Trump acceptă alegerile doar dacă sunt „corecte”. Cine decide: el sau instituțiile americane?

Donald Trump a anunțat că va respecta rezultatele alegerilor legislative din 3 noiembrie, cu o condiție: să fie „corecte”. Formularea pare rezonabilă, până când apare întrebarea esențială: cine stabilește această corectitudine? Președintele Statelor Unite, în funcție de rezultatul politic, sau autoritățile electorale, instanțele și instituțiile cărora Constituția americană le încredințează asemenea responsabilități?

Mai ales că administrația Trump a început deja să conteste preventiv o eventuală înfrângere republicană în Alaska, înainte ca alegătorii să ajungă la urne.

„Da, le voi respecta, dacă vor fi alegeri corecte”

Întrebat marți, 27 octombrie, dacă va accepta rezultatele scrutinului de la jumătatea mandatului, indiferent de deznodământ, Donald Trump a răspuns:

„Da, le voi respecta, dacă vor fi alegeri corecte.”

Este o declarație care conține simultan o promisiune și o rezervă.

Promisiunea privește respectarea votului. Rezerva introduce o condiție a cărei interpretare nu este precizată.

Desigur, orice candidat sau partid are dreptul să reclame nereguli electorale, să solicite renumărarea voturilor și să se adreseze justiției.

Problema apare când acceptarea rezultatului este prezentată ca o decizie personală, dependentă de propria apreciere asupra corectitudinii scrutinului.

Într-un stat constituțional, validitatea alegerilor nu rezultă din acordul celui care le câștigă sau le pierde. Ea rezultă din aplicarea legii.

Cine stabilește dacă alegerile americane sunt corecte?

Sistemul electoral american este descentralizat, tocmai pentru că organizarea scrutinelor nu aparține exclusiv administrației federale.

Constituția atribuie statelor responsabilitatea principală pentru regulile și desfășurarea alegerilor pentru Congres, sub rezerva competențelor legislative federale.

Autoritățile electorale locale și statale numără voturile, verifică procesele-verbale, efectuează controalele prevăzute de lege și certifică rezultatele.

Contestațiile sunt soluționate prin proceduri judiciare și administrative. În anumite condiții, pot interveni renumărări.

Mai există o garanție fundamentală:

articolul I, secțiunea 5 din Constituția SUA stabilește că fiecare Cameră a Congresului judecă alegerile, rezultatele și calificările propriilor membri.

Așadar, Camera Reprezentanților și Senatul au competențe constituționale proprii asupra disputelor privind ocuparea mandatelor.

Președintele nu deține dreptul de a decide unilateral că rezultatele alegerilor parlamentare sunt invalide.

Alaska: contestarea preventivă a unui rezultat care încă nu există

Cel mai important element de context vine din Alaska.

La solicitarea lui Trump, Departamentul Justiției a introdus o acțiune prin care urmărește blocarea certificării rezultatului alegerilor pentru Senat, dacă republicanul Dan S. Sullivan pierde în anumite condiții.

Motivul invocat este existența unui alt candidat, Daniel J. Sullivan, al cărui nume asemănător ar putea provoca o confuzie printre alegători. Motivul este pueril. Oamenii vor vota fără nicio problemă ”S” sau ”J”.

Administrația consideră că această situație riscă să afecteze corectitudinea votului.

Există, așadar, o problemă electorală concretă invocată în instanță, dar și un precedent juridic important:

Curtea Supremă din Alaska a confirmat anterior dreptul celui de-al doilea Sullivan de a figura pe buletinul de vot.

Pe 23 octombrie, întrebat dacă el a cerut declanșarea acțiunii, Trump a răspuns:

„Eu sunt cel care a spus să o facă.”

Aceasta este diferența dintre o declarație politică și o intervenție instituțională: administrația federală încearcă deja, printr-un proces, să influențeze condițiile certificării unui rezultat viitor.

Dreptul de veto nu înseamnă drept de veto asupra alegerilor

Trump a mai declarat că, inclusiv în eventualitatea în care democrații câștigă Camera Reprezentanților, își poate folosi prerogativele prezidențiale.

„Am un drept de veto puternic”, a spus președintele, adăugând că asemenea situații au mai existat și că președinții pot ajunge la înțelegeri cu adversarii politici.

Afirmația este corectă din perspectiva mecanismului constituțional american.

Președintele poate exercita dreptul de veto asupra legislației adoptate de Congres, iar parlamentarii îl pot depăși cu majoritatea calificată prevăzută de Constituție.

Dar dreptul de veto asupra unei legi nu conferă niciun drept de veto asupra rezultatului alegerilor.

Miza reală: cine are ultimul cuvânt?

Declarațiile lui Trump trebuie privite și în contextul precedentului din 2020, când acesta a contestat rezultatul alegerilor prezidențiale, fără ca acuzațiile sale ample de fraudă să conducă la invalidarea victoriei lui Joe Biden.

Din acest motiv, condiția formulată acum nu este una lipsită de semnificație.

Ea ridică o problemă instituțională precisă:

dacă un președinte își rezervă public dreptul de a aprecia corectitudinea alegerilor, cum se raportează această apreciere la constatările autorităților competente?

Răspunsul constituțional este limpede. Suspiciunile pot fi investigate, probele pot fi examinate, iar rezultatele pot fi contestate prin procedurile legale.

Dar suspiciunea unui președinte nu constituie, prin ea însăși, dovada unei fraude. Iar dezacordul său cu rezultatul nu transformă alegerile în alegeri incorecte.

Aceasta este distincția pe care instituțiile americane vor trebui să o păstreze, indiferent cine câștigă pe 3 noiembrie.

O democrație nu funcționează pe baza bunăvoinței celor aflați la putere de a accepta rezultatele care nu le convin.

Funcționează pe baza unor reguli obligatorii inclusiv pentru ei.