Bun venit în noua eră a puterii maritime globale. Vor apărea noi războaie

Puterea navală este din nou în centrul competiției globale și al conflictului.

Oceanele și mările lumii devin din nou o preocupare majoră în competițiile globale. În Orientul Mijlociu, grupul rebel Houthi amenință transportul în Marea Roșie, perturbând comerțul global. La 12 ianuarie, SUA și Marea Britanie au lansat atacuri asupra a peste 60 de ținte Houthi în Yemen. Atacurile aliaților sunt o încercare de a restabili libertatea de navigație într-o arteră crucială a comerțului mondial, dar și de a extinde semnificativ cadrul geografic al conflictului din Orientul Mijlociu. Taiwan se află la limita unor alegeri care ar putea să-și definească viitorul. Un conflict pentru insulă ar implica un intens război naval sino-american, întinzându-se mult dincolo de Pacific. Și în Europa, războiul din Ucraina poate depinde de competiția maritimă în Marea Neagră și Crimeea. Puterea maritimă revine în prim-plan, scrie The Economist..

Există aspecte pozitive pentru marinele occidentale în această eră nouă. SUA și aliații săi dețin încă cele mai avansate submarine și sunt legați în alianțe și parteneriate navale fără egal în comparație cu Rusia sau China. Cu toate acestea, dominația lor navală se erodează. Marina Chinei este acum cea mai mare din lume.

Șantierele navale americane au sucombat. Și marinele europene sunt o umbră a fostei lor puteri, având pierderi de 28% din submarine și 32% din fregate și distrugătoare între 1999 și 2018.

Aceste tendințe sunt îngrijorătoare. În ciuda creșterii protecționismului, mările rămân o conduită vitală pentru economia mondială. În 2023, ClarkSea, un indicator al câștigurilor zilnice medii pentru flotele maritime ale lumii, era cu 33% peste trendul său de zece ani. Comerțul maritim a crescut cu 3% până la 12,4 miliarde de tone, iar construcția navală globală a crescut cu 10%, China producând peste jumătate din producție pentru prima dată. Aproximativ 80% din comerțul global în volum se desfășoară pe mare și aproximativ 50% când este măsurat în valoare.

Nu lipsesc amintirile a ceea ce se întâmplă atunci când acest lucru este perturbat. Pandemia COVID-19 din 2020 a creat haos în lanțurile de aprovizionare, la fel și blocarea Canalului Suez un an mai târziu de către Ever Given, o navă de containere. Invazia Rusiei în Ucraina în 2022 a provocat haos pe piața mondială a grâului. Și atacurile cu rachete Houthi în Marea Roșie în ultimele luni – departe de molima de pirați low-tech din anii 2000 și 2010 – au dus la triplarea costurilor de transport de la Asia la Europa, deoarece navele de transport își schimbă ruta în jurul Africii de Sud.

Arterele maritime nu transportă doar bunuri fizice. TeleGeography, o firmă de analiză a datelor, numără peste 574 de cabluri submarine de telecomunicații active sau planificate în întreaga lume, care transportă 97% din traficul global de internet. Războiul din Ucraina și tensiunile rezultate în Europa au subliniat riscul geopolitic pentru această infrastructură. În 2022, conductele de gaz Nordstream 1 și 2 prin Marea Baltică au fost distruse de atacatori necunoscuți. Un an mai târziu, cablurile de date dintre Estonia, Finlanda și Suedia au fost tăiate misterios.

Dacă oceanele sunt în centrul ordinii internaționale, ele sunt și peisajul în care se desfășoară provocările la această ordine. Cheia principală a rivalității sino-americane se referă la dominanța în Asia maritimă. SUA și aliații săi se unesc pentru a contesta pretențiile Chinei în Marea Chinei de Sud și pentru a monitoriza flota sa în creștere de submarine și nave. Marina Armatei de Eliberare Populară (PLAN) a Chinei construiește grupuri de portavioane – al treilea său portavion produs local, Fujian, este aproape finalizat – și își mărește dimensiunea și frecvența exercițiilor navale în jurul Taiwanului. China caută, de asemenea, să ocupe un loc în porturi din întreaga lume, de la Insulele Solomon la Guineea Ecuatorială și Emiratele Arabe Unite.

Norii se adună

Geopolitica mărilor are caracteristici distincte, observă Alessio Patalano de la King’s College London. Armatele se deplasează într-un loc anume, îndeplinesc o misiune și se întorc. O misiune de antrenament rar se transformă într-un război. Navele de război, în schimb, se deplasează pentru călătorii deschise, ale căror scopuri pot schimba într-o clipă. O navă poate face o oprire prietenoasă într-un port într-o zi și poate doborî rachete Houthi a doua zi.

În plus, oceanele sunt medii naturale pentru competiție. Mările deschise sunt ape internaționale. Convenția Națiunilor Unite cu privire la Dreptul Mării (UNCLOS) acordă țărilor o zonă economică exclusivă de 200 de mile nautice de-a lungul coastelor, dar statele se ceartă asupra detaliilor. SUA nu a semnat UNCLOS; China ignoră prevederile cheie. Armatele în timp de pace întâlnesc rareori un conflict între ele într-o asemenea ceață.

În același timp, puterea navală este un instrument maleabil al artei guvernării de stat, deoarece poate rezista unei escaladări rapide. Într-o criză pe uscat, armatele pot fi întărite rapid cu trupe proaspete. Pe mare, trimiterea forțelor la un punct fierbinte durează mai mult. De asemenea, atribuirea – stabilirea cine a atacat pe cine – durează mai mult. Crizele navale sunt astfel mai puțin susceptibile să degenereze în vărsare de sânge. Patalano menționează decizia Coreei de Sud de a arăta reținere după ce un submarin nord-coreean a atacat și a scufundat una dintre navele sale de război în 2010.

Apele tulburi ale mărilor adânci

Tempo-ul relativ lent al confruntărilor navale și ambiguitățile lor intrinseci ajută la explicarea de ce China a folosit flote de pescuit militarizate pentru a intimida vecinii în Marea Chinei de Sud. Ultimul exemplu este în Filipine, unde navele chineze au ciocnit și au hărțuit navele filipineze care încercau să aprovizioneze un recif mic pe care China îl revendică. La 3 ianuarie, SUA au răspuns prin trimiterea unui portavion pentru a exersa cu Filipinele.

Acest fel de boxare în timpul păcii are o calitate amenințătoare. În era post-Război Rece, oceanele deveniseră un „conduit benign pentru proiecția puterii”, spune Nick Childs de la Institutul Internațional pentru Studii Strategice (IISS), un think-tank din Londra. Marina americană și aliate au bombardat Afganistanul și Irakul în voie. Ocazional, vânau pirați. „Acum”, spune Childs, „ne aflăm din nou într-o nouă eră în care oamenii sunt nevoiți să se pregătească pentru potențialul de lupte pe mare.” Acesta este un teritoriu neobișnuit. Ultimul ofițer care a servit în războiul Falkland dintre Marea Britanie și Argentina, ultimul război naval major dus de o țară NATO, este de mult pensionat.

Pentru a lupta împotriva inamicilor mai puternici, navele devin mai mari și mai bine înarmate, observă Patalano, arătând spre exemplul navei de patrulare maritime italiene Francesco Morosini. Acestea erau în mod obișnuit nave mici pentru apărarea coastelor. Dar noile nave sunt adesea de aceeași dimensiune cu fregatele din anii 1990 și sunt înarmate cu sisteme de apărare antiaeriană și artilerie mai grea. Următoarea generație de distrugătoare a SUA ar putea transporta cu o treime mai multe rachete decât cele actuale.

Perspectiva unui război naval de mare intensitate sporește și importanța submarinelor. Supravegherea modernă și armele ghidate cu precizie pun vasele mari într-un risc tot mai mare, în special mai aproape de malurile inamice. Submarinele sunt mult mai puțin vulnerabile la acest lucru. Deși mișcările și misiunile lor sunt în mod obișnuit învăluite în secret, ele pot pătrunde în apele inamice pentru a colecta informații electronice sau pentru a livra forțe speciale, pentru a urmări în mod clandestin flotele inamice la mare sau pentru a rămâne în apropiere într-o criză, cu capacitatea de a lansa rachete. Submarinele clasei Ohio ale SUA transportă până la 154 de rachete de croazieră, cu 26% mai mult decât cel mai bine înarmat vas de suprafață al SUA.

Războiul subacvatic este deosebit de important pentru că aici Vestul are cel mai ascuțit avantaj tehnologic asupra Rusiei și Chinei, ambele având capacitate limitată de a detecta, urmări și viza submarinele americane și ale aliaților. Acesta explică de ce o putere de dimensiuni medii precum Australia este dispusă să cheltuiască sute de miliarde de dolari pe parcursul a trei decenii pentru închirierea de submarine cu propulsie nucleară americane și construirea de noi submarine cu Marea Britanie. Acordul AUKUS a fost anunțat de cele trei țări încă din 2021. Submarinul clasei AUKUS arată și accentul tot mai mare pe putere de foc: spre deosebire de submarinul de atac actual al Marii Britanii, acesta va avea un sistem de lansare verticală (VLS), tuburi verticale cu mult mai multe rachete și mai avansate decât tuburile tradiționale de torpile.

Războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu arată cum armele ar putea fi folosite într-un conflict major pe mare. Rusia a amplasat mine în apele ucrainene și a lansat rachete asupra navelor de marfă ancorate în Odessa. Houthi au lansat drone și rachete balistice asupra navelor comerciale și au reușit să urce pe cel puțin o navă.

Tactica de blocare este de mare interes, deoarece ar fi crucială în orice război din Asia. „Dacă există un război pentru Taiwan”, scrie Lonnie Henley, fost analist chinez pentru Agenția de Informații a Apărării din cadrul Pentagonului, „un blocaj chinez prelungit este probabil să determine rezultatul”. Un articol de Michael O’Hanlon de la Institutul Brookings din Washington modelează un conflict în care China blochează insula cerând tuturor navelor care doresc să viziteze Taiwan să acosteze pe continentul chinez pentru inspecție. Pentru a înțelege posibilele provocări viitoare, merită să analizăm cu atenție articolul.

În scenariu, o coaliție condusă de americani, formată din aproximativ o sută de nave de război, încearcă să spargă blocada curățând un culoar maritim la sute de mile est de Taiwan. Estimările domnului O’Hanlon arată că ar dura o lună sau mai mult pentru a elimina câmpurile de mine, iar perioada ar fi mai lungă dacă China ar putea utiliza mine avansate capabile să se repoziționeze autonom. America sau Taiwan ar trebui să subvenționeze plățile de asigurare, să-și însemne navele de transport sau să promită să despăgubească proprietarii dacă navele lor ar fi scufundate. De asemenea, ar trebui să găsească echipaje dispuse să se îndrepte spre o zonă de război. „Multe mii de persoane ar putea muri”, concluzionează articolul.

De fapt, spune domnul Henley, redeschiderea rutelor maritime estice ale insulei nu ar fi suficientă. Porturile din estul Taiwanului sunt izolate de munți înalți și drumuri înguste care depind de tuneluri vulnerabile. Chiar dacă ar distruge flota chineză într-o bătălie, America ar trebui totuși să transporte sute de tone de marfă în porturile principale din vestul Taiwanului în fiecare zi, timp de luni, „în fața unei minerit extinse și a unui foc ostil, aproape de China și în condiții de superioritate aeriană chineză”. Aprovizionarea pe cale aeriană ar fi, probabil, imposibilă, adaugă el.

Samuel Paparo, amiralul nominalizat să fie următorul comandant al Comandamentului Indo-Pacific al Statelor Unite, a insistat că America ar putea sparge o carantină chineză: „Doar SUA au toate capacitățile de a sparge o astfel de blocadă.” Domnul O’Hanlon nu este atât de sigur. Calculațiile sale sugerează că rezultatele sunt „prea aproape pentru a fi decisive”. Domnul Henley este încă mai sumbru. America a creat o marină construită pentru a înfrunta o debarcare chineză în Taiwan, avertizează el, nu una capabilă să pătrundă într-un blocaj al porturilor și aerodromurilor taiwaneze pentru perioade îndelungate: „Nu putem câștiga cu forța pe care o construim în prezent.”

Capacitatea de a exploata puterea maritimă are și aspecte negative. Taiwan este vulnerabil la blocadă deoarece depinde de importurile maritime pentru energie și agricultură. Dar și China trebuie să transporte cea mai mare parte a petrolului său, precum și materii prime. O opțiune ar fi o blocadă „la mică distanță” în apropierea porturilor chineze, atacând navele și plasând mine la fel cum face Rusia împotriva Ucrainei. Cu toate acestea, aceasta ar prezenta multe dintre aceleași probleme ca și efortul de a deschide porturile taiwaneze, inclusiv riscul de escaladare nucleară rezultat din atacuri asupra teritoriului chinez.

Un abordaj mai ușor și mai sigur ar putea fi o blocadă „la mare distanță”: oprirea navelor care se îndreaptă spre China la puncte de strângere precum Strâmtoarea Ormuz sau Strâmtoarea Malacca. Fiona Cunningham de la Universitatea din Pennsylvania calculează că marina americană este suficient de mare pentru a intercepta doar un sfert dintre vasele comerciale care trec prin strâmtorile din Asia de Sud-Est. O blocadă ar dura o lună să intre în vigoare, estimează ea, și ar trebui menținută timp de cel puțin șase luni pentru a provoca penurii de bunuri civile și militare în China.

O astfel de blocadă ar demonstra două aspecte importante ale puterii maritime. Unul este că depinde de alianțe globale, așa cum s-a întâmplat într-o eră anterioară cu imperii globale. Indonesia, Malaysia, Papua Noua Guinee, Singapore și alte țări partenere din regiune ar trebui să permită Americii să folosească apele și aerodromurile lor, remarcă doamna Cunningham. Celălalt este că natura multinațională a transportului maritim modern pune o provocare severă pentru cei care ar încerca să decidă ce să oprească și ce să lase să treacă. De exemplu, Ever Given a fost construit și deținut de japonezi, dar închiriat de o companie taiwaneză, echipajul era format din ofițeri indieni, iar mărfurile proveneau din China și erau destinate Europei.

Blocadele arată, de asemenea, cum tehnologia schimbă războiul naval. Minele robotizate se pot deplasa rapid, făcându-le mai ușor de plasat. „Multe blocade ar putea fi efectuate de vehicule fără echipaj”, sugerează Kevin Rowlands, șeful think-tank-ului Royal Navy. Operațiunile cibernetice ar putea verifica documentația și ruta unei nave, adaugă el. În schimb, Ucraina a ilustrat modul în care dronele pot ataca, de asemenea, o flotă blocatoare.

Deși Ucraina a făcut uz din plin de rachetele anti-navă tradiționale, care și-au dovedit valoarea acum mai bine de 40 de ani în războiul din Falkland, a utilizat și vehicule de suprafață fără echipaj (USV-uri) – practic bărci drone – pentru a lovi repetat navele rusești în Marea Neagră și porturile de pe coasta Crimeii și rusă. La 4 ianuarie, o USV Houthi s-a apropiat la doar câțiva kilometri de navele de război americane și diverse nave comerciale înainte de a exploda.

Aproape toate marile marine planifică să opereze în viitor flote mari de USV-uri, alături de nave echipate cu echipaje umane. Tehnologia depășește legea. Multe dintre legile relevante au mai mult de un secol, spune comandantul Caroline Tuckett, principalul consilier al Royal Navy în domeniul dreptului internațional. Chiar și în timp de pace, UNCLOS, adoptat în 1982, impune obligații – cum ar fi acordarea de asistență marinarilor aflați în pericol – „maestrului” unei nave sau comandantului unei nave de război. Un USV care navighează autonom nu are niciunul dintre acestea.

Scepticii susțin că impactul militar al USV-urilor a fost exagerat. Focul de artilerie de bază, bine țintit, ar putea neutraliza multe dintre ele. Noile arme, precum laserele montate pe nave, testate de cele mai mari marine, ar putea înclina avantajul în favoarea apărătorului. Cu toate acestea, căpitanul Rowlands susține că a avut loc o schimbare structurală în natura puterii navale. „A avea o marină obișnuia să fie o chestiune foarte costisitoare”, spune el. „Existau mari bariere de intrare. Acum nu mai există. Nu este nevoie să ai o marină barocă cu distrugătoare de miliarde de lire sterline pentru a exercita influență pe mare.”

Poate că nu. Dar într-o confruntare globală pentru oceane, raidurile de tip gherilă nu vor fi suficiente. Mai mult, accentul pus pe nave de război mai mari, mai bine înarmate și mai costisitoare a dus la un număr mai mic de astfel de nave. Royal Navy, care odinioară stăpânea oceanele lumii, va ajunge în curând la doar 16 fregate și distrugătoare. Aceasta are doar 70 de nave în total. În spațiul de aproximativ un an, 2022-23, planul a crescut cu aproximativ 30 de nave, dintre care 15 au fost clasificate de Pentagon drept „mari nave de luptă la suprafață”. O diagramă din anul trecut realizată de Office of National Intelligence, care este o ramură a marinei SUA, arată că până în 2035 China va avea cu 50-55% mai multe nave de război decât America.

Războiul din Ucraina a demonstrat că războaiele de uzură solicită masă și scară. Acest lucru este și mai pronunțat pe mare. Soldați proaspeți pot fi mobilizați și tancuri pot fi adunate din depozite. Astfel de alegeri nu sunt deschise marilor marine, spune domnul Patalano; înlocuirea unei singure nave de război durează trei până la cinci ani. Reînnoirea este scumpă, dificilă și lentă.

Dacă un război durează atât de mult, America va fi în dezavantaj. Șantierele navale chineze au o capacitate de peste 21 de milioane de tone brute, o măsură a volumului unei nave, potrivit estimărilor serviciilor de informații americane. America poate gestiona mai puțin de 100.000, deși aliații săi, Japonia și Coreea de Sud, ar ajuta să acopere parțial decalajul. Marina americană suferă de „o mare discrepanță” între ceea ce are nevoie și ceea ce a reușit să convingă Congresul și contribuabilii americani să finanțeze, spune Emma Salisbury de la Birkbeck College din Londra. Ea observă că partea bugetului de apărare a marinei britanice a rămas constantă, la aproximativ o treime, timp de 50 de ani.

Schimbarea mării

Competiția într-o eră a puterii maritime va necesita nu doar marine mai mari și capacitatea de a le construi, ci și o schimbare de mentalitate. Diplomația va trebui să se concentreze pe porturi, alianțe maritime și rute comerciale. Va trebui să se recruteze și să se pregătească marinari în număr mult mai mare. America va trebui să-și revigoreze flota maritimă comercială pentru a avea orice speranță de a muta trupe și echipamente suficiente într-un război în Pacific.

În cartea sa despre Bătălia de la Jutland, bătălia navală indecisă din Primul Război Mondial, Andrew Gordon, un istoric, a încercat să explice ce nu a mers bine pentru Marina Regală. Problema, a concluzionat el, a fost „lungul, calm al lui Trafalgar”. Victoria navală a Marii Britanii asupra lui Napoleon în 1805 a dat loc unei perioade lungi de complacere și derivă. În 1916, niciunul dintre amiralii britanici nu dusese un război major. Comanda mării era luată în mod implicit de către elitele militare. Aceasta rezonază și astăzi. „Vedeți lungul, calm al celui de-al doilea război mondial”, avertizează domnul Childs. Apa zbuciumată a Mării Negre, a Mării Roșii și a Mării Chinei de Sud sugerează că se apropie acum o furtună.