Cazul Pașca-Dumbrava – omul vulnerabil, testul final al Statului Român

Un stat poate fi judecat după autostrăzi, după armată, după fiscalitate, după digitalizare, după creștere economică. Dar testul final este felul în care își tratează oamenii vulnerabili.

Copilul abandonat. Bătrânul singur. Bolnavul psihic. Persoana cu dizabilitate. Omul fără familie. Omul care nu poate țipa pentru sine. Omul care nu poate da telefon unui ministru, unui avocat, unui jurnalist.

Acolo se vede fibra reală a unei societăți.

În cazul Dumbrava, statul român a picat acest test ani la rând. Poate că l-a picat elegant, cu ștampile. Poate că l-a picat legalist, cu procese-verbale. Poate că l-a picat prin omisiuni, prin pasare, prin neputință, prin complicitate sau prin orbire convenabilă.

Dar l-a picat.

Când soluția privată devine suspectă

Există încă o tensiune importantă.

Statul e slab, dar privește cu suspiciune orice soluție născută în afara lui.

Particularul care intră în golul lăsat de stat devine, la început, util.

Apoi devine incomod. Apoi, dacă iese scandal, devine monstru perfect.

În realitate, soluțiile private sau comunitare pot fi necesare. Uneori sunt mai vii, mai rapide, mai umane decât instituțiile.

Dar tocmai pentru că lucrează cu vieți vulnerabile, ele trebuie să fie transparente, controlabile, reglementate inteligent, integrate într-un sistem public care știe ce face.

Statul român a făcut exact opusul.

A tolerat fără să integreze. A folosit fără să controleze. A consiliat fără să oblige. A închis ochii fără să-și asume.

Apoi a lovit teatral.

Pașca nu ține singur oglinda

Viorel Pașca trebuie să răspundă pentru ce va dovedi ancheta.

Dacă acuzațiile se confirmă, răspunderea penală trebuie dusă până la capăt.

Oamenii vulnerabili nu pot fi transformați în sursă de bani, imagine și putere.

Dar Pașca nu ține singur oglinda.

În oglindă apar DGASPC, AJEPIS, primării, spitale, ministere, consilii județene, politicieni, inspectori, funcționari, autorități care au văzut și au trecut mai departe.

DGASPC înseamnă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, instituția județeană responsabilă de protecția copiilor, adulților vulnerabili și persoanelor cu dizabilități.

AJEPIS înseamnă Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială, instituția care verifică și controlează serviciile sociale la nivel județean.

Aceste instituții nu sunt simple acronime.

Sunt exact punctele în care contractul social ar fi trebuit să funcționeze.

Acolo trebuia să apară protecția. Acolo trebuia să se vadă statul.

Statul care ne cere încredere pe datorie

De fiecare dată când eșuează, statul cere încă puțină încredere.

Încă o reformă. Încă o strategie. Încă un mandat. Încă un buget. Încă puțintică răbdare.

Cetățeanul aude aceleași propoziții, rostite de fețe noi. Apoi vede aceleași mecanisme rupte, aceeași nepăsare, aceeași incapacitate de a rezolva ce contează.

Contractul social devine astfel o datorie unilaterală.

Cetățeanul plătește. Cetățeanul se conformează. Cetățeanul așteaptă.

Statul promite. Statul amână. Statul explică. Statul se scuză. Statul se miră.

La final, când apare scandalul, statul se declară revoltat.

Lecția Dumbrava

Cazul Pașca-Dumbrava ar trebui să ne scoată din confortul reacțiilor simple. Sigur că există dezgust. Sigur că există vinovății de stabilit. Sigur că există anchetă penală.

Dar adevărata întrebare este mai grea: ce mai valorează un stat care își abandonează funcția de protecție și își păstrează doar reflexul de control?

Pentru că asta trăim tot mai des.

Statul controlează prost. Administrează prost. Protejează târziu. Explică infantil. Reacționează teatral. Își invocă autoritatea exact când ar trebui să-și recunoască eșecul.

Dumbrava nu este doar un caz despre un om și o rețea. Este o probă despre stat.

Despre capacitatea lui de a vedea suferința înainte ca ea să devină dosar.

Despre puterea lui de a proteja oamenii fără voce.

Despre decența lui de a-și recunoaște complicitatea.

Un instrument depășit?

Poate că statul modern, în forma lui actuală, a devenit un instrument societal depășit.

Prea mare ca să fie viu.

Prea birocratic pentru a fi empatic.

Prea politizat pentru a fi drept.

Prea lent pentru lumea pe care pretinde că o organizează.

Nu înseamnă, neapărat, că putem trăi fără stat.

Înseamnă că forma lui actuală produce tot mai des abandon administrat și autoritate fără grijă.

Iar cazul Dumbrava este o imagine perfectă a acestei degradări:

acolo unde statul trebuia să fie prezent, a fost absent;

acolo unde trebuia să controleze, a tolerat;

acolo unde trebuia să protejeze, a pasat;

acolo unde trebuia să explice propria vină, a venit să explice vinovăția altora.

Concluzia extrem de amară

Când statul îți cere tot mai mult și îți oferă tot mai puțin, contractul social nu se rupe spectaculos. Se destramă. Fir cu fir. Caz cu caz. Om cu om.

Dumbrava este unul dintre aceste fire rupte.

În mijlocul scandalului, printre acuzații, declarații și relocări, rămâne o imagine greu de suportat:

oameni vulnerabili, purtați ani întregi printr-o soluție tolerată de stat, apoi prezentați brusc drept victime ale unei afaceri pe care același stat a lăsat-o să crească.

Asta nu este doar incompetență.

Este abandon cu ștampilă.

Iar un stat care abandonează cu ștampilă și se indignează cu microfonul în față merită mai mult decât critică.

Merită dispreț.

Fiindcă… așa arată ceea ce am reușit să construim în 35 de ani de post-comunism. Un stat-momâie, pe care se antrenează, zilnic, toate muhaielele politice românești. Le știți.