Monica Macovei acuză „Blitzkrieg-ul” politic, dar vine din epoca execuțiilor cu reflectoar

Doamna de șpriț la Vama Veche din epoca Băsescu descoperă că încă are ceva de spus. Monica Macovei vede conspirații peste tot, dar uită cine a regizat spectacolul cătușelor. Pare, totuși, că ospătarul i-a adus un vin tare, fără gheață, fără sifon.

Ce spune arhitecta „spectacolului cătușelor” despre Bolojan, Veștea și noul mare ”complot”

Monica Macovei a reapărut în mijlocul scandalului politic.

Exact ca o fantomă din anii Băsescu: severă, tăioasă, convinsă că deține cheia morală a istoriei recente și gata să împartă, din nou, lumea în reformați și nereformați, curați și murdari, buni și răi, după o hartă pe care numai domnia sa pare să o mai citească fără amețeală.

Fostul ministru al Justiției vorbește despre o „joie mizerabilă” și despre un „Blitzkrieg” politic și judiciar.

Joie ”mizerabilă”? N-o fi găsit loc la masa preferată din bodegă? N-o fi găsit loc în troleibuz?

În aceeași fotografie a indignării sunt așezate

• chemarea lui Ciprian Ciucu la DNA, controlul judiciar dispus în cazul acestuia,
• respingerea de către Înalta Curte a recursului lui Dominic Fritz împotriva raportului ANI
• și hotărârile Tribunalului Ilfov privind decizii interne ale PNL.

Totul, în lectura Monicăi Macovei, pare legat printr-un fir nevăzut.

Firul ar duce spre Nicușor Dan, spre o „aripă pesedistă” din PNL și spre intenția de a lovi PNL și USR.

În decor apare, firește, și Adrian Veștea, pe care Macovei îl tratează ca pe un produs politic preluat „via Predoiu”, într-o schemă mai mare, mai întunecată și mai convenabilă pentru adversarii taberei Bolojan.

Scenariul ei e, desigur, horror. Și, ca orice horror prost, nu are nicio legătură cu realitatea.

Când trecutul se întoarce cu toga pe umeri

Problema este că Monica Macovei nu vine în această discuție ca un arbitru neutru, coborât dintr-un manual de drept constituțional.

Vine cu un ”bagaj politic” imens.

Numele ei este legat de anii în care reforma Justiției a fost vândută public drept operațiune de igienizare morală, dar și de perioada în care „spectacolul cătușelor” a devenit aproape un gen de televiziune.

Pentru unii, Macovei a rămas simbolul unei epoci în care Justiția a fost împinsă înainte, iar instituțiile anticorupție au prins forță.

Pentru alții, este una dintre figurile care au contribuit la transformarea justiției în instrument de presiune, în mecanism spectaculos, în scenă publică pe care oamenii erau executați mediatic înainte ca instanțele să se pronunțe.

De aceea, când Monica Macovei denunță astăzi posibile presiuni politice și judiciare, reacția trebuie citită cu prudență.

Nu pentru că orice spune ea ar fi automat fals.

Ci pentru că tocmai generația politică din care vine a cultivat, ani la rând, ideea că dosarul, ancheta, scurgerea pe surse și imaginea cu omul chemat la DNA pot deveni arme redutabile în lupta pentru putere.

Cu alte cuvinte, dacă astăzi se teme de folosirea Justiției în bătălii politice, ar trebui să explice și ce anume s-a întâmplat în anii în care asemenea mecanisme erau întâmpinate cu aplauze de galeria reformistă.

Veștea, țapul ispășitor convenabil

În acest tablou, Adrian Veștea devine rapid personajul suspect de serviciu.

Pentru Macovei, faptul că Nicușor Dan l-ar susține sau l-ar fi preluat politic prin alte influențe este dovada unei combinații de culise.

Numai că această lectură sare prea repede peste un detaliu esențial:

Veștea este, în actuala criză, una dintre variantele politice asumate pentru formarea unui guvern, nu un pion apărut din subsolul statului paralel la ora trei dimineața.

Poziția pro-Veștea, oricât de contestată ar fi de tabăra Bolojan, pleacă de la o idee simplă:

criza politică nu se rezolvă prin mitologii personale, nici prin transformarea unui singur lider în salvator providențial.

România are nevoie de guvern, de majoritate, de responsabilitate politică și de o soluție care să nu transforme fiecare negociere într-un război civil în miniatură.

Tabăra Bolojan prezintă propriul proiect ca pe unica reformă posibilă.

Oricine nu intră în această logică devine suspect: pesedist, uselist, infiltrat, frânar, trădător, om al sistemului.

Este exact tipul de gândire pe care Monica Macovei îl reia acum, cu alte nume și cu aceeași geometrie morală simplificatoare.

Veștea poate fi, eventual, criticat.

Programul său poate fi discutat.

Sprijinul său politic poate fi chestionat.

Dar nu orice variantă care nu se cheamă Bolojan trebuie tratată ca o tentativă de restaurație penală.

Ciucu, Fritz și marile coincidențe convenabile

Macovei pune în aceeași ecuație cazul Ciucu și cazul Fritz.

Aici lucrurile trebuie separate.

Ciprian Ciucu este vizat de o anchetă penală și beneficiază, evident, de prezumția de nevinovăție.

Dominic Fritz se află într-un caz de conflict de interese administrativ, constatat de ANI și confirmat definitiv de Înalta Curte.

Sunt planuri diferite.

Dar politica le amestecă rapid, pentru că amestecul produce emoție.

Dacă totul e parte dintr-un „Blitzkrieg”, atunci nu mai discutăm punctual despre fapte, instituții, proceduri sau responsabilități.

Discutăm despre asediu. Iar în asediu, nimeni nu mai întreabă dacă zidurile au fost construite corect.

Asta este marea problemă a discursului de tip Macovei: transformă imediat orice succesiune de evenimente într-o ofensivă coordonată.

Poate exista, desigur, o bătălie politică dură.

Poate exista sincronizare.

Poate exista oportunism.

Dar între oportunism politic și plan secret de demolare a PNL și USR este totuși o distanță pe care nu o poți acoperi doar cu indignare scrisă pe Facebook.

Ruptura veche cu Ciucu și umbrele personale

Mai există un element care nu trebuie ignorat.

Monica Macovei are o istorie politică personală cu Ciprian Ciucu.

Acesta a fost susținut de formațiunea M10, fondată de Macovei, iar ruptura s-a produs în momentul în care Ciucu a mers spre PNL. Relația mentor-discipol s-a transformat atunci într-un episod de dezamăgire publică.

Faptul că Macovei îl apără astăzi pe Ciucu sau îl include în schema unei lovituri politice nu șterge trecutul. Dimpotrivă, îl face relevant.

Vedem aici o combinație de vechi loialități, vechi rupturi, vechi războaie și noi aliniamente.

Politica românească adoră asemenea reciclări:

nimeni nu dispare cu adevărat, toată lumea se întoarce la momentul potrivit, ca să explice prezentul prin propriile răni nevindecate.

În plus, condamnarea definitivă a Monicăi Macovei în dosarul accidentului în care a rănit un motociclist complică și mai mult imaginea publică a fostului ministru.

Nu anulează dreptul ei de a avea opinii politice.

Nu îi șterge trecutul profesional.

Dar o scoate definitiv din postura de statuie morală fără fisuri.

Reforma nu poate fi monopolul unei tabere

Cea mai mare capcană a acestor zile este ideea că reforma ar aparține unei singure tabere, unui singur nume, unei singure formule de guvernare.

Dacă e Bolojan, e reformă.

Dacă e Veștea, e restaurație.

Dacă e USR, e curaj.

Dacă e altcineva, e sistem.

Dacă o instanță decide convenabil, e stat de drept. Dacă decide incomod, e „joie mizerabilă”.

Această logică nu duce nicăieri.

România nu poate fi condusă ca o ședință de exorcizare politică.

Nu fiecare adversar este demon. Nu fiecare decizie nefavorabilă este complot. Nu fiecare soluție alternativă este trădare.

Monica Macovei are dreptul să fie critică. Are dreptul să vadă presiuni, coincidențe suspecte și manevre politice.

Dar are și obligația, măcar morală, să accepte că epoca din care vine nu a fost o epocă pură.

A fost o epocă amestecată, cu reforme reale, dar și cu excese reale.

Cu instituții întărite, dar și cu oameni zdrobiți public înainte de vreme.

Cu anticorupție necesară, dar și cu spectacol.

De aceea, reacția ei trebuie citită exact așa: ca intervenția unei figuri importante, dar contestate, dintr-un trecut care încă nu s-a limpezit.

Iar în privința lui Veștea, un lucru trebuie spus fără ocolișuri:

a-l transforma automat în produsul unei conspirații doar pentru că nu convine taberei Bolojan este o scurtătură comodă, dar slabă.

Politica se judecă prin fapte, majorități, programe și responsabilitate. Nu prin vedenii, anateme și războaie sfinte purtate pe Facebook.

România are destule crize reale.

Nu mai are nevoie și de fantomele trecutului care vin să-i explice prezentul cu aceleași arme vechi:

suspiciune totală, morală selectivă și convingerea că dreptatea stă mereu, printr-o minune, în tabăra proprie.