CCR sare din nou calul: Curtea care a încălcat legea 97 de zile predă Parlamentului lecții despre statul de drept

Curtea Constituțională a desființat numirile făcute de Parlament în conducerile TVR și Radioului Public, considerând că partidele nu au primit locuri proporționale cu ponderea lor. Problema nu este că CCR a sancționat o posibilă încălcare a legii. Problema este că a inventat singură formula pe care legea nu o conține, a intrat până la genunchi în negocierea politică și a ținut motivarea în sertar 127 de zile.

CCR produce din nou drept constituțional din materialul clientului

Deputatul liberal Gabriel Andronache spune că CCR „sare calul rău de tot, a doua oară în mai puțin de o lună”.

Prima dată a fost motivarea privind „amendamentul Fritz”, prin care Curtea a descoperit că sancțiunea nu i se aplică retroactiv primarului Timișoarei, ci doar mandatului său „viciat”.

Acum, CCR a găsit o nouă metodă de a produce drept constituțional din materialul clientului.

AUR are un motiv real de nemulțumire

În noiembrie 2025, Parlamentul a desemnat noile Consilii de administrație ale Societății Române de Televiziune și Societății Române de Radiodifuziune.

Potrivit articolului 19 din Legea 41/1994, grupurile parlamentare reunite înaintează propuneri pentru opt locuri în fiecare Consiliu, „potrivit configurației politice și ponderii lor în Parlament”.

PSD avea 27,8% dintre parlamentari, AUR – 19,4%, PNL – 15,7%, USR – 12,7%, iar UDMR – 6,9%. Mai existau minoritățile naționale, SOS România, POT, PACE – Întâi România și parlamentarii neafiliați.

Aproape 20% din Parlament au valorat un singur loc

AUR a primit un singur loc, deși avea aproape 20% din Parlament. Alte grupuri, unele mult mai mici, au primit tot câte un loc, iar unele formațiuni cu o pondere sub 10% nu au primit nimic.

Aici, AUR are un motiv real de nemulțumire.

Iar PSD, după cum remarcă inclusiv Andronache, a făcut din îndoirea algoritmilor parlamentari o mică specializare de partid.

Legea cere proporționalitate, dar nu oferă nicio formulă

Problema începe când CCR transformă formularea generală din lege într-un algoritm precis.

Legea nu spune cum se rotunjesc fracțiile de mandat. Nu stabilește metoda celui mai mare rest, o împărțire proporțională strictă sau pragul de la care un partid primește obligatoriu încă un loc.

Nici nu prevede că fiecare grup parlamentar trebuie reprezentat.

Opt locuri nu pot reprezenta matematic toate grupurile

Există opt locuri și mai multe grupuri parlamentare. Așadar, o proporționalitate matematică perfectă este imposibilă.

Trebuie să existe o negociere politică. Nu una care să arunce legea pe fereastră, desigur, dar negociere.

Exact aici a intrat CCR și a început să stabilească nu doar limitele constituționale ale Parlamentului, ci și rezultatul la care ar fi trebuit să ajungă partidele.

Între „rezonabil” și „obligatoriu” există o distanță enormă

Majoritatea judecătorilor afirmă că partidele cu ponderi semnificativ diferite nu puteau primi același număr de locuri. Diferențele de două sau trei ori mai mari ar fi trebuit, potrivit Curții, să conducă la o repartizare diferită.

Sună rezonabil.

Dar între „rezonabil” și „obligatoriu din punct de vedere constituțional” există o distanță enormă.

CCR nu trebuie să stabilească ce variantă ar fi fost mai echitabilă politic. Trebuie să demonstreze existența unei încălcări clare a Constituției sau a legii.

CCR a intrat în zona negocierii politice

Judecătorii care au formulat opinii separate spun tocmai asta: majoritatea nu ar fi demonstrat suficient cum a fost încălcat criteriul ponderii și ar fi intrat în zona autonomiei parlamentare și a negocierii politice.

În cazul AUR, calculul proporțional ar fi produs aproximativ 1,55 locuri. Adică un loc sigur și o fracție care putea sau nu să ducă la al doilea, în funcție de metoda de repartizare și de negociere.

Legea nu spune ce metodă trebuie folosită. A completat-o CCR, după inspirație.

Curtea nu s-a limitat la locurile repartizate greșit

CCR nu s-a oprit la sancționarea punctuală a unei eventuale repartizări incorecte.

Publicarea deciziilor duce la încetarea înainte de termen a mandatelor membrilor titulari și supleanți desemnați de grupurile parlamentare. Parlamentul trebuie să refacă numirile, iar consecințele ajung inclusiv la conducerile celor două instituții publice.

Stabilitatea juridică este protejată numai pe jumătate

Actele adoptate până acum de Consiliile de administrație rămân valabile.

CCR recunoaște, așadar, necesitatea protejării stabilității juridice după ce aruncă în aer mandatele oamenilor care au produs acele acte.

Este o soluție radicală construită pe o regulă legislativă incompletă.

Lecția despre respectarea legii a venit cu 97 de zile întârziere

Partea aproape comică, dacă n-ar fi instituțional toxică, este alta.

CCR a pronunțat soluțiile pe 29 aprilie 2026. Legea sa de funcționare stabilește că motivările trebuie redactate în cel mult 30 de zile.

Curtea le-a publicat după 127 de zile, depășind termenul cu 97 de zile.

CCR a prelungit singură efectele neconstituționalității

În tot acest timp, hotărârile declarate neconstituționale au continuat să producă efecte deoarece, potrivit Constituției, deciziile CCR devin general obligatorii numai de la publicarea în Monitorul Oficial.

CCR a constatat că Parlamentul nu a respectat legea, apoi a permis continuarea situației vreme de peste patru luni prin propria nerespectare a legii.

Motivările au apărut exact în ziua în care AUR a cerut public explicații pentru întârziere.

Coincidențele instituționale românești au uneori un simț al umorului aproape ofensator.

De ce face CCR toate acestea? Pentru că poate?

Răspunsul este simplu: pentru că poate și pentru că ”trebuie”…

Deciziile CCR sunt definitive și general obligatorii. Nu există apel, recurs sau o altă instanță internă care să-i corecteze raționamentele.

Judecătorii sunt independenți și inamovibili pe durata mandatului. Instituțiile trebuie să execute inclusiv deciziile discutabile sau contradictorii.

Nici depășirea spectaculoasă a termenului de redactare nu atrage automat anularea deciziei sau o sancțiune reală.

Pentru partea cu ”trebuie” cred că ați înțeles perfect cine anume consideră că ”trebuie”.

Putere enormă, consecințe aproape inexistente

Curtea primește o putere enormă, dar suportă foarte puține consecințe când o exercită prost.

Iar numirea politică a judecătorilor completează cercul: partidele își trimit oamenii la CCR, apoi aceștia arbitrează conflictele politice dintre partide.

Acuzația lui Gabriel Andronache potrivit căreia scopul deciziei ar fi pregătirea unor noi numiri convenabile PSD trebuie tratată ca acuzație politică, nu ca fapt demonstrat.

Dar suspiciunea devine inevitabilă atunci când argumentația juridică lasă prea mult loc rezultatului politic dorit.

Ultimul cuvânt nu înseamnă automat și argumentul corect

CCR poate obliga Parlamentul să refacă numirile. Nu poate obliga însă societatea să considere impecabil un raționament numai fiindcă este definitiv.

În mai puțin de o lună, Curtea a reușit să explice că o sancțiune aplicată acum pentru fapte trecute nu este retroactivă dacă este rebotezată drept efect asupra unui „mandat viciat”.

Acum stabilește o formulă de reprezentare pe care legiuitorul nu a scris-o.

Totul după ce și-a încălcat cu 97 de zile propriul termen legal.

Curtea riscă să devină proprietarul Constituției

Așa va merge la nesfârșit câtă vreme CCR rămâne instituția care are întotdeauna ultimul cuvânt, inclusiv atunci când nu reușește să găsească argumentele potrivite pentru el.

Într-un stat de drept sănătos, autoritatea produce respect prin rigoare. La noi, CCR pare să creadă că îl produce prin imposibilitatea de a fi contestată.

Aceasta este exact clipa în care o Curte Constituțională riscă să nu mai fie gardianul Constituției, ci proprietarul ei.

Adevărata nenorocire rămâne sistemul numirilor politice

De fapt, marea anomalie este că membrii Consiliilor de administrație ale TVR și Radioului Public sunt desemnați tot de partide.

Locurile ar trebui ocupate printr-un concurs sever, prin competență dovedită și proiecte evaluate public, nu împărțite ca mărunțișul după chermeza electorală.

Idioțenia numirilor politice împinge România în abisurile deznădejdii instituționale – exact cum se întâmplă și la CCR, unde partidele își numesc arbitrii care urmează să le judece.