Sindromul Tomac: partidele de Sistem comit dezastrul și cheamă un anonim să stingă incendiul

O ploaie călduță de iunie cade peste București și peste marea cumpănă a politicii românești. După o lună de consultări, negocieri, poziționări, retrageri tactice, analiză pe sub masă și responsabilitate rostită cu gura plină, România a ajuns la concluzia ei preferată: când partidele mari nu mai pot, nu mai vor sau nu mai îndrăznesc, se caută un om din afara ringului.

Așa apare Sindromul Tomac.

Nu este despre Eugen Tomac ca persoană.

Sărmanul, habar nu are ce îl așteaptă. Omul poate avea bune intenții, poate avea experiență europeană, poate vorbi coerent și poate înțelege momentul.

Problema este mecanismul.

Este reflexul unei clase politice care produce criza, o parfumează cu discursuri solemne, apoi cheamă un outsider relativ comod să strângă cioburile.

Când vinovatul caută un administrator al pagubei

Politica mainstream a creat această fundătură.

PSD, PNL, USR, UDMR, fiecare în felul lui, a contribuit la paralizia generală.

Fie prin guvernare, fie prin complicitate, fie prin opoziție decorativă, fie prin aritmetică rece.

Fie și prin jocul parșiv al moțiunii de cenzură împotriva propriului Guvern. Așa cum a fost.

Și totuși, în clipa responsabilității, nimeni nu se înghesuie la volan.

PSD, partidul cu mușchi parlamentar, ar fi trebuit să-și asume firesc conducerea guvernului. Are oameni, are structuri, are experiența puterii, are instinctul aparatului.

Dar PSD știe foarte bine că guvernarea care vine nu miroase a sărbătoare. Miroase a facturi, tăieri, reforme întârziate, nervi sociali, deficit și decizii nepopulare.

Iar PSD iubește puterea, dar preferă puterea cu tort, nu puterea cu bon de ordine la ghișeul austerității.

„Asumarea politică”, această glumă cu cravată

Nu va dura prea mult. Ni se va spune, la toamnă, că un guvern politic este mai sănătos pentru democrație pentru că are „asumare”.

Minunat.

Doar că în România asumarea de partid seamănă cu garanția unui produs cumpărat din talcioc: există până în momentul în care chiar ai nevoie de ea.

Când lucrurile merg prost, partidul spune că ministrul n-a comunicat bine.

Ministrul spune că moștenirea a fost grea.

Coaliția spune că partenerii au blocat.

Secretarii de stat nu știu nimic.

Liderii politici tocmai erau în teritoriu.

Asta este marea asumare politică românească: un vapor cu 18 căpitani și niciun om la cârmă când începe furtuna.

Tehnocrația, chemată la ambulanță și apoi scuipată la externare

Sindromul Tomac s-a mai manifestat în alte forme și epoci.

Când politica era compromisă, se invoca tehnocratul.

Omul curat, omul competent, omul fără carnet greu de partid.

Era chemat ca medicul de gardă după ce politicienii transformaseră pacientul în tocăniță administrativă.

Apoi, după ce tehnocratul începea să taie din puroi, aceiași politicieni îl acuzau că nu are legitimitate, că nu simte poporul, că nu știe politica reală, că nu are „asumare”.

Adică îl chemi să repare conducta spartă, iar când omul intră în baie și oprește apa, îl acuzi că ți-a udat papucii.

Cât de fragilă este construcția

Foarte fragilă.

Un guvern Tomac, mai ales tehnocrat, ar depinde de bunăvoința unor partide care nu vor să plătească nota, dar vor să controleze meniul.

Va fi votat, poate, de o majoritate rușinată de propria existență.

Va fi susținut cu jumătate de gură.

Va fi lăudat în prima săptămână și ciuruit din a doua.

Fiecare partid va încerca să-i pună miniștri, să-i împingă secretari de stat, să-i păstreze pârghiile și să-i lase lui nota de plată.

Aceasta este marea vulnerabilitate: un guvern tehnocrat poate arăta curat la vitrină, dar poate fi cablat politic prin pivniță.

Ce poate rezolva, realist

Poate rezolva urgențe.

Poate stabiliza administrația.

Poate debloca fonduri.

Poate trimite un semnal bun spre Bruxelles.

Poate pregăti reforme dureroase, dacă are oameni serioși și sprijin parlamentar suficient.

Dar nu poate vindeca singur boala de fond: lașitatea partidelor mari.

Un asemenea guvern poate fi o punte. Nu poate fi o patrie nouă.

Poate cumpăra timp, poate evita prăbușiri, poate face curățenie în câteva camere.

Dar nu poate transforma peste noapte o clasă politică educată în arta fugii de răspundere.

Finalul ploii

Sindromul Tomac este momentul în care partidele se uită în oglindă, văd dezastrul și spun:

„Să vină cineva respectabil să stea în față.”

Poate că Eugen Tomac va reuși.

Poate că va pune pe masă un cabinet decent.

Poate că va trece prin Parlament și va guverna cu o luciditate pe care politicienii mari n-au mai avut-o de mult.

Dar întrebarea rămâne asta:

Dacă soluția vine, iarăși, din afara centrului de putere, ce spune asta despre centrul de putere?

Prieteni dragi… vorbim aici, din nou,

despre imbecilitatea clasei politice românești.

Fără forță morală, fără creativitate și fără pic de înțelegere față de ceea ce așteptăm noi. Fraierii.

Ăsta e singurul lucru de reținut.