Cine mai este, de fapt, la putere în România?

Guvernul a căzut, noul guvern întârzie, partidele se declară pe rând la putere sau în opoziție, în funcție de fraza care le convine. Statul însă funcționează mai departe. Iar această continuitate arată că puterea românească nu locuiește într-un singur palat și nu pleacă odată cu miniștrii.

O țară cu puterea împrăștiată

România traversează una dintre acele perioade în care întrebarea „cine conduce?” pare simplă doar până încerci să răspunzi.

Guvernul Bolojan a fost demis.

Prima variantă de înlocuire a eșuat, a doua a căzut în Parlament, iar negocierile continuă fără o majoritate limpede.

ACTUALITATE

George Simion a dezvăluit câte semnături a reușit să strângă pentru suspendarea președintelui Nicușor Dan

POLITICĂ

AUR exclude orice colaborare cu PSD sub conducerea lui Grindeanu. Petrișor Peiu: „Aceeași șobolăneală o încearcă”

Președintele desemnează, partidele refuză, acceptă parțial sau formulează condiții, Parlamentul așteaptă, iar administrația își vede de program.

Puterea există, dar este împărțită în fragmente.

Fiecare instituție ține în mână câte o bucată, însă nimeni nu poate porni singur întregul mecanism.

Puterea președintelui: alegerea fără garanție

Nicușor Dan poate desemna candidatul pentru funcția de premier, poate organiza consultări și poate încerca să apropie pozițiile partidelor.

Are inițiativa constituțională, vizibilitatea publică și autoritatea funcției.

Îi lipsesc însă voturile.

Președintele poate găsi un nume bun, acceptabil sau surprinzător.

Tot Parlamentul decide dacă acel nume primește un guvern.

Cotroceniul deține cheia primei uși; după ea urmează un coridor întreg, plin cu încuietori controlate de partide.

Puterea Guvernului: continuitate fără elan

Cabinetul interimar conduce administrația curentă și împiedică blocarea statului.

Facturile se plătesc, ministerele lucrează, instituțiile aplică legislația, iar România continuă să-și îndeplinească obligațiile externe.

Un guvern interimar poate administra prezentul, dar dispune de un spațiu politic îngust.

Marile reforme, schimbările de direcție și proiectele care presupun asumare parlamentară cer un executiv cu mandat deplin.

Este o putere indispensabilă, dar limitată: suficientă pentru a ține motorul pornit, insuficientă pentru a hotărî destinația.

Puterea PSD: opoziție cu multe chei

PSD se declară partid de opoziție după retragerea din Guvern și participarea decisivă la căderea Cabinetului Bolojan.

Din punct de vedere politic, afirmația este corectă. Social-democrații nu mai dețin ministerele și refuză să susțină formulele care le contrazic interesele.

Totuși, opoziția PSD seamănă foarte puțin cu neputința.

Partidul are unul dintre cele mai mari grupuri parlamentare, o rețea consistentă de primari și președinți de consilii județene, o prezență veche în administrație și capacitatea de a decide ce majoritate se poate forma.

Poate opri un guvern, poate ajuta la instalarea altuia și poate negocia aproape fiecare soluție importantă.

PSD a părăsit Guvernul, dar a rămas în apropierea întrerupătorului.

Puterea PNL: partid central, poziție fragilă

PNL încearcă să se prezinte drept principalul apărător al unei formule de guvernare fără PSD.

Are experiență executivă, oameni în administrația centrală și locală și acces la o infrastructură politică formată în mulți ani de guvernare.

Forța sa este însă redusă de ponderea parlamentară și de tensiunile interne.

Conducerea partidului trebuie să negocieze simultan cu adversarii, cu eventualii parteneri și cu propriile facțiuni.

PNL poate influența decisiv forma viitorului guvern, dar cu greu îl poate construi singur.

Este un partid aflat în centrul jocului, fără a controla centrul tablei.

Puterea AUR: agenda și amenințarea alegerilor

AUR nu conduce ministere și nici marile structuri administrative.

Influența sa vine din altă parte: din scorurile electorale, din capacitatea de mobilizare și din teama celorlalte partide față de alegeri anticipate.

Când un partid crește în sondaje, el începe să exercite putere înainte de a ajunge la guvernare.

Adversarii își schimbă discursul, își aleg temele și își calculează alianțele în funcție de el.

AUR controlează puține pârghii executive, dar apasă asupra întregului sistem prin perspectiva scrutinului.

Este puterea celui care stă la ușă și îi face pe cei dinăuntru să vorbească mai încet.

Puterea administrației: statul care supraviețuiește politicii

Dincolo de marile instituții există puterea tăcută a administrației.

Ministerele, agențiile, autoritățile, direcțiile județene și serviciile deconcentrate continuă să ia zilnic mii de decizii.

Acolo se emit autorizații, se fac controale, se distribuie fonduri, se calculează pensii, se gestionează școli, spitale și investiții.

Pentru un cetățean sau o firmă, directorul unei instituții județene poate avea o influență mai concretă decât un premier care apare seara la televizor.

Miniștrii se schimbă repede. Aparatul administrativ rămâne, cu procedurile, inerțiile, competențele și relațiile sale.

Puterea locală: România celor 41 de județe

Bucureștiul produce impresia că întreaga țară așteaptă rezultatul negocierilor de la Cotroceni.

România reală are însă primari, consilii locale, consilii județene, majorități construite separat și înțelegeri care supraviețuiesc conflictelor naționale.

Două partide care se atacă la București pot administra împreună un județ.

Lideri care își promit opoziție totală la televiziune pot vota același buget local a doua zi.

Ideologia se înmoaie atunci când ajunge lângă fonduri, proiecte și împărțirea responsabilităților.

Puterea locală are propria geografie și propriul calendar.

Puterea semnăturii

În România, influența reală se măsoară adesea mai bine prin semnături decât prin funcții declarate. Contează cine aprobă plata, cine emite avizul, cine organizează concursul, cine trimite controlul și cine poate întârzia un dosar.

Puterea politică se vede. Puterea administrativă se simte.

Ea poate aparține unor profesioniști autentici, unor oameni numiți politic sau unor funcționari care au traversat abil mai multe guvernări.

Problema apare când traseul numirilor, criteriile de evaluare și răspunderea devin imposibil de urmărit.

Atunci administrația capătă autonomie față de interesul public, păstrând în același timp legături discrete cu partidele.

România puterilor suprapuse

Cine se află astăzi la putere?

Președintele controlează desemnarea premierului.

Parlamentul controlează învestirea.

PSD controlează o parte esențială a aritmeticii parlamentare și păstrează o rețea locală uriașă.

PNL deține infrastructură administrativă și rămâne indispensabil unei formule prooccidentale.

AUR controlează presiunea electorală.

Guvernul interimar administrează prezentul. Autoritățile locale și aparatul de stat gestionează viața de fiecare zi.

Prin urmare, România nu este lipsită de putere. Dimpotrivă, are prea multe puteri parțiale și prea puțină autoritate capabilă să le adune într-o direcție comună.

Statul merge înainte, politica stă pe loc, iar fiecare partid ține mâna pe câte o manetă.

Problema zilei nu este absența puterii.

Problema este că nimeni nu răspunde pentru întregul tablou.