagă, dl Țigan… nici nu cutezăm să coborâm gândul…

Fiindcă Romsilva nu este o instituție oarecare.

Este una dintre acele structuri unde natura, banul public, influența locală, lemnul, politica și carierele bine unse s-au întâlnit adesea într-o veselie care n-a avut mare legătură cu protejarea pădurilor.

Prima, pensionarea și întoarcerea în sistem

Scandalul a prins forță tocmai prin absurdul lui: bonus de pensionare, apoi reangajare.

Adică un mecanism prin care ieși festiv pe o ușă, încasezi consistent pentru despărțirea emoționantă de instituție, după care revii pe altă ușă, eventual cu aerul omului indispensabil.

Această schemă nu este doar enervantă pentru public. Este insultătoare.

Pentru un angajat obișnuit, pensionarea înseamnă un final de traseu profesional, deseori cu bani puțini și multă oboseală acumulată.

Pentru unii șefi din sistemul public, pensionarea a devenit etapă financiară, un fel de popas cu bonus înainte de următoarea numire.

De aici vine furia publică. Nu din invidie, cum încearcă uneori să sugereze beneficiarii sistemului, ci dintr-un simț elementar al dreptății.

Romsilva, între pădure și rețea

Cazul acesta mai spune ceva despre Romsilva: presiunea publică și politică pentru curățenie începe să conteze.

Dacă instituția a mers în instanță și a câștigat definitiv recuperarea banilor, acesta este un semn bun. Mic, dar bun.

Nu înseamnă că sistemul s-a vindecat. Nici pe departe.

Ar fi naiv să credem că o hotărâre judecătorească, fie ea definitivă, scoate din rădăcini rețele consolidate în ani de zile.

Dar înseamnă că măcar unele conducte de bani încep să fie verificate.

Iar acolo unde apare riscul de restituire, dispare puțin din aroganța impunității.

Pentru șmenarii României, adevărata panică nu vine din declarații. Vine din precedent. Din ideea că banii luați „cum se luau” pot fi ceruți înapoi.

Normalizarea începe cu lucruri concrete

România nu se curăță prin discursuri mari.

Se curăță prin dosare câștigate, bani recuperați, contracte verificate, numiri explicate, sporuri tăiate, sinecuri închise și privilegii scoase din întuneric.

Exact aici e miza.

Dacă acest caz rămâne o excepție, va fi doar o știre bună de o zi.

Dacă devine începutul unei practici, atunci vorbim despre ceva mai serios: refacerea unei minime discipline în instituții unde banul public a fost tratat prea mult timp ca pradă internă.

Pădurea nu e bancomat

Cazul Teodor Țigan trebuie citit ca un semnal.

Nu spectaculos, nu revoluționar, dar sănătos. Statul român are nevoie să învețe din nou o regulă simplă: funcția publică nu este card de fidelitate pentru privilegii.

Iar Romsilva, instituție care ar trebui să păzească pădurea, nu să hrănească rețelele, are o obligație uriașă: să arate că poate ieși din logica eternă a combinațiilor.

280.520 de lei nu repară România.

Dar întoarcerea acestor bani spune ceva. Că uneori, chiar și în țara unde șmecheria pare specie protejată, vine o zi în care plicul se întoarce, factura se plătește, iar fabrica de bani mai pierde o ușă secretă.