Nicușor Dan mai speră într-un guvern. Partidele par însă mult mai pregătite de război decât de împăcare

Dincolo de calculele parlamentare, blocajul are acum o componentă profund personală. PSD, PNL și USR au ridicat tonul atât de mult, încât orice compromis riscă să semene cu o capitulare.

Nicușor Dan continuă să creadă că un nou guvern poate fi format. Strict matematic, are dreptate.

Voturile există în Parlament, combinațiile posibile pot fi desenate, iar presiunile economice și europene vor obliga, la un moment dat, partidele să caute o soluție.

Atmosfera politică spune însă altceva.

România se află într-un punct în care liderii partidelor vorbesc mai degrabă ca înaintea unei rupturi definitive decât ca înaintea unei negocieri.

PSD cere plecarea lui Ilie Bolojan.

PNL respinge întoarcerea la PSD.

USR vorbește despre anticipate.

Fiecare tabără își descrie adversarul drept sursa crizei, obstacolul principal și pericolul care trebuie îndepărtat.

După asemenea declarații, o întâlnire ”liniștită” la Cotroceni nu produce automat pacea.

Prea multe poduri arse în direct

Problema nu mai ține doar de împărțirea ministerelor sau de numele premierului.

În ultimele săptămâni, partidele și-au construit pozițiile în fața propriului electorat prin atacuri din ce în ce mai dure.

PSD l-a transformat pe Bolojan în personajul central al tuturor relelor.

PNL și-a prezentat despărțirea de PSD ca pe o formă de igienă politică.

USR și-a legat identitatea de refuzul unei noi înțelegeri cu social-democrații.

Fiecare pas înapoi trebuie acum explicat.

Grindeanu ar trebui să spună de ce acceptă la aceeași masă oamenii pe care îi acuză că au blocat țara.

Liberalii ar trebui să explice de ce revin lângă partidul de care tocmai s-au delimitat solemn.

USR ar trebui să inventeze o formulă prin care colaborarea cu PSD să poarte alt nume.

În politica românească există, desigur, o industrie întreagă a reinterpretării.

Coaliția poate deveni „armistițiu”.

Alianța se poate numi „pact pentru stabilitate”.

Împărțirea puterii poate fi vândută drept „responsabilitate națională”.

Ambalajul se găsește. Mai greu se repară orgoliile.

Compromisul cere un învins

Nicușor Dan pleacă de la ideea logică potrivit căreia nimeni nu poate guverna singur și că, mai devreme sau mai târziu, partidele vor trebui să cedeze.

Doar că niciunul dintre actorii principali nu vrea să cedeze primul.

PSD deține cheia majorității și cere un preț pe măsură.

PNL știe că acceptarea lui Grindeanu sau sacrificarea lui Bolojan ar arăta ca o înfrângere.

USR speră că prelungirea crizei va compromite vechile partide și va face anticipatele mai atractive.

Toți au motive să aștepte. Toți cred că timpul lucrează în favoarea lor.

Exact de aici vine pericolul unei crize lungi.

Vara împietrește, rareori împacă

Ideea că pozițiile se vor îmblânzi în august are o anumită logică.

Sondajele, presiunea bugetară, PNRR și oboseala publică pot împinge partidele către negociere.

Vacanța parlamentară poate avea însă și efectul invers.

Fiecare lider își va petrece vara explicând la televiziuni de ce adversarii sunt vinovați.

Fiecare partid își va întări mesajul.

Fiecare tabără va încerca să câștige câteva procente din blocaj.

După două luni de asemenea propagandă, compromisul devine și mai greu de vândut.

Un guvern rămâne posibil.

Probabil va apărea atunci când costul crizei va depăși costul cedării.

Până atunci, optimismul moderat al lui Nicușor Dan seamănă mai mult cu răbdarea unui mediator decât cu descrierea fidelă a realității.

La nivelul declarațiilor publice, România are astăzi partide aflate în război.

Pentru a forma un guvern, aceiași lideri ar trebui să înceteze brusc focul, să-și retragă insultele și să pretindă că totul a fost doar negociere.

Politica românească poate produce asemenea miracole. De regulă, ele apar abia când se ajunge la împărțirea funcțiilor.