Ce îi mai lipsește CSM ca să ”meargă treaba”: independența față de bunul-simț

CSM a ieșit la rampă cu bocetul instituțional al sezonului: proiectul salarizării bugetarilor ar „submina funcționarea justiției”, pentru că Guvernul nu vrea să mai împingă în sus salariile magistraților. Casta celor care operează în Justiție vrea și ea ceva, acolo, dacă tot ”se dă”, nu?

Esența morală a tranzacției e brutal de simplă: justiția devine virtute condiționată salarial.

Ni se sugerează, mereu și mereu, că imparțialitatea, curajul și demnitatea profesională au nevoie de tarif premium, altfel mâna de pe ciocănel riscă să tremure.
Totuși, statul nu plătește magistrații doar ca să fie morali, așa cum au promis când s-au apucat de meseria asta, ci ca să aplice legea CORECT.

”Nu-mi dai cât vreau eu? Trosc cu ciocănelul pe lângă! Și mai scapă un pește mare!”

Cam așa sună găinăria asta cu ”independența Justiției”.

Iar modul în care se pune problema, mereu și mereu, este adevărata subminare, cea de fond.

Cine pune problema în acești termeni a ajuns să umple de scârbă pe toată lumea.

CSM protestează față de proiectul noii legi a salarizării bugetarilor, prezentat de ministrul Muncii, Dragoș Pîslaru.

Instituția susține că prevederile propuse ar „submina” funcționarea justiției, poziția constituțională a puterii judecătorești și independența financiară a magistraților.

Pe românește: Guvernul încearcă să înghețe salariile magistraților și să oprească transformarea unor creșteri obținute în instanță într-o spirală bugetară fără sfârșit. CSM răspunde că statul de drept se clatină, roba tremură, iar justiția riscă să fie lovită în însăși coloana ei vertebrală.

Sună grav. Până te uiți la istoric.

Sistemul își umflă singur salariile

Magistrații au obținut de ani de zile majorări salariale prin hotărâri judecătorești.

Vorbim despre sute de decizii definitive, adunate în ultimii 15 ani, care au generat cheltuieli suplimentare de miliarde de lei pentru stat.

În decembrie 2025, statul român mai avea de plătit aproximativ 10,6 miliarde de lei pentru diferențe salariale câștigate definitiv de magistrați din 2018 încoace, pe lângă peste 6 miliarde deja achitate.

Așadar, discuția nu este despre niște mărunțișuri uitate într-un sertar. Este despre o bombă bugetară cu fitil lung, aprins de ani de zile și pasat de la un guvern la altul.

Iar culmea este că povestea nu ține doar de trecut. Există și episoade foarte recente.

Aprilie: încă o felie zdravănă din tort

În aprilie 2026, Înalta Curte, condusă de Lia Savonea, a decis o majorare substanțială pentru peste 1.000 de magistrați: 2% pe zi, adică 60% pe lună, pentru cei care, între 2018 și 2022, aveau vechime de 18 ani și grad de Curte de Apel.

Decizia este definitivă. Guvernul trebuie să plătească retroactiv, cu dobânzi, din octombrie 2018 până în prezent.

Să ne înțelegem: acesta este contextul în care CSM vorbește acum despre subminarea justiției.

După ce sistemul a mai obținut o victorie financiară solidă, cu efecte retroactive și dobânzi, apare Guvernul și spune că trebuie pusă o frână.

Iar frâna este prezentată imediat ca atac la ”independența puterii judecătorești”.

Aici începe comedia amară.

Mai: încă o decizie, încă o notă de plată

În mai 2026, Curtea de Apel București a obligat Guvernul și Ministerul Finanțelor să aloce banii pentru restanțele salariale scadente în 2026, rezultate din titluri executorii. Decizia nu era definitivă, dar includea penalități de 1% pe zi în caz de întârziere.

Un procent pe zi.

Așa arată nota de plată când statul întârzie să onoreze drepturi salariale stabilite în instanță.

Iar statul, desigur, nu plătește din buzunarul vreunui ministru. Plătește din buget.

Adică din taxele tuturor celor care nu au norocul să-și judece propriul sistem de salarizare.

Guvernul încearcă să oprească efectul de bulgăre

Noua lege a salarizării vine tocmai peste această realitate.

Dragoș Pîslaru spune că salariile judecătorilor au ajuns mult peste grilă prin asimilări și hotărâri de instanță.

Proiectul nu taie direct veniturile aflate deja în plată, fiindcă acolo apare imediat problema drepturilor câștigate.

În schimb, le îngheață printr-o compensare individuală, până când grila generală ajunge din urmă aceste venituri.

Guvernul nu intră cu toporul în niște salarii sărmane.

Încearcă să oprească un mecanism care a tot crescut, a tot produs restanțe, a tot generat litigii și a tot împins bugetul într-un colț.

CSM însă traduce această frână printr-o formulă solemnă: independența justiției este amenințată.

Independența justiției nu e card nelimitat

Sigur că justiția trebuie să fie independentă. Sigur că magistrații trebuie plătiți decent. Sigur că profesia trebuie să rămână atractivă pentru oameni buni, competenți și integri.

Dar independența justiției nu poate însemna independență față de buget, față de realitate și față de bunul-simț.

O putere a statului nu poate funcționa ca o insulă salarială separată, cu propriile reguli, propriile interpretări și propria notă de plată trimisă, periodic, contribuabilului.

Culmea indignării este tocmai aici:

CSM strigă că justiția este subminată exact după ce sistemul a obținut, inclusiv foarte recent, noi majorări uriașe prin propriile mecanisme judiciare.

În aprilie, o creștere consistentă pentru peste 1.000 de magistrați, cu efect retroactiv și dobânzi.

În mai, o altă decizie favorabilă privind restanțele salariale.

Abia după acest șir de victorii financiare vine Guvernul și spune: ajunge, nu putem transforma bugetul statului în pușculița fără fund a sistemului judiciar.

Iar CSM chițcăie că se prăbușește statul de drept.

România nu poate rămâne la nesfârșit o țară construită pe excepții, derogări și caste care își apără privilegiile sub steagul interesului public. Când privilegiul ajunge să se plângă că este persecutat, statul are o singură reacție matură: să nu tremure.

Reforma aici e chiar simplă. Se pune mâna pe robinet. Și se închide.