Peste o lună aflăm cine cumpără Șantierul naval Mangalia

Șantierul naval Mangalia a fost scos oficial la vânzare. Nu o hală, nu niște fiare ruginite, nu un teren industrial oarecare, ci unul dintre cele mai importante obiective navale de la Marea Neagră.

Prețul de pornire: 184,04 milioane de euro, fără TVA.

Licitația: 29 iunie 2026.

Pe scurt, statul român asistă la vânzarea unui activ strategic pe care l-a administrat cu finețea clasică a elefantului într-un magazin de porțelanuri.

Povestea șantierului de la Mangalia este, de fapt, o mică istorie a capitalismului românesc prost croit.

A fost Daewoo, a venit Damen, statul român a rămas acționar majoritar cu 51%, olandezii au avut 49% și rol operațional, apoi totul s-a transformat într-un amestec tulbure de litigii, datorii, neîncredere, insolvență și, în final, faliment.

În 2024, compania a intrat în insolvență.

În aprilie 2026, Tribunalul Constanța a dispus intrarea în faliment.

Planul de reorganizare nu a trecut de creditori, iar șantierul ajunge acum în etapa dură: lichidarea activului funcțional.

Aici apare întrebarea mare: cine cumpără?

Pe hârtie, vânzarea include tot pachetul industrial: terenuri, hale, instalații, echipamente, stocuri, unități de cazare.

Adică exact infrastructura necesară pentru ca șantierul să nu moară, ci să fie preluat de cineva care are bani, comenzi și interes strategic.

Numele vehiculate sunt grele.

Rheinmetall, gigantul german din industria de apărare, și MSC, colosul mondial al transportului maritim, au anunțat deja interes pentru investiții în România, inclusiv în zona Mangalia.

Dacă această combinație se confirmă, șantierul ar putea trece din logica civilă șubredă într-o zonă mult mai importantă: producție navală, mentenanță, logistică, poate chiar infrastructură legată de apărare.

Nu trebuie uitat nici contextul geopolitic.

Marea Neagră nu mai este o mare de vacanță cu hamsii și umbreluțe. Este frontieră militară, energetică și comercială.

Un șantier naval funcțional la Mangalia poate conta enorm într-o regiune în care Rusia joacă agresiv, Ucraina rezistă, iar NATO are nevoie de capacități industriale reale, nu doar de comunicate frumos lustruite.

Drama este că România ajunge, din nou, să vândă sub presiune ceea ce ar fi trebuit să dezvolte cu cap.

Statul a avut pachet majoritar, dar nu și direcție.

A avut un activ strategic, dar nu și strategie.

A avut șantier, dar nu și șantieristul politic capabil să înțeleagă ce ține în mână.

Dacă viitorul cumpărător va relansa activitatea, Mangalia poate redeveni un punct industrial major.

Dacă nu, vom bifa încă o filă din lungul nostru roman național: cum să ai o comoară strategică și să o aduci, metodic, până la masa lichidatorului.