La 13 ani, vorbesc despre sex, bani și profesori umiliți. Cine răspunde pentru educația lor?

O profesoară a povestit pe rețelele sociale o întâmplare dintr-un autobuz, în care a călătorit alături de o clasă de elevi. A asistat la un spectacol de vulgaritate, ostentație, agresivitate verbală și preocupări greu de asociat cu vârsta copilăriei. Șocul a venit la final, când a aflat că protagoniștii erau elevi de clasa a VII-a.

Numai că întrebarea cu adevărat neliniștitoare nu este ce s-a întâmplat cu acești copii. Ci cine și ce anume i-a învățat să fie astfel.

Un autobuz, câteva adolescente și o lecție despre România

O profesoară a descris pe Facebook o experiență care a lăsat-o aproape fără cuvinte. În autobuzul în care călătorea a urcat o clasă de elevi, însoțită de o singură profesoară.

Trei fete s-au așezat lângă ea și au început să discute zgomotos despre băieți, bani, unghii, gene, haine și alte componente esențiale ale universului lor.

POLITICĂ

De unde vine dezastrul educațional românesc. Tovarășul de vodcă al lui Stalin s-a gândit și la noi

Exclusiv

Educație

Educația între reformă și interese. Gelu Duminică: „Sistemul educațional nu-i pentru copii, oameni buni”

Conversația a trecut prin înjurături, insulte la adresa profesorilor, relatări despre vandalizarea mașinii unei profesoare de matematică și schimburi de mesaje pe o aplicație de întâlniri.

Fetele aveau unghii de câțiva centimetri, navigau frenetic pe telefoane și evaluau băieții în funcție de avantaje materiale și disponibilități sexuale.

Una își descria mama drept o „ratată”, nemulțumită că fusese pusă să ajute la curățenie fără să primească suficienți bani.

Limbajul era, potrivit autoarei, un amestec de română aproximativă, argou, vulgarități și romgleză stâlcită.

În mijlocul vacarmului, un băiat stătea liniștit, privind pe fereastră.

La un moment dat, profesoara însoțitoare a anunțat coborârea: „A șaptea B, jos!”

Abia atunci martora a realizat că adolescentele despre care povestise erau eleve de clasa a VII-a.

Postarea se încheie amar: „La prima coborâm toți, cred. Poporul român, speranța, viitorul.”

Este relatarea unei singure persoane, despre un singur grup de elevi. Nu o radiografie statistică a unei generații. Dar întâmplarea merită discutată tocmai fiindcă ridică întrebări care depășesc cu mult limitele autobuzului.

Copilăria n-a dispărut. A fost colonizată de lumea adulților

Primul impuls este să ne indignăm. Ce copii obraznici! Ce limbaj! Ce preocupări! Unde sunt inocența, bunul-simț, respectul?

Numai că revolta aceasta omite un detaliu fundamental.

Copiii nu și-au inventat singuri universul valorilor.

Cine le-a explicat că valoarea unui om se măsoară în bani, haine, automobile și avantaje obținute de la ceilalți?

Cine a transformat vulgaritatea în spectacol și ostentația în semn al reușitei?

Nu cumva tocmai lumea adulților?

Copiii aceștia par să reproducă, într-o formă concentrată și lipsită de inhibiții, modele pe care le întâlnesc pretutindeni.

Nu asistăm neapărat la maturizarea precoce a copiilor. Asistăm la imitarea precoce a celor mai jalnice forme de comportament adult.

Au împrumutat decorul maturității fără să primească și instrumentele ei: discernământul, responsabilitatea, autocontrolul.

Au învățat replicile înainte să înțeleagă piesa.

Când copilăria devine o piață, fiecare om capătă un preț

Din relatarea profesoarei răzbate o obsesie aproape comercială.

Cât costă unghiile? Dar genele? Ce haine porți? Ce mașină are băiatul? Ce poți obține de la el?

Nu mai vorbim doar despre vanitatea adolescenței, fenomen vechi de când lumea.

Vorbim despre posibilitatea ca relațiile umane să fie înțelese tot mai devreme ca tranzacții.

Iar economia digitală a atenției contribuie la această confuzie.

Pe platformele sociale, imaginea devine produs, admirația devine monedă, iar popularitatea este cuantificată la fiecare secundă.

Copilul nu mai trebuie doar să fie.

Trebuie să se afișeze.

Să impresioneze.

Să concureze.

Să demonstreze că valorează ceva.

Am construit o societate care tratează copilul tot mai devreme ca pe un consumator și ne îngrozim când începe să se comporte ca un produs.

Limba română nu este doar o materie școlară. Este un instrument de gândire

Profesoara este revoltată și de sărăcia limbajului.

Firește, adolescenții au avut dintotdeauna argoul lor, expresiile lor insolente și bucuria de a scandaliza adulții.

N-ar trebui confundată această particularitate cu incapacitatea de exprimare.

Dar există o întrebare mult mai serioasă:

cât de des sunt acești copii încurajați să formuleze idei elaborate, să argumenteze, să citească, să descopere nuanțe?

Un vocabular bogat nu reprezintă doar o podoabă culturală.

El oferă posibilitatea de a distinge între sentimente, motive, situații și consecințe.

Când conversația se reduce la etichete, insulte și formule repetate mecanic, există riscul ca și comunicarea să devină brutal de simplificată.

Nu pentru că fiecare copil care înjură este incapabil să gândească, ci pentru că gândirea profundă are nevoie de exercițiu.

Iar acest exercițiu nu poate fi înlocuit de scroll.

Școala trebuie să educe. Dar cine educă societatea din jurul școlii?

Ne-am obișnuit să-i cerem profesorului să repare orice.

Să predea materia, să formeze caractere, să combată dependența de ecrane, să gestioneze agresivitatea, să suplinească lipsa educației familiale și să corecteze modelele sociale.

Preferabil în 50 de minute, cu 30 de elevi în clasă.

Între timp, copilul se întoarce într-un univers în care prestigiul este adesea confundat cu averea afișată, iar notorietatea cu valoarea personală.

Poate învăța la școală că respectul este fundamental, apoi poate vedea acasă sau pe internet adulți care se insultă cu voluptate.

Poate primi o lecție despre onestitate și poate descoperi că succesul public nu este întotdeauna însoțit de integritate.

Nu știm ce se întâmplă în familiile adolescenților din autobuz. Ar fi nedrept să le condamnăm părinții pe baza unei conversații auzite întâmplător.

Dar mecanismul general există:

educația devine teribil de dificilă atunci când societatea predă, prin propriul comportament, lecția contrară.

Băiatul care privea pe fereastră și nedreptatea generalizării

Există în povestire un personaj remarcabil.

Băiatul care stătea liniștit, fără telefon în mână, privind pe fereastră.

Într-un text despre degradarea unei generații, el este tocmai dovada că generația nu poate fi redusă la comportamentul celor mai gălăgioși membri ai săi.

În același autobuz călătoreau copii diferiți. Unii făceau spectacol. Alții, probabil, îl suportau.

Și exista o profesoară care își însoțea elevii și încerca să-i țină împreună.

Să transformăm întâmplarea într-un verdict împotriva tuturor adolescenților ar însemna să repetăm tocmai superficialitatea pe care o criticăm.

O generație nu poate fi judecată după decibelii celor mai zgomotoși reprezentanți ai săi.

La prima stație ar trebui să coboare adulții

Aici se află adevărata cruzime a poveștii.

Adolescentele din autobuz mai au timp să se schimbe. Să învețe, să citească, să descopere alte modele, să se rușineze într-o zi de propriile vorbe.

Adulții care au construit lumea din jurul lor nu mai pot invoca aceeași inocență.

Noi am transformat imaginea în marfă, scandalul în divertisment, agresivitatea în notorietate și educația într-o preocupare secundară.

Iar acum privim îngroziți rezultatele.

Sigur, copiii trebuie să răspundă pentru comportamentele lor, potrivit vârstei și gravității faptelor. Educația presupune și limite, nu numai înțelegere.

Dar a-i condamna fără să examinăm mediul în care cresc este o formă comodă de absolvire a propriilor responsabilități.

În autobuzul acela nu a urcat doar viitorul României. A urcat trecutul nostru, cu toate eșecurile lui, deghizat în copii.

Iar când s-a strigat „A șaptea B, jos!”, poate că ar fi trebuit să coboare mai întâi adulții.

Măcar pentru un examen de conștiință.