Comunismul și intelectualii. Polonezii au construit o contra-cultură. Noi, o cultură a tăcerii

Publicat: 12 oct. 2025, 22:06, de Rona David, în Puterea Tv , ? cititori
Comunismul și intelectualii. Polonezii au construit o contra-cultură. Noi, o cultură a tăcerii

Istoricul și cercetătorul Cristian Vasile este unul dintre cei mai importanți specialiști ai perioadei comuniste din România, autor al unor volume de referință despre viața intelectuală și culturală sub regimul totalitar. În cel mai recent volum, „Un turn de fildeș în comunism”, el analizează condiția cercetătorului umanist și a intelectualului român prins între tentația refugierii în cultură și presiunile ideologice ale puterii.
În acest dialog, discutăm despre compromis, loialitate, libertate interioară și despre felul în care s-a manifestat conștiința intelectuală în România comunistă.

„A fost o iluzie această izolare de ideologic”

Dialogurile Puterii: Domnule Cristian Vasile, vorbim despre intelectualii români care au fost exilați sau nu, dar care au îmbrățișat doctrina comunistă. Credeți că au făcut-o din convingere sau din nevoie? Ce i-a determinat să o facă și ce a câștigat sistemul — sau ei — din această adeziune?

Cristian Vasile:
Este o întrebare esențială. Cartea mea, „Un turn de fildeș în comunism”, sugerează ideea unui refugiu intelectual, dar rămâne de văzut dacă un asemenea refugiu a fost cu adevărat posibil. Eu am încercat să răspund tocmai la această întrebare, pentru că există o percepție solidă printre unii cercetători din institutele umaniste ale Academiei — și anume că au fost izolați, lăsați cumva în afara ideologicului și și-au putut face meseria „neatinși”.

În cartea mea am încercat să demonstrez că lucrurile nu au stat chiar așa. Ideologicul, deși s-a concentrat pe universitate și pe profesori, a reușit prin diverși vectori să controleze și sistemul de cercetare. Această izolare a fost mai degrabă o iluzie, pentru că, periodic, partidul comunist critica virulent tendința intelectualului umanist de a se izola de „mase”.

Într-un regim totalitar, nu poți doar să taci și să-ți vezi de treabă — trebuie să vorbești, și trebuie s-o faci pe limba puterii.

Despre „turnul de fildeș” și iluzia neutralității

Dialogurile Puterii: Credeți, totuși, că un refugiu intelectual autentic era posibil în acea perioadă? Sau compromisul cu puterea era inevitabil?

Cristian Vasile:
Am cunoscut un istoric foarte bun care își amintea anii ’80 ca pe o perioadă a „turnului de fildeș”. Mi-a mărturisit că, deși trăia într-o societate profund ideologizată, locul său de muncă — un institut de cercetare — părea oarecum izolat. Totuși, experiența mea de cercetare acoperă perioada 1948–1965, iar acolo lucrurile sunt mai clare: ideologia pătrundea peste tot.

M-am concentrat asupra Uniunii Scriitorilor, Uniunii Artiștilor Plastici și creatorilor din domeniul muzicii. Zona cercetării umaniste nu fusese până atunci suficient analizată, iar eu am considerat că merită adusă în atenția cititorilor.

„Într-un regim totalitar nu poți să taci”

Dialogurile Puterii: În cercetarea dumneavoastră, care intelectuali v-au părut mai greu de înțeles: cei care au colaborat cu regimul sau cei care au refuzat orice contact cu el?

Cristian Vasile:
I-am preferat întotdeauna pe cei care au fost fermi și au refuzat. Problema este că, în asemenea regimuri, nu prea poți să taci. Chiar și un studiu academic trebuia presărat cu citate marxiste. Supraviețuirea celor care refuzau să o facă devenea tot mai dificilă.

Un exemplu fascinant este Mihai Ralea, director al Institutului de Psihologie al Academiei. Despre el s-a spus că a fost un cameleon — se adapta în funcție de regim. Dar, analizându-i parcursul, mi-am dat seama că nici măcar pentru el nu exista o alternativă reală: și el a trebuit, la un moment dat, să „îmbrace haina puterii”. Din păcate, nici până astăzi nu avem o biografie completă a lui Mihai Ralea.

Despre Uniunea Scriitorilor și mecanismele obedienței

Dialogurile Puterii: Ce rol au avut Uniunea Scriitorilor și alte organizații culturale în acest balans dintre obediență și autonomie intelectuală?

Cristian Vasile:
Uniunea Scriitorilor a fost creată după model sovietic. Înainte de 1945, Societatea Scriitorilor Români funcționa cu un anumit grad de spontaneitate. După 1949 însă, Uniunea a devenit o formă de cenzură, cu comisii de îndrumare care funcționau ca niște extensii ale aparatului ideologic.

Abia în perioadele de relativă liberalizare și-au făcut loc voci autentice. După 1964–1965, apar scriitori care exprimă puncte de vedere proprii, uneori chiar contradictorii față de linia partidului.

Chiar și Zaharia Stancu, fidel liniei de partid la început, devine după 1965 — ca președinte al Uniunii Scriitorilor — un apărător al autonomiei breslei. Această tendință a durat însă doar până în 1981, când partidul a intervenit direct în alegerile Uniunii, iar bruma de libertate a fost suprimată.

„Scriitorul român nu și-a conceput existența în afara statului”

Dialogurile Puterii: Credeți că intelectualii români din perioada comunistă au fost mai mult sau mai puțin compromiși decât cei din alte țări ale blocului estic?

Cristian Vasile:
E greu de spus. În Polonia, de pildă, a existat o tradiție puternică a autonomiei culturale. Mișcarea „Solidaritatea” a fost o contra-cultură: scriitorii se citeau între ei, își tipăreau propriile texte, își construiau o lume paralelă cu statul.

Scriitorul român, în schimb, nu și-a conceput existența în afara statului. Dependența de putere venea din tradiție — chiar din perioada lui Carol al II-lea, când scriitorii au devenit dependenți de subvențiile statului.

În anii ’70–’80, niciunul nu și-a imaginat că ar putea tipări clandestin sau crea o rețea alternativă de lecturi. Ceea ce noi numim „rezistență prin cultură” era, în realitate, o formă limitată de supraviețuire în cadrul sistemului.

Pe lângă această lipsă de tradiție a independenței, trebuie spus că represiunea Securității a fost mult mai intensă decât în alte țări. Și, spre deosebire de polonezi, maghiari sau cehoslovaci, noi nu am avut o tradiție marxistă solidă care să permită o critică „din interiorul sistemului”. În România, singura cheie de interpretare validată era cea impusă de partid.