Autoexclus de la jocurile de noroc, dar liber la pariuri online: Paradoxul periculos al legislației românești

Autoexcluderea jucătorilor de la jocurile de noroc ar trebui să protejeze persoanele vulnerabile de efectele adicției. În teorie, mecanismul oferă o barieră împotriva jocului compulsiv. În practică însă, realitatea este cu totul diferită: persoanele care încearcă să se autoexcludă se lovesc de reguli confuze, proceduri complicate și de o protecție fragmentată, aproape inexistentă în mediul online.Aceste realități sunt evocate în nota de fundamentare a unui proiect de act normative elaborate de Ministerul Finanețelor.

Două proceduri, două realități

În România, legislația privind autoexcluderea jucătorilor de la jocurile de noroc este fragmentată în două mecanisme distincte. Prima procedură, reglementată de Ordonanța de Urgență nr. 77/2009, se aplică exclusiv locațiilor fizice, cum ar fi sălile de jocuri și cazinourile tradiționale. Aceasta presupune că persoanele care se autoexcludează din aceste locații nu mai au acces fizic la jocurile de noroc, iar operatorii trebuie să verifice bazele de date puse la dispoziție de ONJN.

Cea de-a doua procedură, instituită prin Hotărârea Guvernului nr. 111/2016, vizează operatorii online. În acest caz, fiecare platformă trebuie să pună la dispoziția jucătorilor o facilitate de autoexcludere temporară sau permanentă. Problema este că efectele autoexcluderii rămân limitate la operatorul respectiv și nu sunt opozabile altor platforme online sau locațiilor fizice.

Această separare creează un paradox: o persoană care se autoexcludează de la ONJN, crezând că este protejată, poate continua să joace pe alte platforme online. La fel, cine se autoexcludează online nu este protejat în sălile fizice. În loc să fie un mecanism unitar de protecție, autoexcluderea devine o serie de formalități separate, care complică viața persoanelor vulnerabile și reduc eficiența reală a legii.

06:59, 06.02.2026 • ECONOMIE

Polymarket, exilată din România: Inovația strivită de un monopol prăfuit! Statul preferă interdicția în locul reglementării moderne

Lipsește un registru unic

Un alt punct critic semnalat de document este absența unui registru centralizat al persoanelor autoexcluse, opozabil tuturor operatorilor, fie că sunt fizici sau online. În prezent, fiecare operator păstrează propriile registre și mecanisme, ceea ce face imposibil ca o persoană să fie protejată automat în toate locațiile sau platformele.

Consecința este clară: jucătorii care cred că s-au autoexclus sunt în continuare expuși riscului de a juca pe alte platforme sau în alte locații, chiar dacă s-au înscris corect la ONJN. Această situație afectează direct obiectivul legii – protecția persoanelor vulnerabile – și poate transforma procesul de autoexcludere într-o formalitate lipsită de eficiență reală.

Nu există o perioadă de reflecție sau ”cool-off”

Documentul relevă și faptul că mecanismul actual nu include o perioadă de reflecție sau „cool-off”, menită să împiedice retragerea imediată a consimțământului. În lipsa acestei perioade, autoexcluderea, care se bazează pe consimțământul jucătorului, poate fi anulată în orice moment.

Astfel, mecanismul pierde din substanță și eficiență. Un jucător care își dă consimțământul pentru autoexcludere poate să îl retragă instant, ceea ce face ca protecția să fie temporară sau chiar iluzorie.

Situația este agravată de practici ale unor terți care exploatează vulnerabilitatea jucătorilor. În mediul online circulă promisiuni de protecție legală fără fundament real, care induc în eroare persoanele aflate în dificultate. Acești intermediari pot oferi servicii care par legale, dar care, în realitate, nu schimbă nimic în accesul la jocuri de noroc și pot amplifica efectele adicției.

Costuri și litigii pentru jucători

Fragmentarea normativă generează deja efecte concrete: jucătorii care s-au autoexclus de la ONJN, dar nu și de la operatorii online, au fost obligați să plătească cheltuieli de judecată pentru a-și apăra drepturile în instanță. Această situație nu doar că afectează securitatea juridică, dar ridică și bariere financiare suplimentare pentru persoanele vulnerabile, transformând autoexcluderea într-un proces birocratic și costisitor.

Menținerea a două regimuri juridice distincte crește riscul de interpretări divergente și poate genera conflicte între operatori și autoritatea de reglementare.

Confuzie terminologică

Termenul de „autoexcludere” este folosit diferit în cele două regimuri, ceea ce creează confuzie majoră. La operatorii online, autoexcluderea reprezintă, de fapt, doar o restricționare temporară a accesului pe platforma respectivă, nu o protecție reală. Persoanele vulnerabile rămân expuse riscului de a continua să joace, chiar dacă s-au înscris în procedurile oficiale, iar diferențele de terminologie între reglementările fizice și cele online amplifică neînțelegerile și dificultățile în aplicarea legii.