Unde e Dumnezeu în România? O țară cu Dumnezeu în gură și cu morala lăsată acasă

Profetul de Carton a ieșit din arest cu Dumnezeu pe buze. După ce Tribunalul București a respins cererea DIICOT de arestare preventivă și l-a plasat sub control judiciar, Călin Georgescu a găsit imediat formula solemnă: „Lumea este mică și Dumnezeu este mare”. În dosar, însă, procurorii îl cercetează pentru înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și constituirea unui grup infracțional organizat.

Aici începe problema. Nu la Dumnezeu, ci la folosirea Lui ca perdea retorică.

Când un politician aflat sub acuzații penale extrem de grave se învelește instantaneu în vocabularul providenței, nu mai avem credință, ci scenografie.

Dumnezeu devine recuzită, iar evlavia — metodă de albire morală.

Fariseismul absolut începe exact aici: cu Dumnezeu în gură și cu faptele lăsate, foarte convenabil, în altă cameră.

România este o țară în care Dumnezeu apare peste tot. Pe buzele politicienilor. În discursurile candidaților. La inaugurări. În campanii electorale. La hramuri. La pelerinaje. Pe Facebook. În mașini, sub forma cruciuliței agățate de oglindă. La televizor, între o reclamă la medicamente și o ceartă politică.

Avem cruci. Avem icoane. Avem moaște. Avem pelerinaje kilometrice.

Avem sarmale împărțite după slujbe.

Avem oameni care fac cruce când trece autobuzul prin dreptul bisericii și politicieni care nu încep bine o campanie până nu apar într-o fotografie lângă un sobor de preoți.

Dumnezeu este, aparent, foarte ocupat în România.

Și totuși, întrebarea rămâne:

unde este Dumnezeu atunci când ieșim din biserică?

Aproape 14 milioane de ortodocși

La recensământul din 2021, aproape 14 milioane de locuitori ai României s-au declarat ortodocși. România rămâne una dintre societățile europene în care apartenența religioasă are o prezență publică foarte puternică.

Iar pelerinajele sunt impresionante și ca dimensiune.

La Iași, în octombrie 2025, peste 166.000 de persoane trecuseră pe la moaștele Sfintei Parascheva până în ziua hramului, iar alte aproximativ 19.000 așteptau la rând.

Oamenii stau ore întregi în frig. Se roagă. Așteaptă. Îndură.

Nimic ridicol în asta, dacă acolo există credință adevărată.

Problema începe după ce se termină coada. Coada la sarmale.

Credința nu poate fi doar o operațiune de ghișeu

Într-o anumită religiozitate românească, relația cu Dumnezeu pare uneori uimitor de contractuală.

Eu aprind lumânarea. Tu rezolvi examenul copilului.

Eu ating racla. Tu repari sănătatea.

Eu dau acatistul. Tu îmi rezolvi procesul.

Eu fac pelerinajul. Tu ai grijă de afacere.

Un fel de administrație cerească unde plata taxei religioase ar trebui să producă prestația divină.

Numai că aproape toate marile tradiții creștine spun exact contrariul.

Credința nu este serviciu de intervenție.

Iar creștinismul nu este tehnică de obținere a norocului.

După moaște, înapoi la șmecherie

Aici apare fractura românească.

Putem sta zece ore la moaște și zece minute mai târziu să încercăm să intrăm în față la coadă.

Putem face o donație bisericii și să plătim muncitorul la negru.

Putem pune o icoană mare în birou și să cerem o șpagă mică sub masă.

Putem merge la spovedanie și luni dimineață să falsificăm o factură.

Putem spune „Doamne ajută!” înaintea unei afaceri în care intenționăm să-l înșelăm pe celălalt.

Putem fura și apoi să ridicăm o biserică.

Putem minți și apoi să ne declarăm apărători ai valorilor creștine.

Aici nu mai vorbim despre teologie.

Vorbim despre morală elementară.

România religioasă și România coruptă locuiesc în aceeași țară

Transparency International acordă României, pentru 2025, 45 de puncte din 100 la Indicele de Percepție a Corupției, cu un punct mai puțin decât în anul anterior. Media Uniunii Europene este 62.

România rămâne în grupul ultimelor trei state din UE la acest indicator, alături de Bulgaria și Ungaria.

Este o combinație fascinantă.

O societate foarte dispusă să vorbească despre Dumnezeu și foarte puțin spectaculoasă la capitolul integritate publică.

Asta nu înseamnă, evident, că oamenii religioși sunt corupți.

Ar fi o prostie.

Înseamnă doar că…

… religiozitatea declarată nu produce automat moralitate.

Și poate tocmai aici este una dintre marile noastre confuzii.

Noi confundăm credința cu decorul

În România, credința este adesea extrem de vizibilă.

Morala, mult mai discretă.

Avem nevoie să fim văzuți când ne facem cruce. Mult mai puțin când returnăm portofelul găsit pe stradă.

Ne interesează dacă politicianul merge la biserică. Mai puțin dacă minte.

Ne interesează dacă primarul participă la hram. Mai puțin cum atribuie contractele.

Ne interesează dacă omul se declară „cu Dumnezeu”. Mai puțin dacă își plătește cinstit angajații.

Este religia redusă la recuzită.

Crucea devine insignă.

Icoana devine fundal.

Pelerinajul devine certificat de bună purtare.

Dumnezeu a devenit și consultant electoral

Politica românească a înțeles perfect această slăbiciune.

De aceea Dumnezeu apare periodic în campanie.

Candidații primesc binecuvântări.

Se fotografiază în biserici.

Vorbesc despre credință, neam, familie, tradiție și valori.

Unii ajung să prezinte chiar propria carieră politică drept „misiune”, „lucrare” sau aproape însărcinare providențială.

E foarte comod.

Un program politic poate fi verificat. O revelație, mai greu.

Un politician poate fi întrebat ce a făcut cu bugetul. Un trimis al destinului preferă întrebări despre sufletul neamului.

Dar Evanghelia are prostul obicei să ceară fapte

Aici începe necazul.

Creștinismul are o problemă serioasă pentru cei care vor doar decorul lui.

Nu se mulțumește cu declarația.

Insistă, inspirațional, motivațional, pe comportament.

Pe aproapele tău. Pe sărac. Pe adevăr. Pe milă. Pe refuzul lăcomiei.

Pe responsabilitatea față de ceilalți.

Formula biblică potrivit căreia credința fără fapte este moartă strică splendid toată această industrie a religiozității demonstrative.

Fiindcă nu întreabă câte moaște ai vizitat.

Întreabă ce ai făcut.

Ce ai făptuit.

Și există România care chiar face

Ar fi profund nedrept să punem toată viața religioasă românească în aceeași oală.

Există mii de oameni pentru care credința nu înseamnă fotografie, spectacol sau negociere cu Cerul.

Există voluntariat, cantine sociale, centre pentru copii și bătrâni, ajutor pentru bolnavi, persoane fără adăpost sau victime ale violenței.

Potrivit propriului raport al Patriarhiei Române, structurile BOR au cheltuit în 2025 peste 404 milioane de lei, aproximativ 80 de milioane de euro, pentru activități sociale, filantropice și sprijinirea sinistraților.

Rețeaua raportată cuprinde 817 instituții și servicii sociale și peste 21.000 de voluntari.

Acolo, întrebarea „unde e Dumnezeu?” primește un răspuns mai convingător decât într-o mie de discursuri.

La cantină. La patul bolnavului. Lângă bătrânul singur.

În mâna celui care ajută fără camere de televiziune.

Sarmaua nu este sacrament

Și tocmai de aceea merită să râdem puțin și de forma grotescă a religiozității noastre comunitare.

Hramul cu masa obligatorie.

Pelerinajul transformat uneori în excursie.

Îmbulzeala. Punga. Pachețelul.

Sarmaua obosită care apare inevitabil undeva în poveste.

Nu mâncarea este problema. Nici tradiția.

Problema apare când toată această logistică ajunge să ocupe locul mesajului moral.

Poți mânca zece sarmale sfințite.

Caracterul nu se modifică prin absorbție digestivă.

Dumnezeu este invocat exact acolo unde ar trebui practicat

Poate aici se află răspunsul.

Dumnezeu nu lipsește din discursul românesc.

Este chiar suprasolicitat.

Îl chemăm să confirme politicieni.

Să binecuvânteze afaceri.

Să rezolve examene.

Să repare sănătatea.

Să protejeze mașina.

Să câștige echipa.

Să ne apere țara.

Să ne răzbune pe dușmani.

Îi cerem enorm de multe.

Doar un lucru pare să-i cerem mai rar:

să ne facă mai buni.

Poate că Dumnezeu nu lipsește. Lipsește consecința

Adevărata problemă nu este că România ar fi prea religioasă.

Nici că oamenii merg la moaște. Nici că se roagă. Nici că își fac cruce.

Problema este distanța uriașă dintre toate acestea și comportamentul de luni dimineață.

Dintre credința declarată și contractul trucat.

Dintre icoana de pe perete și șpaga din sertar.

Dintre „Doamne ajută!” și minciuna spusă imediat după.

Dintre discursul despre valorile creștine și nepăsarea față de omul concret.

Poate că întrebarea „Unde e Dumnezeu în România?” este, până la urmă, formulată greșit.

Poate că Dumnezeu este exact unde ar trebui să fie.

Problema este asta:

unde suntem noi după ce terminăm de vorbit despre El?