Ce tradiții și obiceiuri au românii în Ajunul Crăciunului. Datinile diferă de la o regiune la alta

În Ajunul Crăciunului şi de Naşterea Domnului, românii sărbătoresc prin jocuri, cântece și urări care fac referire la sănătate și belşug. Majoritatea colindelor vorbesc despre viaţa lui Iisus pe pământ, de la Naştere la Răstignire, la cele şapte Taine şi mila creştină. În Ajunul Crăciunului, în Muntenia, Oltenia, Banat, sudul Transilvaniei şi sudul Moldovei se merge la colindiat. În noaptea de 24 spre 25 decembrie, copiii merg cu Moş-Ajunul pe la casele oamenilor.

Urăturile în Ajunul Crăciunului

În această zi, copiii strigă în cete mai mici sau mai mari: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun!”, la care unii adaugă „Că-i într-un ceas bun!” sau „Da-i mai bună a lui Crăciun!”. Membrii ai familiei ies din casă şi le dăruiesc colaci, mere, nuci, câte o bucată de carne. În ziua de azi se împart și cornuri, bomboane, biscuiţi şi bani.

Colindele celor mici sunt scurte. Unele sunt cereri simple: „Bună-dimineaţa la Moş-Ajun/ Ne daţi ori nu ne daţi?”. Altele sunt mai comice: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun,/ Într-un ceas bun!/ Dă-mi un covrig,/ Că nu mai pot de frig;/ Dă-mi un măr,/ Că mă iau cu mâinile de păr…”. Prin sudul Olteniei, copiii lasă paie în curte, pentru ca gospodina să aibă mulţi pui.

În sudul şi vestul României, oamenii îi numesc pe copii „piţărăi”. O parte din ei poartă colindeţe: beţe de alun, lungi şi groase, decojite în forma unei spirale şi afumate, ca să fie pătate cu alb şi negru. Le folosesc ca să înteţească focul cu vetre, pentru a avea multe păsări în curte tot anul. Unii ating vacile, ca să fete viţei frumoşi, sau vitele bolnave, pentru sănătate. În unele sate, copiii primesc farfurii cu seminţe de grâu, porumb și dovleac, iar conducătorul grupului le aruncă în sus, ca să crească grânele înalte.

În Ţara Haţegului, copiii merg împreună în piţărăi. Când ajung în capătul străzii, la porţi ies bătrânele cu coşuri cu colăcei, mere, pere și nuc. Copiii își iau darul și urează: „Rod în grâu, rod în grâu!”.

Copiii merg cu steaua

Copiii până în 7 – 8 ani merg cu steaua în zilele Naşterii Domnului sau de la Crăciun până la Bobotează.

„Steaua nu se face oricum! Pe o sită veche se prind 5, 6, 8 sau 12 coarne triunghiulare, care se leagă între ele prin sfori. Se acoperă totul cu hârtie colorată, tăiată mărunt, cu bucăţele de oglindă, iar în centru se lipeşte o icoană de hârtie. În interior se agaţă un clopoţel şi stelarul o va mişca în ritmul cântecului. Cântecele de stea au fost compuse de către preoţi sau învăţători şi se referă la Naşterea Domnului, uciderea pruncilor de către Irod, steaua care i-a condus pe magi, darurile crailor etc”, spune Ana Pascu, muzeograf la Muzeul Naţional al Ţăranului Român.

În Valea Jiului, copiii merg cu trei stele: una mare, ţinută de cel mai mare, una mijlocie, de care are grijă un băiat mai mic, iar cel mai mic ţine şi el o stea micuţă. Nu merg singuri, ci însoţiţi de părinţi sau băieţi mai mari, îmbrăcaţi în păstori. Şi ei au cojoc, căciulă de oaie pe cap (numită „căiţă”), clopote la brâu şi bâtă de corn, la fel ca ciobanii. În Ajun, nu doar copiii sunt piţărăi, ci toţi sătenii. Dimineața devreme se adună sute de oameni, adulţi, tineri, copii și bătrâni, într-un loc de adunare cunoscut din vremuri vechi. Majoritatea se îmbracă şi azi în costumele lor tradiţionale, cu cusături negre pe cămăşile albe. În frunte merg stegarii, cu steaguri împodobite cu clopoţei, beteală, mărgele, fund, ciucuri, oglinzi și batiste brodate. Pânza drapelului este fie lăsată liberă, fie strânsă în formă rotundă, de buzdugan. Steagurile trebuie să fie neapărat în număr impar. Astfel, sute de oameni pleacă să ureze din casă în casă, iar prima oară încep cu casa preotului, după care cu cea a primarului.

În Transilvania, Banat, Crişana și Maramureş, steaua are un mâner mobil pe care copiii îl învârtesc în timpul cântecului. Acolo, steaua însoţeşte Irozii, spune Ana Pascu.

În Petroşani, sătenii merg cu căruţele şi cu caii împodobiţi prima oară la biserică, să ceară binecuvântare pentru a începe sărbătorile de iarnă. După aceea încep colindatul din casă în casă, de la o margine a satului la alta. Nu se opresc până nu trec pe la toată lumea, inclusiv prin cele mai îndepărtate cătune.

Gazdele îi aşteaptă în curte cu cutii mari pline cu biscuiţi, mere, portocale, ca să le ajungă pentru cât mai mulţi piţărăi. Cei mai mulţi se aşază la rând, în cozi lungi, dar darurile se termină rapid.

Totodată, gazdele pregătesc şi două platouri cu sămânţă (de grâu, porumb, dovleac şi chiar orez), mere, nuci, pere, una, două sticle cu pălincă împodobite cu bomboane de pom, bucăţi de oglindă şi batiste brodate. Acestea reprezintă „sămânţa”, adică roadele gospodăriei, care trebuie „strigate”. Când ridică sticla, doi, trei băieţi mai rapizi se întrec pentru a ajunge primii.

Câştigătorul primește sticla, recită o urare şi o păstrează drept răsplată. La fiecare urare, gazdele rostesc în ritual: „Mare mulţam, mare mulţam!”. Fluierul începe să cânte iar piţărăii iau fetele şi pe stăpâna casei la joc, ca anul următor să fie plin de bucurie. Nu lipește nici pălinca fiartă, simplă sau cu piper şi zahăr, exact ce le trebuie piţărăilor îngheţaţi de frig. Alaiul pleacă apoi la următoarea casă. La ultima casă din sat are loc o mare petrecere, până noaptea târziu.

În Mehedinţi, în Ajunul şi ziua de Crăciun exista obiceiul arderii unui butuc de cer. Tăciunele rămas era folosit ca leac pentru vindecarea bolilor. Împodobirea bradului de Crăciun s-a suprapus peste tradiția locală a arderii butucului de Crăciun.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea a pătruns tradiţia împodobirii bradului, din nordul şi vestul Europei, de la oraş la sat. Obiceiul arderii Butucului de Crăciun, care astăzi nu mai există, a fost confirmat la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi.

Colindele

Colindatul începe în seara de Ajun, după Vecernie. Dacă satul e mare şi se întâlnesc mai multe grupuri, uneori pot exista „lupte” între ele. Învingătorii colindă singuri mai departe. Alteori colaborează şi împart satul, ca să termine până la venirea dimineții. Altă soluție e că merg la colindat mai multe zile, până termină de dus vestea Naşterii Domnului în toate locuințele. Pe drum trec întâi de toate pe la preot, apoi pe la primar şi pe la toţi oamenii de vază, după care iau casele la rând. De multe ori, ei cer binecuvântarea preotului înainte să colinde.

Aceste colinde nu sunt alese întâmplător, mai spune muzeograful Ana Pascu.

„Există colinde de băiat, de fată, de doliu, de tineri însurăţei, de ciobani, de pescari. Dacă stăpânul casei este gospodar, cântă despre bogatul cel milostiv, dacă e cioban, una cu mioriţa năzdrăvană. Ceata cântă întâi un colind la fereastră, apoi intră în casă, unde cântă iar. Colindătorii cântă de multe ori antifonic, împărţiţi în două grupuri, şi se străduiesc să cânte bine, să dea dovada priceperii lor. Dacă în casă sunt fete nemăritate, colindătorii le iau la joc.

Gazdele îi răsplătesc pe colindători cu colaci, friptură, băutură, plăcinte, prăjituri şi bani, vin sau ţuică. Colindătorii mulţumesc pentru daruri, apoi pleacă şi o iau de la capăt în vecini.

Majoritatea colindelor se referă la viaţa pământească a lui Iisus, de la Naştere la Răstignire, la cele şapte Taine, la mila creştină. Se vorbeşte despre Maica Domnului şi încercările de a găsi un loc unde să nască, de boul care L-a încălzit pe Pruncul aşezat în iesle, de nostalgia raiului şi de regretele părinţilor noştri, Adam şi Eva, că nu L-au ascultat pe Dumnezeu. Până şi refrenul „Lerui, Doamne” vine din „Halleluiah Domine”!.

După încheierea colindatului, tinerii organizează o petrecere, iar toate cele necesare vor fi plătite din banii strânşi cu ocazia colindatului şi tot acum se vor mânca colacii şi celelalte daruri primite la colindat. După ce trece şi praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, ceata se destramă până în anul următor”.