Afacerile eșuate ale energiei românești!

NuScale încheie proiectul din Utah, o lovitură pentru ambițiile SUA privind energia nucleară. Să fie acesta un nou proiect eșuat pentru energia românească?

În 2020, Departamentul de Energie al SUA a aprobat 1,35 miliarde de dolari pe o perioadă de 10 ani pentru o centrală nuclear electrică, cunoscută sub numele de Carbon Free Power Project. Departamentul a oferit unei asocieri coordonată de NuScale, aproximativ 600 de milioane de dolari din 2014, pentru a sprijini comercializarea tehnologiilor SMR. 

NuScale, în asociere cu Utah Associated Municipal Power Systems (UAMPS), plănuiseră să dezvolte proiectul cu șase reactoare de 462 megawați și să-l lanseze în 2030, dar mai multe orașe din asociație s-au retras din proiect. Uzina NuScale din Utah era de așteptat să fie prima SMR care câștigă o licență de la Comisia de Reglementare Nucleară din SUA pentru construcție. 

În SUA, proiectul era dezvoltat de UAMPS, care este o asociație a companiilor de utilități din municipalitățile statului Utah. Atingerea unui anumit număr de abonați în cadrul proiectului a fost o cerință pentru ca proiectul CFPP să continue. Neatingerea numărului de abonați setat, a determinat ca NuScale și UAMPS să decidă că încheierea proiectului este cea mai prudentă decizie pentru ambele parti.Proiectul SMR din România nu va funcționa pe același model de abonament care a reprezentat un obstacol în procesul de dezvoltare a proiectului din SUA și el continuă, susține analistul Dumitru Chisăliță.

Pesemne că proiectul NuScale de la Doicești, în care este implicată și Nuclearelectrica ar continua. Dar o mișcare de săptămâna trecută ridică semne de întrebare. Este vorba de semnarea unui Memorandum de Înţelegere pentru dezvoltarea reactorilor mici şi modulari rapizi, răciţi cu plumb (SMR-LFR), după întrevederea pe care preşedintele României, Klaus Iohannis, a avut-o cu Alexander De Croo, prim-ministrul Regatului Belgiei.

Entităţile active în domeniul energiei nucleare semnatare sunt: RATEN (Regia Autonomă de Tehnologii pentru Energia Nucleară – din Mioveni, Argeş), ANSALDO NUCLEARE S.P.A. (din Genova, Italia) şi ENEA (Agenţia Naţională Italiană pentru Tehnologii Noi, Energie şi Dezvoltare Economică Durabilă) – parteneri în cadrul consorţiului FALCON, precum şi SCK CEN (Centrul de Studii privind Energia Nucleară – din Mol, Belgia) şi WESTINGHOUSE ELECTRIC COMPANY LLC (din statul Delaware, SUA) – alţi doi jucători cu experienţă în tehnologia reactorilor rapizi răciţi cu plumb (tehnologia LFR / (Lead-cooled Fast Reactor).

Acest memorandum și veștile din Utah au declanșat câteva supoziții cum să s-a găsit o rezervă pentru o eventuală sucombare a afacerii NuScale în România.

Ambiția energetică a României de dinainte de 1990 a rămas constantă și după schimbarea regimului comunist

După 1990 singurele mari proiecte energetice terminate de statul român au fost reactoarele nucleare 1 și 2 de la Cernavodă și extinderea rețelelor Transelectrica. Probabil, în viitorul mediu, va fi gata și centrala pe gaze de la Iernut. În rest s-au consumat energii, s-au cheltuit bani pe studii de fezabilitate și atât.

Unitățile 3 și 4 au rămas ani de zile fără investitori, hidrocentrala Tarnița-Lăpuștești s-a luptat cu birocrația, delăsarea și lipsa de perspectivă, proiectul AGRI nu a demarat, cablul sumbarin ce urma să lege România de Turcia a fost lăsat de izbeliște din lipsa banilor, iar depozitul de captare a dioxidului de carbon de la Turceni a fost o ideea ca o boare de primăvară. Hidrocentrala de la Islaz a sucombat din cauza pescărelului albastru, iar mega proiectul Nabucco s-a dovedit a fi peste capul inițiatorilor, inclusiv a României.

Ambiția energetică a României de dinainte de 1990 a rămas constantă și după schimbarea regimului comunist, însă realizările majore s-au rezumat, cu mici excepții, doar la intenții. Vorbim de 33 de ani ani de proiectul nuclear de la Cernavodă, însă am terminat două unități din patru, și de hidrocentrala de pompaj de la Tarnița-Lăpustești, unică în țară, dar la care nu s-a pus încă piatra de temelie. Globalizarea ne-a angrenat în proiecte transfrontaliere și ani de zile am tot auzit de Nabucco, AGRI sau de cablul de transport curent din Marea Neagră.

Mișcările au fost lente sau au bătut pasul pe loc. Marele depozit de gaze de la Roman-Mărgineni, gândit de Romgaz și Gazprom, a murit înainte de termen. Nu s-a realizat nimic pentru că tot timpul s-a lucrat haotic și nu s-a renunțat la mentalitatea greșită că statul trebuie să controleze totul. Nu a existat o strategie de atragere a investitorilor, nu au fost oameni care să îi aducă.

Cernavodă – cel mai costisitor proiect

Cel mai mare și costisitor proiect, construcția reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă, visul lui Ceaușescu, a dus multă vreme lipsă de investitori. Nu a venit nimeni în condițiile în care nu s-a știut care urma să fie participația statului la compania de proiect, cât ar fi costat toată construcția, ce garanții ar fi avut viitorii finanțatori.

Proiectul a început bine când mai mulți grei din energia europeană, precum GDF-Suez din Franța, Iberdrola din Spania, Enel din Italia, CEZ din Republica Cehă și RWE din Germania, s-au alăturat demersului. Totul era clar: investiția totală – 4 miliarde de euro, 20% participația statului la capitalul companiei de proiect, iar restul se împărțea între investitori, la care s-a mai adăugat ArcelorMittal, combinatul siderurgic de la Galați.

Construcția financiară s-a dat peste cap atunci când statul a urcat ștacheta la 51%. GDF-Suez, CEZ, RWE și Iberdrola au zis pas, lăsând în joc doar Enel și combinatul siderurgic. Pe la începutul anilor 2010, diverși guvernanți s-au afișat cu intenții din partea unor companii din Extremul Orient, interesate să investească la Cernavodă, însă nimic nu s-a concretizat. Costurile au sărit de la 4 miliarde spre 6,4 miliarde de euro, conform unui studiu de fezabilitate realizat de Ernst & Young. Pe baza acelui document, Ministerul Economiei și-a imaginat patru variante de continuare a proiectului, iar cea mai convenabilă dintre ele prevede atragerea de noi finanțatori, concomintent cu diminuarea participației statului. Analiza economică-financiară a proiectului urma să fie propusă de RBS Frankfurt. Termenul de finalizare al investiției a fost împins de la 2015-2016 la 2019. Azi suntem în 2023 și se vorbește de 2030-2031.

Uite Tarnița, nu e Tarnița

Un alt mare proiect izvorât în anii regimului Ceaușescu l-a reprezentat hidrocentrala de pompaj Tarnița-Lăpuștești. Rolul acesteia ar fi esențial în sistemul energetic național pentru ar îmbunătăți funcționarea grupurilor de la Cernavodă, luându-se în calcul și unitățile 3 și 4, a centralelor electrice și a fermelor eoliene. Hidrocentrala ar urma să fie amplasată lângă Cluj-Napoca, iar capacitatea sa a fost gândită la 1.000 de MW. Costurile totale au fost estimate la 1,4 miliarde de euro, dar s-a vorbit chiar și de 2 miliarde. Nu am avut atâția bani și nu vin, nici nu au venit investitorii. Au tot fost chemate firme din China, Coreea sau Japonia dar nu s-a împlat nimic. Piatra de moară de gâtul Tarniței a reprezentat-o multă vreme insolvența Hidroelectrica, societatea care urma să dezvolte proiectul. În 2023 s-a închis compania de proiect Hidro Tarnița, și părea că totul va fi dat uitării, însă actualul ministru al Energiei, Sebastian Burduja, se încăpățânează să-l resusciteze.

Pescărelul albastru, dușmanul public

În afară de Tarnița, diverșii strategi din sistemul energetic și-au dorit să dezvolte un proiect la gura de vărsare a Oltului în Dunăre, la Islaz. Era vorba de o amenajare care a fost gândită pentru un rol complex: producerea de curent, reglaj de consum de energie, irigații, navigație, protecție împotriva inundațiilor, piscicultură, turism etc. Proiectul a fost blocat de câteva ONG-uri mai rapide care au reușit să declare zona ca fiind arie protejată, întrucât acolo zburda pescărelul albastru și pasărea ogorului, chiar dacă nimeni n-a mai văzut vreun exemplar de ani de zile. 

Nabucco, eșecul Occidentului

Proiectul construcției gazoductului Nabucco Vest, desprins din marele Nabucco, ar fi fost ceva mai avansat, dar a picat. „Consorţiul Şah Deniz a informat OMV, un acţionar al Nabucco, în ceea ce priveşte decizia privind ruta preferată de transport al gazelor către Europa. Proiectul Nabucco West nu a fost selectat de consorţiu”, se arăta într-un comunicatu OMV.

Mai exact, compania care opera gigantul câmp gazeifer din Azerbaidjan, Shah Deniz II, și-a exprimat recent dorința să intre cu 50% în capitalul Nabucco Vest, ceea ce practic ar fi rezolvat problema usturătoare a finanțării proiectului, dar și mai marea problemă a găsirii furnizorului de gaze. Urma Shah Deniz II, controlată de Soccar din Azerbaidjan, British Petroleum din Marea Britanie, Statoil din Norvegia și Total din Franța, să semneze cu Nabocco Vest un contract ce ar fi cuprins rețeta financiară. Conducta trebuia să asigure gazul transportat de TANAP, prin Turcia, investiție susținută masiv de Azerbaidjan, și să-l treacă prin Bulgaria, România, Ungaria și Austria. Costurile au fost secrete, dar diverși analiști, în special ruși, au avansat cifre cuprinse între 6 și 7 miliarde de euro.

Doar că Shah Deniz II a ales o altă rută pentru transportul gazului din Azerbaidjan către Europa: Grecia, Albania, Marea Adriatică, Italia. Acest proiect, TAP, nu avea nicio legătură cu Nabucco, în care era inclusă şi România şi care era susţinut de Uniunea Europeană.

AGRI, un proiect uitat

Unul din proiectele care au fost uitate în sertare a fost AGRI. Acesta era gândit ca un sistem de conducte şi terminale de lichefiere, respectiv regazeificare, care să conecteze portul Constanţa de sursa gazelor din Azerbaidjan, pe ruta Georgia-Marea Neagră. Mai exact, gazul din Azerbaidjan, ţară cu un potenţial uriaş de hidrocarburi, urma să fie transportat până la portul Batumi din Georgia, prin conducte. La Batumi, gazul ar fi trebuit să fie lichefiat şi apoi transportat pe Marea Neagră, cu metanierele, până la Constanţa, unde printr-un alt terminal se regazeifica. Şi în final, gazul ar fi trebuit să fie introdus în ţevile româneşti şi trimis acolo unde ar fi fost nevoie. Volumele de gaze erau destinate în principal asigurării consumului României şi Ungariei. Investiţia totală era de 4,5 miliarde de euro, iar în compania de proiect se aflau ca acţionari patru societăţi: SOCAR (Azerbaidjan), GOGC (Georgia), Romgaz (România) şi MVM (Ungaria). După ani de negocieri, de vizite reciproce ale oficialilor din țările respective și după ce s-au cheltuit bani pentru studii de fazabilitate, brusc, proiectul a fost tras pe linie moartă, pe motivul că investițiile ar fi prea mari.

Un proiect puțin cunoscut a fost cel ce prevedea construcția unui depozit de captare și stocare a emisiilor poluante la Turceni, lângă cea mai mare centrală termoelectrică din România. Proiectul presupunea reducerea eliminării în aer a dioxidului de carbon, ceea ce ar fi contribuit la transpunerea legislației comunitare, în special a pachetului ‘’’Energie-Schimbări climatice’’. Costul total al proiectului a fost estimat la 1 miliard de euro, jumătate din sumă urmând să fie suportată de instrumentul financiar european NER300. Cealaltă sumă va fi suportată de Complexul Energetic Oltenia, Transgaz și Romgaz, adică acționarii companiei de proiect. Și acest proiect a fost lăsat de izbeliște.

Abandonul Chevron

În anul 2013, la Pungești, județul Vaslui, compania americană Chevron a început explorarea pentru punerea în evidență a gazelor de șist. Acțiunea a fost stopată de mișcarea sătenilor din zonă. Crezând că străinii le vor otrăvi apa, locuitorii celui mai sărac județ al țării s-au pus în calea utilajelor companiei de foraj. Ulterior acestui eveniment, reprezentanții statului au făcut uitată această resursă a României, din cauza temerii ca să nu se mai repete astfel de evenimente. Opoziția la explorarea gazelor de șist s-a bazat pe lipsa de informare a cetățenilor și pe modul în care a fost derulată acțiunea de susținere a forajului de explorare. Explorarea gazelor de șist, ca și explorarea altor resurse trebuie realizată cu respectarea măsurilor specifice de protejare a mediului și nu reprezintă un pericol pentru viața oamenilor din zonă și poate să fie reluată în România, mai ales în acest context al penuriei de gaze și al prețurilor mari la gaze.

În ianuarie 2014, ministrul delegat pentru Energie de la acea dată, Constantin Niță, și ministrul Energiei și Resurselor Naturale din Turcia, Taner Yildiz, au semnat un memorandum de înțelegere privind cooperarea în dezvoltarea interconexiunilor din domeniul energiei electrice, care va permite crearea unei facilități alternative pentru schimbul de electricitate dintre cele două țări, inclusiv prin cablu submarin.

Cablul submarin România — Turcia era descris la acea dată drept un proiect de interes pan-european „cu o contribuție importantă în dezvoltarea pieței regionale de electricitate în perspectiva integrării acesteia în piața UE, o soluție pentru exportul de energie pe piața din Turcia și pe piețele adiacente”.

Ideea acestui proiect a fost lansată pentru prima dată în 2002, de către Guvernul Năstase.

Noile fundamente politice ale proiectului fuseseră puse în 2013, în cadrul unei vizite oficiale a premierului Ponta la Ankara. Constantin Niță a cerut ulterior companiilor private să se implice în acest proiect, însă acestea au refuzat.

În februarie 2014, Departamentul pentru Energie s-a reorientat, a cerut Transelectrica, CE Hunedoara, Electrica, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz și CE Oltenia să participe cu câte 2 milioane de euro fiecare la înființarea companiei de proiect privind cablul submarin.

În 2014, cele 7 companii de stat au aprobat în forurile de conducere interne participarea la proiect, dar în câteva luni unele au dat înapoi: Romgaz a votat amânarea implicării companiei în proiect, Fondul Proprietatea, acționar minoritar Nuclearelectrica, a cerut în instanță respingerea cererii de înregistrare la Registrul Comerţului a deciziei AGA de asociere în proiectul cu Turcia.

În februarie 2015, Transelectrica şi firma italiană Prysmian PowerLink decideau, prin memorandum semnat la sediul Guvernului, constituirea unei echipe de experţi şi specialişti care să elaboreze ”studii şi analize ale implicaţiilor tehnice, comerciale, financiare şi juridice aferente finanţării şi construirii cablului submarin de transport electricitate între România şi Turcia”. În 2016, s-a anunțat că proiectul nu va fi inclus în strategia energetică pe motiv că n-au mai vrut turcii.