Acum 40 de ani: accidentul nuclear de la Cernobîl și efectele acestuia în România

Pe 26 aprilie 1986, reactorul 4 al centralei de la Cernobîl a explodat și a luat foc, iar incendiul a durat zece zile, aruncând în atmosferă cantități uriașe de materiale radioactive. Pentru Europa, a fost începutul celei mai grave catastrofe nucleare civile din istorie.

Ziua în care România a aflat prea târziu

Pentru România, a fost începutul unei frici difuze, prost explicate, întârziate birocratic și gestionate în stilul clasic al regimului comunist: puține informații, mult control și o populație lăsată să ghicească singură ce i se întâmplă.

Sovieticii au tăcut, iar românii au fost lăsați în ceață

Două zile după dezastru, Suedia a detectat niveluri anormale de radiații și a înțeles că norul radioactiv venea dinspre URSS.

Abia atunci informația a ieșit cu adevărat în exterior.

În România, însă, lucrurile au mers și mai prost.

Relațiile tensionate dintre Nicolae Ceaușescu și Mihail Gorbaciov au contat și ele: sovieticii nu s-au grăbit să-i informeze pe „tovarășii” români, iar autoritățile de la București au rămas multă vreme în întuneric.

Primii care au aflat ce se întâmplă au fost oameni din armată și din zona serviciilor, prin monitorizarea unor surse militare.

Ministrul apărării, Vasile Milea, i-a transmis lui Ceaușescu încă din 28 aprilie o informare despre norul radioactiv care se îndrepta spre România.

Norul a ajuns înaintea explicațiilor

Aceasta e, poate, imaginea cea mai amară a episodului românesc: norul radioactiv a ajuns deasupra țării pe 30 aprilie, iar o bună parte dintre oameni au aflat de accident în aceeași zi sau chiar de la posturi străine de radio, mai ales Europa Liberă.

Românii au început să înțeleagă pericolul exact când pericolul era deja peste ei.

Presa oficială a publicat știrea abia pe 30 aprilie, în Scânteia, pe pagina a cincea, într-o traducere seacă a unui comunicat TASS care vorbea vag despre „o avarie” și sugera că situația este sub control.

Era formula ideală pentru a nu lămuri pe nimeni și pentru a produce exact ce produce mereu opacitatea: panică, zvonuri și improvizație.

Românii au aflat printre ultimii din estul Europei

În comparație cu alte țări din blocul estic, România și Bulgaria au comunicat printre cele mai târziu.

În Ungaria au apărut informații încă din 28 aprilie, în Polonia televiziunea a difuzat o primă știre în aceeași zi, iar ziarele au început să publice detalii pe 29 aprilie.

În Cehoslovacia au apărut tot pe 29 aprilie primele materiale, chiar dacă și acolo tonul a fost unul de minimalizare.

Bulgaria a comunicat chiar mai slab decât România, prima informare oficială venind abia pe 7 mai.

Asta nu absolvă însă regimul de la București. Dimpotrivă, îl așază în compania cea mai proastă: cea a statelor care au crezut că, dacă întârzie adevărul, întârzie și efectele lui.

Primele măsuri au venit la șase zile de la explozie

Abia pe 2 mai au început în România primele măsuri practice mai serioase.

Atunci a pornit distribuirea iodurii de potasiu și administrarea ei copiilor și tinerilor sub 18 ani, mai ales în zonele considerate mai expuse: Moldova, Dobrogea și Maramureș.

În școli au început să se dea pastilele, iar la dispensare și policlinici s-au format cozi mari. Oamenii căutau medicamente, dar stocurile nu erau suficiente.

În același timp, autoritățile au recomandat spălarea atentă a fructelor și evitarea lăsării copiilor în spații deschise.

Au existat și restricții privind consumul de lapte și lactate, considerate periculoase din cauza contaminării vegetației consumate de animale; în unele locuri s-a ajuns la distribuirea de lapte praf.

S-au făcut măsurători la apă și vegetație, iar statul a încercat să improvizeze un răspuns pentru ceva ce nu știa, în fond, cum să gestioneze.

Frica a umplut golul lăsat de stat

Pentru oamenii obișnuiți, mai ales în Moldova, primele zile au fost o combinație de teamă, neînțelegere și scenarii inventate în lipsa informației.

Decanul Facultății de Istorie din București, Matei Gheboianu, spune limpede că orice lucru ieșit din normal începea să fie pus pe seama Cernobîlului.

S-a vorbit despre ploi radioactive, despre copii care aveau să se nască bolnavi, despre malformații, despre efecte care aveau să dureze zeci de ani.

O parte dintre aceste spaime s-au lipit de memoria colectivă și n-au mai plecat niciodată.

Asta se întâmplă când statul nu explică: omul își face singur explicația, iar imaginația, în vremuri de groază, este întotdeauna mai rapidă decât orice minister.

Securitatea a intrat imediat în rolul ei preferat

În loc să comunice mai bine, regimul a făcut ce știa mai bine: a ”supravegheat”.

La începutul lui mai 1986, Securitatea și-a activat rețeaua de informatori pe întreg teritoriul țării, a monitorizat telefoane, a urmărit starea de spirit a populației și a trimis sute de note către centru.

Cei suspectați că răspândesc „informații” au ajuns în dosare de urmărire.

Logica era perfect comunistă: dacă oamenii sunt speriați, nu le explici mai mult; îi monitorizezi mai atent.

Puterea se temea nu doar de radiații, ci și de posibilitatea ca panica să se transforme în nemulțumire colectivă, iar nemulțumirea colectivă să devină protest.

Străinii voiau să plece, românii nu aveau unde

Un detaliu foarte grăitor al momentului este reacția studenților străini din marile centre universitare.

Mulți dintre cei veniți din țări arabe sau din Grecia au cerut să plece din România.

La Cluj, de exemplu, a avut loc o întâlnire cu aproximativ 200 de studenți străini, cărora li s-a adus un medic să le explice situația.

Diferența era crudă și limpede: străinii aveau opțiunea plecării, românii nu o aveau. Ei rămâneau închiși într-o țară care le dădea prea puține explicații și prea multă disciplină.

Cernobîl a rămas în România ca o rană difuză

Efectul românesc al Cernobîlului nu se rezumă la cifrele oficiale sau la cronologia măsurilor întârziate.

El a rămas și ca reflex de neîncredere.

Ca dovadă că statul comunist prefera să controleze adevărul, nu să-l spună.

Ca exemplu perfect de regim autoritar care, în fața unei tragedii, încearcă mai întâi să o micșoreze.

Și a mai rămas ca obsesie colectivă:

pentru mulți români, Cernobîl nu a fost doar un accident de acum 40 de ani, ci începutul unei frici care s-a lipit de ploaie, de lapte, de legume, de copii, de orice părea nefiresc.

Unele traume se termină când se oprește norul. Altele… abia atunci încep.