Blestemul rahatului: țara care și-a făcut proiect național din propria rușine

După toată tevatura cu drona căzută pe blocul din Galați, România a mai primit o lecție. Simplă, brutală, fără broderii diplomatice: când realitatea cade peste tine, la propriu, cu metal, fum și panică, primul reflex al societății românești nu este luciditatea. Nu este solidaritatea. Nu este întrebarea firească: „Ce facem ca stat, ca țară, ca oameni întregi la cap?”

Nu. Primul reflex este rahatul.

Rahatul comentat, ambalat, televizat, expertizat de toți neaveniții, rostogolit cu solemnitate de oameni care au confundat spațiul public cu haznaua personală.

România nu mai are dezbateri.

Are dejecții verbale cu pretenții de analiză.

Nu mai are opinie publică, ci o baltă caldă în care fiecare își varsă ce-i trece prin cap, apoi cere să fie tratat ca gânditor național. Cu o statuie mică, de rahat.

Când cade drona, se ridică prostia

Un incident grav, petrecut într-o țară aflată la granița unui război real, ar trebui să producă măcar o secundă de seriozitate. O clipă de maturitate colectivă.

La noi, când cade drona, se ridică prostia. Cu aroma inconfundabilă de rahat.

Apar imediat detectivii de canapea, patrioții cu creierul învelit în folie de aluminiu, analiștii care văd conspirații până și în factura la gaze.

Nu mai contează ce spun instituțiile, ce indică resturile, ce comunică armata sau ce înseamnă contextul militar.

Contează doar să ai o părere. Oricât de imbecilă. Oricât de toxică. Oricât de folositoare propagandei rusești.

Și, desigur, să o spui tare. Căci în Zodia rahatului, volumul ține loc de adevăr.

Rahatul de partid și rahatul de stat

Aici este miezul nenorocirii: rahatul nu mai este accident.

Nu mai este derapaj. Nu mai este mizeria de pe margine, pe care o cureți când ai timp.

Rahatul a devenit sistem.

Avem rahat de partid, produs industrial, ambalat în conferințe de presă.

Avem rahat de stat, livrat prin instituții greoaie, pline de funcționari care își poartă incompetența ca pe o legitimație.

Avem rahat juridic, bugetar, administrativ, moral, mediatic.

Peste toate se așază rahatul solemn, cel mai periculos dintre toate:

rahatul rostit cu față gravă de oameni care nu știu nimic, nu înțeleg nimic, dar au descoperit că tupeul poate înlocui competența.

România nu este condusă.

România este mânjită zilnic, metodic, profesionist, de oameni care nu au nicio rușine. Iar lipsa rușinii este, probabil, cea mai rentabilă industrie națională.

Televiziunea de hazna și expertul în zgomot

Să nu ne ascundem după cuvinte cuminți: televiziunea românească a devenit, în multe locuri, o mașină de tocat minți. Produce chiftele de rahat.

Un abator de logică. Un spațiu unde prostia primește microfon, decor, titlu pe burtieră și aer de revelație.

Intră acolo tot soiul de personaje: foști, actuali, ratați, reciclați, pensionari ai sistemului, guralivi de partid, specialiști în nimic și doctori în zgomot.

Noi le spunem ”mâncători de rahat”.

Toți au o explicație. Toți au o certitudine. Toți știu cine minte, cine manipulează, cine trage sforile, cine vrea să ne bage în război, cine a inventat drona, cine a pus-o pe bloc și cine câștigă din asta.

Adevărul? Adevărul e plictisitor.

Nu face rating. Nu urlă. Nu produce spume. Nu aduce reclamă la pastile, credite și tigăi.

Rahatul, în schimb, se vinde excelent.

Instituții fără nerv, societate fără filtru

Tragedia mare este că nici instituțiile nu mai reușesc să impună respect. Au devenit fabrici de rahat.

Unele pentru că nu ”comunică” bine.

Altele pentru că au mințit prea mult în trecut.

Altele pentru că sunt conduse de personaje puse parcă acolo ca să demonstreze că selecția naturală a fost suspendată prin ordonanță de urgență.

Când statul este slab, zvonul de rahat devine puternic.

Când instituțiile vorbesc târziu, prost sau cu limbă de lemn, apare imediat haiducul digital cu trei neuroni și multă indignare. Iar publicul, deja obosit, sărac, furios și hrănit ani întregi cu neîncredere, înghite aproape orice. Adică orice rahat.

Mai ales dacă vine cu furie. Mai ales dacă îi confirmă bănuiala că „toți mint”.

Asta este marea victorie a rahatului: nu mai trebuie să convingă. Trebuie doar să murdărească.

Țara în care impostura se simte acasă

România are o relație perversă cu impostura. O detestă în vorbe și o votează în practică. O înjură la televizor și o angajează la stat. O denunță la cafea și o invită la masă.

Impostorul român nu mai tremură. Nu se mai ascunde.

Vine în față, își pune cravată, își face partid, își cumpără presă, își trage poză oficială, dă lecții despre patriotism și acuză „sistemul” din care a mâncat cu polonicul.

Aici e frumusețea sinistră: cei mai mari beneficiari ai mizeriei se prezintă drept sanitarii națiunii.

Vin cu mopul în mână, dar mopul e murdar. Vin să „curețe”, dar lasă urme de rahat peste tot.

Vin să salveze țara, dar între timp o mai jupoaie puțin, că poate nu se observă.

Nu e doar vina lor. Asta doare cel mai tare

Să nu ne mințim: problema nu este doar clasa politică.

Ar fi prea simplu. Ar fi chiar comod.

Am arăta cu degetul spre Parlament, Guvern, CCR, ÎCCJ, partide, televiziuni, servicii, primării, consilii județene, companii de stat și am spune: „Ei sunt de vină. Ei sunt Rahatul Național!”

Sunt. Din plin.

Dar Zodia rahatului are și publicul ei fidel.

Are milioane de oameni care nu vor curățenie, ci partea lor din mizerie.

Nu vor reguli, ci excepții. Nu vor merit, ci relații. Nu vor stat funcțional, ci ghișeul unde se poate rezolva orice, dacă știi pe cine trebuie. Nu vor adevăr, ci povestea care îi scutește de responsabilitate.

Rahatul național nu este doar administrat de sus. Este întreținut și de jos. Cu hărnicie. Cu tradiție. Cu o voluptate aproape folclorică.

De aceea ne merge atât de prost: prea mulți se plâng de miros, dar prea puțini vor să închidă conducta.

Drona a căzut pe bloc. Rahatul cade peste noi zilnic

Drona de la Galați a fost un șoc vizibil. A făcut zgomot. A produs imagini. A scos capete vorbitoare din vizuină.

Dar peste România cade zilnic altceva.

Cade prostia peste școli.

Cade corupția peste spitale.

Cade nepăsarea peste bătrâni.

Cade impostura peste administrație.

Cade propaganda peste minți.

Cade cinismul peste tineri.

Cade tăcerea rușinată peste oamenii cinstiți care au obosit să mai creadă că se poate.

Și, peste toate, cade marele rahat național: ideea că „asta e”, că „nu se poate altfel”, că „toți sunt la fel”, că „merge și așa”, că „nu ne mai facem bine”.

Aceasta este adevărata bombă cu fragmentație. Nu drona. Resemnarea.

Și așteptarea tâmpă a unui Mesia de Rahat, care să vină cu hârtie igienică.

Măcar să nu mai mințim frumos

Poate că România este, deocamdată, o țară care își transformă eșecurile în tradiții și tradițiile în scuze. Poate că vom continua să organizăm comisii pentru miros și să votăm, din patru în patru ani, administratorii haznalei.

Dar măcar să nu mai mințim frumos.

Să nu mai spunem „disfuncționalități” când e vorba de putreziciune.

Să nu mai spunem „derapaje” când vedem nesimțire instituționalizată.

Să nu mai spunem „clasă politică problematică” atunci când vedem oportuniști, combinatori, farsori și mici feudali cu legitimație.

Să numim lucrurile corect.

Rahat. Ăla care ar trebui pus pe drapel, în loc de stemă.

Rahatul de pe steag nu ar fi o insultă. Ar fi, pentru prima dată, un act de sinceritate heraldică.

Fiindcă asta e, prieteni dragi. Și o știm de multă vreme.

Suntem o țară de rahat. Cu oameni de rahat. Și cu polonice uriașe.