Copiii care spun «ajunge»: valul tăcut al celor care își abandonează părinții

Un fenomen tot mai discutat, dar încă profund stigmatizat: de ce tot mai mulți tineri aleg să se despartă de părinți

Pentru Cara, o jurnalistă de 25 de ani din Bradford, Marea Britanie, despărțirea de tatăl ei a fost, în același timp, „groaznică, dar și una dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat”. De trei ani și jumătate, de când avea 22 de ani, nu au mai vorbit. Deși ideea de a întrerupe orice contact cu un părinte poate părea radicală, realitatea arată că acest tip de ruptură este mult mai frecvent decât am crede, scrie The Independent.

Potrivit organizației caritabile Stand Alone, aproximativ una din cinci familii din Marea Britanie este afectată de fenomenul de îndepărtare familială (estrangement). În SUA, 6% dintre adulți nu mai au relații cu mamele lor, conform Institute for Family Studies. Timp de decenii, subiectul a fost un tabu social, motiv pentru care cercetările sunt încă limitate.

Vocea celor care rup tăcerea

În ultimii ani, tot mai multe figuri publice au vorbit deschis despre despărțirile dureroase din propriile familii. Actorul Matthew McConaughey a dezvăluit că nu a vorbit cu mama sa timp de opt ani, după ce aceasta a vândut povești despre el presei. Davina McCall a discutat deschis despre relația dificilă cu mama sa alcoolică, iar fosta actriță Jennette McCurdy a detaliat în volumul autobiografic I’m Glad My Mom Died (2022) traumele copilăriei sale – o carte ce urmează să fie adaptată de Apple TV.

Editorul și autorul Eamon Dolan a publicat recent The Power of Parting, un volum care combină cercetare, jurnalism și experiență personală pentru a analiza complexitatea acestui fenomen.

„Cred că devine tot mai comun”, spune Cara. „Ca generație, nu mai acceptăm la fel de ușor suferința. E mai simplu să te pui pe tine pe primul loc – mai ales ca femeie tânără.”

Totuși, nu există date clare care să arate că fenomenul este în creștere; mai probabil, oamenii vorbesc acum mai deschis despre el, ajutați de accesul mai mare la terapie, de limbajul psihologic tot mai răspândit și de posibilitatea de a-și împărtăși experiențele pe rețelele sociale.

Când ruptura devine necesară

Motivațiile pentru ruperea legăturilor de familie sunt diverse. În cazul Carei, relația cu tatăl ei fusese mereu tensionată. „Avea opinii sexiste… certurile deveniseră tot mai dese”, își amintește ea. Totul a culminat după ce acesta s-a bătut cu cineva în seara aniversării ei. „M-a sunat a doua zi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar în mine ceva s-a rupt.” De atunci, nu și-au mai vorbit.

Pentru alții, situația este mult mai gravă. Angel Cassin, fondatoarea organizației Together Estranged, povestește o copilărie marcată de instabilitate și abuz emoțional. După mai multe încercări de reconciliere, a fost nevoită să se adreseze poliției din cauza comportamentului abuziv al mamei sale. „Sunt lucruri pe care nu ți le poți imagina, dar devin necesare. Trebuie să trasezi limite ferme”, spune ea.

Tipare și cauze frecvente

Potrivit dr. Beccăi Bland, cercetătoare și specialistă în relații familiale, principalele cauze ale înstrăinării sunt abuzul emoțional, fizic sau sexual, divorțul și recăsătoria, dar și diferențele morale și ideologice tot mai accentuate. „Într-o societate polarizată, cum e cea americană, valorile diferite rup familii. Dacă nu există spațiu pentru autenticitate, relația devine imposibilă”, explică ea.

Artistul și creatorul de conținut Sam Morris, din Londra, a povestit pe TikTok – unde are peste 350.000 de urmăritori – cum a fost nevoit să-și taie legăturile cu mama sa după ce aceasta a devenit radicalizată în timpul pandemiei. „A trebuit să o jelesc în timp ce era încă în viață”, a spus el.

Pentru mulți membri ai comunității Together Estranged, în special persoane LGBTQIA+, coming out-ul a fost factorul declanșator al rupturii. La fel, părăsirea unei religii sau a unui cadru cultural tradițional poate duce la excludere familială.

Între rușine și neînțelegere socială

Deși este mai comun decât s-ar crede, fenomenul rămâne puternic stigmatizat. „Societatea glorifică ideea de unitate familială. Dacă nu te încadrezi în acel model, nu ai spațiu pentru vocea ta”, afirmă Bland.

Reacția tipică a celor din jur este: „Dar e mama ta! Dă-i un telefon!” Angel Cassin consideră că aceste reacții vin dintr-o credință greșită: „Se presupune că orice familie e sigură și că orice părinte știe să-și iubească copilul. Nu e întotdeauna așa.”

Stigmatul este și mai puternic în cazul mamelor. „Există o credință adânc înrădăcinată că o mamă trebuie să fie mereu iubitoare”, spune Dr. Lucy Blake, autoarea volumului Home Truths: The Facts and Fictions of Family Life. Conceptele psihologice clasice, precum „mama suficient de bună” (D.W. Winnicott) sau teoria atașamentului (John Bowlby), au consolidat această percepție.

Dificultăți invizibile

Ruperea legăturilor cu părinții aduce nu doar durere emoțională, ci și obstacole practice. Studenții fără sprijin familial pot întâmpina probleme cu locuința, finanțele sau accesul la împrumuturi. Cassin numește aceste provocări „birocrația înstrăinării”: „Chiar și pentru a obține un act oficial, uneori trebuie să găsești soluții alternative.”

Pentru adulții care devin la rândul lor părinți, absența sprijinului emoțional sau logistic al bunicilor poate fi o povară suplimentară. „Societatea presupune că bunicii vor fi mereu implicați. Cei care nu au această rețea rămân invizibili”, subliniază Blake.

Eliberare prin despărțire

Cu toate greutățile, mulți dintre cei care au trecut prin această experiență spun că au regăsit pacea interioară. „Sunt mai fericit ca niciodată”, afirmă Sam Morris. Cara, la rândul ei, spune că absența tatălui i-a adus liniște: „Nu mi-am dat seama cât de mult mă influența negativ până când a dispărut.”

Dr. Bland observă că grupurile de sprijin joacă un rol crucial: „Oferă un spațiu social pentru a procesa durerea de a pierde pe cineva care încă trăiește.”