Toxiinfecție politică la bufetul integrității. USR îl reconfirmă unanim pe Fritz și declară realitatea „profund disproporționată”

USR a decis, în unanimitate, că Dominic Fritz rămâne președintele partidului. O unanimitate frumoasă, rotundă, lucioasă, aproape liturgică. Genul de unanimitate care nu se obține prin dezbatere, ci printr-o mică magie de sectă, cu lumina stinsă, mâinile pe masă și realitatea pusă la colț, să nu deranjeze ritualul.

Problema e simplă și tocmai de aceea devine imposibilă pentru politică:

ANI a spus că există conflict de interese administrativ.

Curtea de Apel a confirmat.

Înalta Curte a confirmat definitiv.

Adică instituțiile au mers, una după alta, pe aceeași linie.

Dar, în sala de mese a partidului, verdictul pare să fi fost tratat ca un zvon rău intenționat, adus de PSD în șervețel.

Când instanța greșește fiindcă nu votează cu noi

USR spune că decizia este „profund nedreaptă și disproporționată”. Se poate.

Orice om are dreptul să conteste o decizie, să meargă la CEDO, să spună că sancțiunea e prea dură. Asta e perfect legitim.

Ce nu e legitim este transa colectivă în care concluzia instituțională dispare complet și rămâne doar povestea eroică: Fritz, cavalerul reformei, atacat de balaurul pesedist.

Parcă nu mai discutăm despre un raport ANI confirmat definitiv, ci despre o invazie de lăcuste electorale trimise peste Timișoara.

Aici apare toxiinfecția politică.

Probabil de la prea multe gustărici de protocol, cu chifteluțele Bolojan în meniu și salata zemuită de principii ținută prea mult la temperatura camerei.

Integritatea e bună, dar mai ales când se aplică altora

USR a crescut ani de zile pe ideea că regulile trebuie respectate, că integritatea contează, că instituțiile nu trebuie scuipate când ne incomodează. Corect. Foarte corect.

Doar că principiile sunt ca umbrela: nu valorează mare lucru dacă o deschizi numai când plouă peste adversar.

Faptul că PSD speculează cazul nu anulează automat cazul. Un adevăr nu devine fals doar pentru că îl rostește cine nu ne place.

Unanimitatea care miroase a apă sfințită de partid

Reconfirmarea unanimă a lui Fritz poate fi citită ca solidaritate politică.

Sau ca refuz elegant de a privi un verdict în față.

Partidele au boala asta: când instanța lovește în omul lor, justiția devine brusc „excesivă”; când lovește în ceilalți, e „stat de drept”.

Adevărata probă pentru USR nu era să-l arunce pe Fritz peste bord.

Era să spună limpede: contestăm sancțiunea, folosim toate căile legale, dar luăm act de concluzia definitivă a instanței. Atât. Fără fumigene, fără canonizare, fără tămâie politică.

Pentru că integritatea nu e o broșură de campanie.

E o dietă grea. Iar cine se hrănește prea mult cu chifteluțele Bolojan ajunge, inevitabil, să confunde gustul de partid cu gustul adevărului.