Legiunea Europeană. În sfârșit, cineva propune ca Europa să aibă și soldați, nu doar comisari

Radosław Sikorski propune înființarea unei forțe militare europene permanente, profesioniste, capabile să intervină rapid și să recruteze inclusiv veterani ucraineni. Ideea nu înlocuiește NATO și nici armatele naționale. Ar umple însă unul dintre cele mai jenante goluri ale Uniunii Europene: distanța uriașă dintre discursul despre „autonomie strategică” și capacitatea reală de a trimite oameni pregătiți acolo unde izbucnește incendiul.

Europa pare să fi observat, în sfârșit, că războaiele nu pot fi oprite cu rezoluții redactate impecabil, sancțiuni anunțate solemn și fotografii de familie făcute după summituri.

Radosław Sikorski, vicepremier și ministru de Externe al Poloniei, propune crearea unei „Legiuni Europene”:

o forță militară permanentă, formată din profesioniști recrutați din întreaga „familie europeană”.

După încheierea războiului din Ucraina, în aceasta ar putea intra inclusiv veterani ucraineni cu experiență reală de luptă.

De la eterna dezbatere la o unitate militară reală

Propunerea a fost prezentată într-un interviu acordat publicației grecești Kathimerini și trebuie privită cu ceva mai multă atenție decât obișnuitele baloane de încercare lansate de politicienii europeni.

Sikorski nu vorbește despre o armată europeană gigantică, menită să desființeze armatele naționale sau să concureze cu NATO.

Vorbește despre o structură limitată, permanentă și utilizabilă — trei caracteristici care nu se întâlnesc prea des în aceeași propoziție când vine vorba despre apărarea europeană.

Nu o armată paralelă cu NATO

Ministrul polonez insistă că Legiunea Europeană ar trebui să completeze NATO, nu să-i dubleze structurile.

Statele Unite ar rămâne principalul furnizor de informații militare, tehnologie avansată, supraveghere, comunicații și capacități strategice.

Evident, nu trebuie să-i supărăm pe băiețeii americani cu săbiuțe de lumină, acești jedi knights ai Americii plecate în aventură.

Europenii ar trebui însă să preia o parte mai mare din efortul terestru și din gestionarea crizelor produse în propria vecinătate.

Pe scurt:

Washingtonul poate continua să ofere ochii, urechile și o parte importantă a creierului militar al Alianței, dar Europa trebuie să vină și cu brațele, picioarele și muniția.

America își mută privirea către Pacific

„Nu putem suna la Washington de fiecare dată când izbucnește un incendiu în propria noastră curte”, spune Sikorski.

Este, probabil, cea mai simplă descriere a dependenței strategice europene din ultimele decenii.

Interviul integral publicat de Kathimerini

Donald Trump nu a inventat problema.

A exprimat-o doar cu delicatețea unui proprietar de cazinou care descoperă că jumătate dintre clienți și-au uitat portofelul acasă.

Mesajul american este însă vechi și foarte clar:

Europa trebuie să plătească și să muncească mai mult pentru propria apărare, deoarece interesul strategic al Statelor Unite se deplasează către Indo-Pacific.

Asta nu înseamnă abandonarea Europei de către SUA, ci modificarea raportului de muncă din interiorul NATO.

Americanii nu mai vor să fie chemați simultan să conducă, să plătească, să transporte, să supravegheze și, la nevoie, să salveze continentul.

Europa are deja 5.000 de militari. Pe hârtie și cu unanimitate

Uniunea Europeană nu pornește chiar de la zero.

Din mai 2025 este declarată operațională Capacitatea de desfășurare rapidă a UE, un mecanism care poate reuni până la 5.000 de militari, împreună cu componente aeriene, maritime, cibernetice și spațiale.

Această forță poate fi utilizată pentru evacuări, stabilizare, intervenții umanitare, prevenirea conflictelor sau impunerea păcii.

Problema este că nu reprezintă o unitate permanentă în sensul clasic.

Militarii și mijloacele sunt puse la dispoziție de state, iar folosirea lor necesită acordul unanim al membrilor UE.

Serviciul European de Acțiune Externă explică structura actuală.

Armata care trebuie aprobată de toată lumea

Aici locuiește marele elefant birocratic din cazarmă.

Poți avea soldați, avioane, nave și comandamente.

Dacă, în momentul crizei, trebuie să obții aprobarea tuturor guvernelor europene, intervenția rapidă riscă să devină intervenție după următorul Consiliu European.

În politica de securitate și apărare comună, regula generală rămâne unanimitatea.

Un singur guvern poate întârzia sau bloca decizia.

Așa prevăd regulile europene actuale.

Legiunea lui Sikorski ar avea valoare numai dacă ar fi permanentă nu doar pe statele de plată, ci și în capacitatea de a primi ordine și de a pleca la misiune.

O forță de reacție rapidă care așteaptă să se pună de acord 27 de guverne riscă să ajungă la destinație tocmai la timp pentru dezvelirea monumentului victimelor.

Veteranii ucraineni ar fi uriașul ei avantaj

Ideea recrutării unor veterani ucraineni este partea cea mai interesantă și, inevitabil, cea mai sensibilă politic.

Militarii ucraineni au acumulat o experiență de luptă pe care aproape nicio armată occidentală nu o deține în prezent.

Au operat într-un război de mare intensitate, împotriva unei puteri militare majore, sub atacuri permanente cu rachete, drone, artilerie și mijloace de război electronic.

Au învățat rapid utilizarea dronelor ieftine, adaptarea tehnicii civile, dispersarea comandamentelor, protejarea logisticii și modificarea tacticilor într-un ritm pe care procedurile militare occidentale îl ating greu.

Lecțiile unui război care a schimbat câmpul de luptă

Războiul din Ucraina a demonstrat cât de repede poate deveni inutil un manual militar foarte bine scris. O tactică eficientă astăzi poate fi neutralizată în câteva săptămâni, uneori chiar în câteva zile.

Ucrainenii au fost obligați să învețe sub foc.

Au transformat drone comerciale în mijloace de cercetare și atac, au improvizat sisteme de avertizare, au adaptat muniții și au descentralizat decizia până la niveluri pe care armatele tradiționale le acceptă cu mare greutate.

Europa le-a oferit armament și instruire.

Ucrainenii ar putea întoarce serviciul oferindu-i Europei ceva ce nu poate fi cumpărat din fabrică: experiență.

Experiența nu trebuie confundată cu disponibilitatea

Firește, nu toți veteranii vor dori să rămână militari. Mulți vor avea nevoie de recuperare fizică și psihologică, de integrare socială și de întoarcerea la familii.

Recrutarea ar trebui să fie strict voluntară, bine plătită și însoțită de verificări riguroase.

Dar pentru cei care ar alege această carieră, Legiunea ar putea oferi continuitate profesională, statut și un loc în arhitectura de securitate europeană.

Nu discutăm despre folosirea veteranilor ucraineni ca despre un stoc de forță de muncă militară ieftină.

Ar fi profesioniști care au supraviețuit celui mai dur război purtat în Europa după 1945 și care ar trebui remunerați și respectați corespunzător.

Cine comandă, cine plătește și cine trimite Legiunea la luptă?

Numele sună bine. Întrebările grele încep imediat după el.

Cine ar comanda Legiunea:

Uniunea Europeană, un grup de state participante sau un comandament integrat în NATO?

Cine ar aproba desfășurarea ei?

Parlamentul European, Consiliul UE ori guvernele naționale?

Din ce buget ar fi plătite salariile, echipamentele și muniția?

Ce legislație s-ar aplica militarilor recrutați din afara Uniunii?

Apoi vin problemele concrete:

limba de comandă, gradele, disciplina, jurisdicția penală, pensiile, despăgubirile și responsabilitatea politică în cazul pierderilor.

Nimic dintre toate acestea nu face proiectul imposibil.

Arată doar diferența dintre o idee bună și o forță capabilă să intre în luptă.

Marele deficit european este decizia

Uniunea Europeană are bani, industrie, populație și tehnologie.

Ce i-a lipsit aproape întotdeauna a fost mecanismul politic prin care aceste resurse să poată fi transformate repede în putere militară.

Europa nu este complet lipsită de capacități.

Este împărțită în armate naționale cu proceduri, echipamente, priorități și lanțuri de comandă diferite.

Unele state privesc Rusia ca pe amenințarea existențială.

Altele încă mai speră că Moscova poate fi convinsă să devină rezonabilă după următoarea convorbire telefonică.

Legiunea ar rezolva o parte din problema militară.

Fără o regulă clară de activare, nu ar rezolva însă problema politică.

Iar o armată pe care nimeni nu îndrăznește să o trimită nicăieri este doar o paradă ceva mai scumpă.

Mai puțină autonomie recitată, mai multă autonomie în bocanci

Legiunea Europeană nu ar putea apăra singură continentul.

Nici nu trebuie să o facă.

Rolul ei ar fi să ofere Uniunii o primă forță permanentă, disponibilă și profesionistă, pentru intervenții limitate, protejarea infrastructurii critice, răspuns la operațiuni hibride, evacuări și consolidarea flancurilor amenințate.

Ar fi, în același timp, un penetrant semnal politic:

Europa începe să accepte că securitatea costă și că independența strategică nu se măsoară în numărul discursurilor despre independența strategică.

Propunerea lui Sikorski nu înseamnă că Legiunea va exista mâine.

Până să treacă de interesele celor 27 de state, de veto-uri, gelozii naționale și competiții industriale, se pot termina câteva războaie și începe altele.

Direcția este corectă.

Dacă Europa vrea să rămână un actor geopolitic, trebuie să poată face mai mult decât să finanțeze, să condamne și să aștepte intervenția americană.

Pacea are nevoie de diplomați.

Ca diplomații să fie ascultați, trebuie să se vadă în spatele lor niște oameni în bocanci.