Absurdul în sistemul electoral românesc: legislație, autorități și un pic despre ”votul universal”

E o performanță rară să convingi 200.000 de cetățeni să-ți dea semnătura, dar doar o zecime dintre ei să-și mai amintească de tine în ziua votului. La prezidențialele din 2025, aproape jumătate din candidați au bifat această minune invers proporțională: liste stufoase, voturi subțiri. Unii au avut semnături cât pentru un miting în Piața Victoriei și voturi cât pentru o ședință de bloc.

Așa arată, în toată splendoarea lui tragicomică, un sistem electoral care cere munți de hârtii, dar nu mai întreabă dacă alegătorii chiar cred în ce-au semnat. Și nici nu verifică la sânge autenticitatea listelor de semnături.

Legislația campaniei electorale: „precampanie” vs. campania oficială

• În România, legea electorală restrânge campania la ultimele 30–60 de zile înainte de vot, cu reguli stricte (anunțuri autorizate, afișe limitate la panouri speciale, declarații financiare etc.). Însă ceea ce se întâmplă înainte de această perioadă – practica de „precampanie” – e practic nelimitat. Astfel, partidele pot împânzi străzile cu afișe, publicații și evenimente electorale de luni de zile înainte de termenul oficial, fără a raporta cheltuielile imediat. Experții semnalează paradoxul legislativ: când campania începe, partidele trebuie să mute chiar și bannerele de pe blocuri pe panouri de la primării, deși timp de luni acestea au putut acoperi clădiri și piețe publice fără restricții.
• În “precampanie” aproape orice formă de promovare politică e permisă: lansări de carte, spoturi publicitare, dezbateri organizate ad-hoc etc. De exemplu, în 2024 PNL a început să promoveze în spațiu public chiar o carte a liderului său (Nicolae Ciucă), deși oficial nici măcar nu candidase. Banii folosiți (de la firme de publicitate până la materiale tipărite) nu trebuie raportați AEP decât după campanie, cu detalii sumare despre cine a primit fondurile. În schimb, în timpul campaniei “oficiale” candidații pot face doar promovare electorală directă, limitată la 30 de zile și obligată să respecte regulile de cheltuieli şi transparenţă stricte. Rezultatul: contestatul interval de precampanie tronează în fața campaniei adevărate, creând un nonsens legislativ în care regula este încălcarea regulilor.

Monitorizarea procesului electoral și ineficiențele instituțiilor

• Legea permite observatorilor (interni și internaționali) să urmărească doar ziua votului, nu și pregătirea sau numărarea voturilor. OSCE a remarcat că supravegherea alegerilor se oprește «pe ziua votului», departe de bunele practici internaționale. Așa se face că nicio organizație independentă nu poate examina în avans modul de elaborare a listelor electorale, distribuția buletinelor sau modul de soluționare a contestațiilor. De pildă, BEC decide în mare parte în ședințe închise (chiar și cazuri controversate precum Sectorul 1 la locale) și publică târziu deciziile – adesea după ce presa le descoperă. În alegerile locale din 2024, HotNews semnala că la patru zile de la încheiere BEC încă nu dăduse rezultatele finale (publicând abia cotațiile parțiale la primari și europarlamentare).
• Acest ritm lent de comunicare este simptomatic – în timp ce în Germania sau Franța cifrele finale ies în noaptea votului, la noi echipa de numărare și transmisie bate pasul pe loc.
• Instituțiile de control (AEP, BEC, CNA) sunt criticabile. Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) trebuie să verifice respectarea regulilor de finanțare și de propagandă, dar intervențiile sale vin de obicei abia după alegeri. Unele partide (de ex. PSD) refuză să ofere detalii despre cheltuieli din perioadele de precampanie, deși tocmai aici s-au investit sume uriașe. Observatorii OSCE au constatat că legislația e „prea complexă, cu lacune şi neconsecvențe”, iar modificările făcute cu patru luni înainte de scrutin (către limitarea organizării online a campaniei) au rămas neaplicate real. Consiliul Național al Audiovizualului monitorizează slab televiziunea și nu verifică campania online. În plus, s-a plâns că CNA emite prea rar sancțiuni și că se bazează pe rapoartele posturilor TV fără analiză proprie. În practică, acest deficit de supraveghere înseamnă că, de exemplu, atacurile agresive în mediul online sau reclame mascate nu sunt detectate și oprite eficient.

Semnăturile pentru candidatură: un prag artificial uriaș

• Pentru a candida la președinție, legea cere 200.000 de semnături de susținere din partea alegătorilor, colectate exclusiv fizic. AEP controlează listele și poate elimina semnături false sau duplicate, dar pragul în sine rămâne o piedică enormă. Și generează, frecvent, fraude de liste false.Presa de specialitate atrage atenția că România impune condiții mult mai restrictive decât celelalte țări din UE: media europeană a semnăturilor necesare este de numai ~11.000 (sau chiar 3.700 excluzând România), iar noi cerem de nouă ori mai multe. Tot comparația relevă absurdități: Danemarca cere pentru alegerile europene 72.200 de semnături, iar Italia doar 30-35.000 – cifre enorme dar tot de trei-patru ori mai mici decât ale noastre! În plus, alte țări nici nu permit candidați independenți (18 state UE) sau acceptă garanții bănești în loc de semnături (Franța, Grecia, Cehia etc.). În context, România rămâne cu unul dintre cele mai intolerante praguri: se poate întâmpla ca trei persoane să înființeze un partid politic, dar acel partid să nu-l poată înscrie la alegeri fără 200.000 de semnături!
• Consecințe practice: Doar marile partide centralizate (PSD, PNL) au infrastructura să adune ușor zeci de mii de semnături, dar chiar și ele muncesc să atingă 200k. Partidele noi sau independenții fără organizații extinse (cum sunt candidați independenți sau formațiuni mici) se chinuie enorm să ajungă la acest prag. Semnăturile trebuie să conțină CNP și seria cărții de identitate a fiecărui susținător (o cerință unică), iar mulți cetățeni refuză să-și încredințeze aceste date personale străinilor, dat fiind nivelul scăzut de încredere în politicieni. Prin urmare, acel prag de semnături nu îndeplinește decât un rol birocratic opresiv: mai închide drumul celor slabi organizați, fără însă a asigura vreo selecție de competență politică.

Lipsa de corelație între semnături și voturi

• Un efect straniu al pragului mare de semnături este că realitatea votului final nu mai reflectă susținerea inițială. Toți candidații validați oficial au adunat cele 200.000 de semnături, indiferent de șansele lor reale. Însă la urne mulți dintre ei vor obține voturi mult mai puține. De exemplu, Nicușor Dan a strâns semnături suficiente ca independent (înscriindu-se oficial în cursă), însă sondajele îl plasează la sub 10% în turul I – ceea ce înseamnă mult sub 200.000 de voturi efective. Anamaria Gavrilă a renunțat cu un pas înainte de final, iar Remus Pricopie, deși fost ministru, nu a adunat semnăturile necesare și nici n-a intrat în competiție. Aceasta arată că „semnăturile” nu sunt neapărat indicatori ai unei baze electorale reale, ci mai degrabă un standard tehnic. Un alegător poate semna pentru un candidat din simpatie sau ca ajutor, apoi să nu-l voteze efectiv; la polul opus, un politician mediatizat poate obține multe voturi cu o campanie scurtă, deși a fost obligat să investească timp și resurse să strângă liste. În concluzie, legătura dintre listă și sufragiu este la noi foarte slabă, ceea ce subminează ideea justificării pragului printr-un presupus „sprijin popular inițial”.

Propaganda electorală online: reguli incoerente și supraveghere fragmentată

• Legea enumeră „materiale de propagandă electorală online” ca și categorie de campanie, dar în practică definirea și controlul lor scapă autorităților. Într-o lume digitală dominată de rețele sociale, legislatorii români nu au adoptat reguli clare sau unitare. De exemplu, la ultimele alegeri s-au schimbat la repezeală prevederile privitoare la încălcările pe internet cu doar câteva luni înainte, însă aceste noi măsuri nu au avut timp să fie puse în practică și nu reglează promovarea plătită online sau influențele ascunse. OSCE a remarcat că “comportamentul inautentic” (conturi automate sau diseminarea de știri false) a devenit larg răspândit pe rețele, iar autoritățile locale (CNA, AEP) s-au ocupat de treaba pieței în mod „fragmentat” și cu transparență redusă. Platformele mari (Meta, YouTube etc.) aplică relativ puțin (și rar raportat) noile norme (DSA), astfel că o postare favorabilă sau defavorabilă unui candidat poate circula fără etichetă clară. De exemplu, echipe de campanie postează clipuri și mesaje după ureche, iar dacă o parte din campanie este „conținut în afara perioadei oficiale”, AEP nu verifică sau penalizează decât după scrutin. În esență, există un vid legal practic: propaganda online nu e reglementată strict (un Facebook Live de pe pagina candidatului nu e declarată publicitate oficială, în timp ce ziarele se raportează la CNA), așa încât partidele își ating audiențele fără niciun control eficient.

  Situația contrastează cu Franța sau Germania, unde reclamele politice pe internet trebuie declarate și sunt supravegheate. La noi însă, până și OSCE notează că publicul e practic „asaltat” de reclame digitale a căror origine și finanțare rămân neclare.

Sistemul de colectare a datelor și transmiterea rezultatelor

• Colectarea datelor electorale în România e încă orientată spre hârtie și birocrație. Voturile sunt numărate manual la fiecare secție, iar rezultatele parțiale sunt apoi trimise la birouri mai mari și la BEC. În ciuda unor tehnologii introduse (de ex. Sistemul Informatic de Monitorizare a Prezenței la Vot – SIMPV –, folosit în secțiile din diaspora), comunicarea rezultatelor finale rămâne lentă. Am văzut cum în 2024 BEC a rămas în urmă chiar și cu anunțurile de voturi după alegerile locale (HotNews nota că la patru zile de la vot încă nu existau cifre finale). Și în diasporă, chiar dacă organizarea în 2025 a permis românilor peste hotare să voteze trei zile la rând (vineri-duminică), pregătirea logistică și calcularea voturilor rămân problematice. După alegerile parțiale prezidențiale e clar că centrul (BEC) ar vrea să transmită rapid datele online, dar munca în teren (pachete cu buletine, birocrația de validare, contestații etc.) prelungește termenele. În schimb, în Franța sau Germania există instituții naționale care centralizează rezultatele foarte repede (se publică de obicei finalul după câteva ore), iar cetățeanul poate urmări scorul la televizor și pe internet în timp real. În România, o decizie practică de democrație directă (de pildă, numele exact al câștigătorului) poate rămâne necunoscută oficial până în a doua zi sau mai târziu. Această ineficiență a sistemului informatic și birocratic subminează încrederea: cetățeanul intră la vot crezând că își exprimă opinia și pleacă acasă fără să știe concret ce s-a întâmplat cu votul, iar voturile din teritoriu întârzie să fie centralizate la București.

Comparații cu unele state UE “rezonabile”

• Germania: Aici președintele se alege indirect, iar în alegerile parlamentare candidații politici nu cer semnături de la alegători. Partidele își depun listele prin proceduri administrative, iar candidații pentru circumscripții locale (directe) sunt propuși de partide fără praguri populare. Campania electorală e reglementată prin plafon strict de cheltuieli (de obicei în jur de 1-1,5 milioane euro per partid), iar finanțarea e foarte transparentă. Nu există “precampanie” din cauza regulamentelor stricte și a rolului mass-mediei publice, care acordă spații egale candidaților. Rezultatele votului se cunosc de obicei a doua zi dimineața la nivel federal (și se discută în parlamentul de după-amiază).
• Olanda: Nu există nicio semnătură cetățenească obligatorie pentru a intra în cursa electorală. Pentru alegerile europene și naționale, partidele plătesc o garanție relativ mică (echivalentul a câtorva mii de euro) care se restituie dacă obțin un anumit număr de voturi; în rest, doar finanțarea legală prin cotizații și contribuții publice. Sistemul proporțional încurajează formarea listelor și cooperația parlamentarilor, nu cultul persoanei unice. Campaniile în campania oficială durează câteva săptămâni, iar materialele propagandistice sunt blocate în ziua alegerilor (cum impun regulile).
• Danemarca: Are un prag de semnături mare (aprox. 72.000 pentru partid la europarlamentare), dar raportat la populație (5,8 mil.) nu generează presiuni excesive. În plus, participarea la vot în Danemarca este istoric ridicată (peste 80%) și candidatul este ales local sau pe liste naționale cu verificare administrativă scurtă. Finanțarea partidelor este transparentă, iar propagarea online e reglementată similar cu presa (dezbateri la televiziune, iar publicațiile digitale trebuie să respecte aceleași coduri etice).
• Franța: Diferența majoră este modalitatea de înscriere la prezidențiale: candidații trebuie să obțină 500 de susțineri (“parrainages”) de la aleși locali (primari, parlamentari) – deci nu semnături populare. Campania oficială este foarte scurtă (4-5 săptămâni) și extrem de reglamentată: bugete plafonate rigid (cca. 22 milioane euro) și raportare zilnică a cheltuielilor la Consiliul Constituțional, egalitate de tratament în media de stat și restricții severe privind publicitatea electorală. Inițial, nu se poate face propagandă nicăieri înainte de campanie (Nu există “precampanie” ca la noi, fiind interzisă și orice apariție publică de candidat care poate fi considerată electorală). Drept urmare, totul se concentrează în perioada oficială. Rezultatele sunt anunțate la finalul zilei de vot, odată cu toate statisticile defalcate. Baza de date și calculul se fac centralizat, făcând imposibil ca un scrutin să rămână deschis mai multe zile sau să se revoteze (spre deosebire de România în 2024).
• Concluzie comparativă: În toate aceste state, candidații pot accede la alegeri fără efort logistic gigantic, cheltuielile sunt controlate, iar transparența este ridicată. Nu există un fenomen de „precampanie” de lungă durată și nicio autoritate electorală n-ar îndrăzni să anuleze întregul scrutin din cauza neclarităților legislative. Sistemele sunt adaptate democrațiilor consolidate, unde educația civică și regulile de fair-play (uneori autoimpuse) fac inutile barierele birocratice care blochează politica românească.

Mitul votului universal – argumente pro și contra

• Argumente „pro” votul universal:Dreptul la vot fără deosebire este un principiu democratic fundamental, protejat de Constituție. Toți cetățenii adulți au același drept egal de a alege și a fi aleși, ceea ce legitimează guvernarea în fața întregii societăți. Votul universal include și vocile minoritare sau dezavantajate, evitând transformarea democrației într-o oligarhie a elitelor. Mai mult, participarea largă crește responsabilizarea politicienilor. Filosofi ca John Stuart Mill au subliniat că, deși individul poate fi uneori prost informat, per total societatea e cea care decide, iar libertatea de a vota este prețul de plătit pentru o societate liberă. În plus, a exclude cetățeni ar crea inegalitate: cine decide cine „înțelege” și cine nu? Testele de competență politică (ex. un examen de educație civică) ar putea să se aplice discriminatoriu în practică. Prin urmare, susținătorii votului universal insistă că soluția nu este retragerea dreptului, ci educația publică și dezinformarea combătută prin transparență.
• Argumente „contra” votul universal:Criticii aduc în discuție realitățile practicii electorale: mulți alegători sunt nepăsători sau ușor manipulați și nu acordă atenție consecințelor votului lor. Uneori, demagogi fără scrupule câștigă prin promisiuni irealiste adresate maselor creduloase. De aici ideea că votul ar trebui restricționat celor care pot demonstra o minimă cunoaștere civică sau responsabilitate – o idee numită uneori ”epistocrație”.Istoric, până și personalități ca Mill sugerau voturi ponderate (mai multe voturi pentru cei mai educați). Alții propun exemple practice: persoanele cu dizabilități severe cognitive (exceptate oricum de lege), minori sub 18 ani sau condamnati penal să nu voteze. În acest sens, există deja criterii de „inelegibilitate” (pierderea dreptului de vot în urma unor condamnări). Însă gândirea critică ne avertizează: orice criteriu adăugat devine rapid nedrept. În SUA de exemplu, în trecut, literat tests au fost folosite pentru a bloca votul afro-americanilor. De aceea, opiniile „conservatoare” spun că mai degrabă decât să le luăm votul oamenilor, ar trebui să ne asigurăm că toți cetățenii primesc educație politică de calitate (inclusiv civică de la școală) și că informațiile mass-media sunt corecte și accesibile.

• Punctul de vedere al autorului (critic, dar rațional):

  Consider că votul universal trebuie revizuit parțial, ca ideal democrat, însă trebuie recunoscute problemele sale practice. Nu promovez ideea restrângerii dreptului la vot prin teste, dar cred că o societate matură cere alegători școlarizați eficient și informați. Să admitem însă un fapt: ne informăm prost din cotidiene politizate și campanii de prădători politici.

  Prin urmare, combaterea aberațiilor electorale și nevoia de responsabilizare ar trebui să vină din îmbunătățirea procesului de vot, nu din crearea unor noi bariere birocratice. În opinia mea, nu putem exclude oameni din democrație pentru că „nu înțeleg complexitățile” – mai degrabă trebuie să simplificăm și să explicăm acele complexități tuturor.

  Așadar, sunt în continuare adeptul principiului că orice cetățean adult, cu discernământ minim, are dreptul să-și exprime votul. În același timp, cred cu tărie că abuzurile din sistem (saturația de propagandă, penalizările neclare, pragurile de semnături etc.) trebuie înlăturate, pentru ca votul fiecărui român să conteze cu adevărat și în mod rațional.

Concluzii și poziția autorului

Analiza de față identifică numeroase paradoxuri și carențe ale sistemului electoral românesc: o legislație întortocheată, reguli contradictorii și instituții slab coordonate. Autorul acestui text adoptă o atitudine critică, dar rațională și constructivă.

Nu pledez pentru demontarea votului universal sau pentru extremisme, ci pentru reforme realiste: simplificarea legii, reglementări coerente privind propaganda (inclusiv online), transparență totală a finanțării politice și ajustarea semnăturilor la niveluri rezonabile.

Experiența alegerilor prezidențiale de anul acesta (în România și diaspora) arată că votul propriu-zis nu e problema principala – cetățenii s-au prezentat în număr mare acasă și peste hotare.

Ceea ce împiedică buna funcționare este legislația anacronică și managementul defectuos: candidați cu atitudini antidemocratice identice dar tratați diferit* (ex. Șoșoacă, Călin Georgescu și George Simion), birocrație sufocantă, monitorizare inexistentă a minciunilor electorale în social media. Toate acestea deformeză procesul electoral.

Cred că România are nevoie de un sistem mai corect, în care toți cetățenii cu drept de vot să exercite efectiv această opțiune, iar alegerea lor să conteze fără tergiversări sau dubii. În același timp, sistemul trebuie să protejeze integritatea și seriozitatea alegerilor.

Printr-o aplicare mai consecventă a regulilor și o lege revizuită, absurdul momentului — precampania haotică, povara nejustificată a semnăturilor, supravegherea inadecvată — poate fi depășit.

Din perspectivă personală, îmi doresc și susțin un electorat cât mai larg și informat, susținut de instrumente transparente; în acest fel, democrația românească nu va rămâne o colecție de norme sterile, ci un proces participativ real și încrezător.

*Absurdul suprem: same shit, different approach

Conform deciziei BEC, Georgescu a încălcat obligația de a respecta democrația, care se bazează pe alegeri libere și corecte. Această apreciere s-a bazat pe deciziile Curții Constituționale privind anularea alegerilor prezidențiale din anul precedent și pe respingerea candidaturii Dianei Șoșoacă, evidențiind că îndeplinirea celorlalte condiții pentru înregistrarea candidaturii sunt „irelevante” în acest context.

Curtea Constituțională a României a confirmat această decizie, respingând în unanimitate contestația depusă de Georgescu împotriva hotărârii BEC. Astfel, candidatura sa a fost respinsă definitiv, pe baza încălcării obligației fundamentale de a apăra democrația.

Este important de menționat că, în contrast, candidatura lui George Simion a fost validată de BEC, deși au existat contestații împotriva sa. Această diferență de tratament a fost subiect de discuții și controverse în spațiul public, evidențiind complexitatea și sensibilitatea procesului electoral în România.

Când bula electorală devine balon de săpun: promisiuni scrise cu markerul pe o pungă de plastic

Campania din 2025 a fost, fără îndoială, un festival de promisiuni care n-au nicio legătură cu funcția prezidențială. Președintele României, potrivit Constituției, nu e nici dirigintele cartierului, nici dezvoltator imobiliar, nici ministru de Finanțe și nici frizerul democrației. Cu toate astea, candidații au promis cu o nonșalanță vecină cu patologia: case ieftine, arme la purtător, amnistii, armată pentru toți și poate chiar ciocolată pentru elevii cuminți.

Această frenezie a promisiunilor fără acoperire nu vine dintr-o ignoranță accidentală, ci dintr-un calcul cinic: o bună parte din electorat nu știe ce poate și ce nu poate face un președinte. Iar dacă nu știe, poate fi prostit. Așa apar casele de 35.000 de euro care se vând ca idei, port-arma pentru toți ca o fantasmă libertariană și „perioada de pregătire militară” ca pansament pentru anxietățile colective. De ce nu? N-a zis nimeni că trebuie să și existe…

« Promettre, c’est noble ; tenir, c’est bourgeois. » Să promiți e nobil. Să te ții de promisiune… e pentru burghezi.

România electorală pare prinsă într-un bucluc comic: candidații fac oferte pe care nu le pot onora, iar unii alegători le cred tocmai pentru că par imposibile. A devenit un joc de „Cine minte mai dulce și mai drept la cameră?”. Unii promit ce nu pot livra, alții votează ce nu pot înțelege, și toți se miră apoi că „nu se face nimic în țara asta”.

Președintele României nu poate construi locuințe, nu poate reglementa portul de armă, nu poate da amnistii colective și nu poate scoate poporul la instrucție militară cu fluierul din gura. Dar candidații știu bine că, într-un peisaj mediatic gălăgios și superficial, adevărul nu are ce căuta în afișul electoral. E prea complicat. Prea rece. Prea neatractiv.

Așa că au ales cu toții strategia cea mai ușoară: promit ce nu pot face, pentru că nimeni nu le va cere socoteală după ce n-o fac.

Top 7 promisiuni electorale din 2025 care sfidează nu doar Constituția, ci și logica

Case de 35.000 de euro pentru toată lumea – George Simion

Un milion de locuințe, ridicate cu viteza luminii, vândute la preț de garaj. Nu se știe unde, nu se știe cum, dar sigur cu voie bună. Eventual pe Lună, unde terenul e încă liber și autorizațiile nu cer șpagă.

Port de armă pentru toți cetățenii – John Banu

Pentru că, nu-i așa, nimic nu spune „unitate națională” ca doi vecini înarmați care se ceartă pentru locul de parcare. Constituția? Detalii. Legislația privind siguranța publică? Fițe europene.

Amnistie pentru dosarele „politice” – Victor Ponta

O promisiune demnă de un amestec între Napoleon în exil și avocatul Diavolului. Președintele nu are voie să închidă dosare penale, dar în campanie merge orice, mai ales când în sală se aplaudă în genunchi. În traducere liberă, promisiunea lui Victoraș trebuie tradusă cam așa: ”dacă-l bagă ăștia la bulău pe Călin cel Sfânt, îl grațiez eu și ne punem pe treabă!”

Armata obligatorie pentru tineret – Daniel Funeriu

O idee mai veche, reciclată cu accent serios. Nimeni nu întreabă cât costă, cine instruiește, în ce tabere, cu ce dotări. Important e că „se face ordine”, eventual cu fluierul de pionier.

„Pregătire militară pentru populație” – Cristian Terheș

În traducere liberă: uniformă, mers cadențat și un glonț imaginar în buzunarul de la piept. Sună glorios în afiș, dar nu are nicio bază juridică. Și nici logistică.

Retragerea din UE și ieșirea din NATO – candidați marginali, dar vocali

Pentru cei care n-au înțeles nici acum în ce lume trăiesc. România nu e un sat izolat cu gardul propriu. Dar în capul unora, geopolitica se schimbă prin referendum pe Facebook.

„Reintroducem pedepse corporale în școli” – propunere bizară pe la colțuri de miting

A apărut prin diverse discursuri semioficiale, mascate în ideea de „disciplină” și „reformă severă”. Dacă e o glumă, e proastă. Dacă e reală, e și mai grav.

România votează în decor de Kafka, cu reguli de Ionesco și promisiuni scrise de Stan și Bran.

Legi confuze, candidați absurzi, votanți păcăliți cu case ieftine și amnistii magice. Sistemul e democratic doar pe hârtie.

În rest, e o piesă absurdă în care fiecare joacă un rol scris prost, repetat de mii de ori. Iar publicul, deși știe că finalul e mereu același, continuă să aplaude. Pentru că altceva n-a fost niciodată în program.