De-a lungul ultimului secol, în mod paradoxal, numeroase dictaturi și regimuri autoritare au ajuns la putere nu prin lovituri de stat clasice, ci prin mijloace aparent democratice – prin alegeri, parlamente și votul popular. În contextul crizelor economice, al tensiunilor sociale sau al tranzițiilor politice, electoratul a adus la conducere lideri care promiteau ordine, măreție națională sau dreptate socială, pentru ca apoi aceștia să submineze însăși democrația care i-a legitimat.

Această cronologie analizează în ordine temporală astfel de cazuri pe toate continentele, evidențiind contextul electoral al ascensiunii fiecărui regim, factorii ce au permis victoria la urne a unor forțe autoritare de dreapta sau de stânga, precum și modul în care puterea câștigată democratic a fost transformată treptat în dictatură.

Anii 1920–1930: Democrații interbelice sub asediul fascismului și autoritarismului

1922 – Benito Mussolini (Italia) preia puterea prin combinarea urnelor și violenței stradale

În Italia post-Primul Război Mondial, nemulțumirea față de haosul politic, teama de comunism și frustrările legate de câștigurile teritoriale modeste au creat teren fertil pentru Benito Mussolini și noul său Partid Național Fascist (de extremă dreapta). Mussolini inițial a participat democratic la viața politică: fasciștii au obținut un modest succes electoral (aprox. 7% din voturi) în alegerile parlamentare din 1921, intrând în parlament. Totodată, „Cămășile Negre” fasciste au recurs la violență de stradă împotriva socialiștilor și opoziției, pozând în apărători ai ordinii. În octombrie 1922, Mussolini a orchestrat Marșul asupra Romei, o demonstrație de forță paramilitară care a exploatat paralizia guvernului liberal. Regele Vittorio Emanuele al III-lea, temându-se de război civil și sperând să domesticească mișcarea fascistă, l-a invitat pe Mussolini să devină prim-ministru, deși Partidul Fascist nu câștigase alegerile pe căi strict electorale. Odată ajuns legal la putere, Mussolini a folosit instrumente aparent democratice pentru a-și consolida regimul: a modificat legea electorală (Legea Acerbo din 1923) astfel încât partidul câștigător al alegerilor să primească două treimi din mandate dacă obține cel puțin 25% din voturi. În alegerile din 1924, lista fascistă (prin intimidare și fraudă) a obținut majoritatea zdrobitoare a mandatelor parlamentare. Curând după aceea, regimul a arătat adevărata față: în 1925–1926 Mussolini a interzis toate partidele de opoziție, a suprimat presa liberă și a instituit un stat polițienesc. Ceea ce începuse ca o intrare parțial democratică în scenă s-a transformat rapid într-o dictatură fascistă personală. Italia devenea un regim autoritar de dreapta, primul de acest tip instalat pe cale semi-electorală în Europa interbelică, un precedent sumbru pentru ceea ce urma.

1933 – Adolf Hitler (Germania) și sfârșitul Republicii de la Weimar

Adolf Hitler, liderul Partidului Național-Socialist (nazist), a ajuns la putere în Germania exploatând mecanismele democratice ale Republicii de la Weimar, în contextul unei crize profunde. Pe fundalul Marii Crize Economice din 1929–1933, al șomajului în masă și al umilinței resimțite după Tratatul de la Versailles, naziștii (extrema dreaptă ultranaționalistă) au cunoscut o ascensiune electorală spectaculoasă. În alegerile parlamentare din 1932, NSDAP a devenit cel mai mare partid din Reichstag (37% din voturi în iulie, apoi 33% în noiembrie 1932), capitalizând frustrarea populației cu promisiuni de renăscut național și ordine. Deși naziștii nu obținuseră majoritatea absolută, jocurile politice ale elitelor conservatoare i-au deschis lui Hitler drumul: la 30 ianuarie 1933, președintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler cancelar (prim-ministru) al Germaniei, în fruntea unei coaliții în care conservatorii credeau că îl pot controla. Odată instalat legal la vârf, Hitler s-a mișcat rapid spre a anihila democrația din interior. Profitând de Incendiul Reichstagului (februarie 1933) – un misterios incendiu al Parlamentului, pus pe seama comuniștilor – guvernul Hitler a decretat starea de urgență, suspendând libertăți civile fundamentale. Apoi, în martie 1933, nou-alesul Reichstag (unde naziștii, deși fără majoritate absolută, aveau sprijinul naționalistilor și intimidaseră suficienți deputați) a votat Legea de Împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care conferea cancelarului puteri legislative depline, practic o cecitate albă pentru a guverna prin decret fără Parlament. Această lege, trecută cu două treimi din voturi sub presiune și în absența deputaților comuniști (arestați sau ascunși), a marcat sfârșitul legal al democrației germane. Ulterior, Hitler a interzis toate partidele politice în afară de partidul nazist (iulie 1933), a epurat instituțiile de opozanți și și-a asigurat supunerea armatei și administrației. În august 1934, la moartea lui Hindenburg, Hitler și-a atribuit și funcția de președinte, devenind „Führer” – conducător suprem. Astfel, în mai puțin de doi ani de la accesul la putere pe cale constituțională, Hitler instaurase o dictatură totalitară. Regimul nazist de extremă dreaptă a folosit aparența victoriei electorale și instrumente constituționale pentru a distruge sistemul democratic din interior, oferind un exemplu clasic de democrație care se sinucide prin propria legislație.

1930–1939 – Alte prăbușiri democratice în Europa interbelică

Ascensiunea lui Mussolini și Hitler nu au fost cazuri izolate; Europa interbelică a fost măturată de un val de autoritarism, adesea în detrimentul tinerelor democrații instaurate după Primul Război Mondial. În multe țări, lideri inițial legitimați prin procese politice democratice au desființat ulterior mecanismele democratice. Un exemplu elocvent este Austria: cancelarului conservator Engelbert Dollfuss, ajuns la putere în 1932 printr-o coaliție parlamentară, a profitat de o criză constituțională în martie 1933 (demisia simultană a președinților camerei) pentru a „suspenda” permanent parlamentul. Dollfuss a interzis partidele de opoziție (comunist, nazist, apoi social-democrat) și, în 1934, a proclamat un regim autoritar corporatist (austrofascist) sub egida Frontului Patriei – practic o dictatură de dreapta care a abolit democrația austriacă înainte ca Hitler să anexeze țara în 1938. Similar, în statele baltice, lideri aleși sau aflați legal la putere au desființat democrația: în Letonia, prim-ministrul Kārlis Ulmanis (ales în mod democratic și șef al guvernului din 1934) a dat o lovitură de stat autoinfligată în acel an, dizolvând parlamentul și instituind un regim autoritar personal. În Estonia, în 1934, șeful guvernului Konstantin Päts a suspendat alegerile și a instaurat propria autocrație „temporară” (care a durat de facto până în 1938, când a adoptat o constituție corporatistă). În Lituania, încă din 1926, președintele Antanas Smetona a preluat puterea printr-o lovitură cu sprijin militar, dar apoi și-a legitimat conducerea prin referendumuri și a condus autoritar până la ocupația sovietică (1940). Deși nu toți acești lideri au ajuns la putere strict prin alegeri (unii erau deja în funcții cheie), toți au folosit mijloace legale sau sprijinul popular pentru a-și consolida regimurile. Polonia oferă și ea un caz complex: eroul independenței Józef Piłsudski, nemulțumit de guvernele democratice instabile, a organizat o lovitură de stat în mai 1926 și a instalat un regim autoritar (Sanacja). Deși Piłsudski nu a venit la putere prin alegeri directe, el se bucurase anterior de legitimitate populară (fusese primul șef de stat al Poloniei în 1918, ales de parlament), iar după 1926 a condus din umbră un guvern în care alegerile continuau formal, dar erau manipulate, iar opoziția era controlată. Factorii comuni ai acestor derive au fost criza economică (Marea Criză), teama de revoluția bolșevică și naționalismul exacerbat – toate alimentând sentimentul că democrația liberală era „ineficientă” sau „prea slabă”. Așadar, până la sfârșitul anilor ’30, o mare parte din Europa Centrală și de Est, precum și state mediteraneene ca Portugalia (cu regimul lui Salazar din 1932) și Grecia (dictatura regală a lui Metaxas din 1936), alunecaseră sub conducerea unor regimuri personale sau de partid unic. Multe dintre acestea își găsiseră originile fie direct la urne, fie în manevre constituționale ale unor lideri inițial legitimați democratic – un preludiu dramatic la dezastrul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Anii 1940–1950: Dictaturi rezultate din alegeri în contextul postbelic și al Războiului Rece

1946 – Juan Perón (Argentina) și instaurarea unui regim populist autoritar

După al Doilea Război Mondial, valul autoritar nu s-a oprit, ci a căpătat noi forme, inclusiv în afara Europei. În America de Sud, un exemplu notoriu îl oferă Juan Domingo Perón în Argentina. Perón, un colonel carismatic, și-a construit popularitatea ca ministru al muncii într-un guvern militar de tranziție, folosind un discurs naționalist și pro-clasă muncitoare. Când s-au organizat alegeri libere în 1946, Perón a candidat pentru președinție sub o platformă populistă (justiție socială pentru muncitori, independență economică și o formă de naționalism numită mai târziu „peronism”). Cu sprijin masiv din partea sindicatelor și al soției sale extrem de populare, Evita, Juan Perón a câștigat democratic alegerile din februarie 1946 cu circa 54% din voturi. Contextul electoral a fost marcat de polarizare ideologică: Perón era acuzat de adversari de simpatii fasciste (Argentina adoptase o neutralitate binevoitoare față de Axă în timpul războiului), dar tocmai aura sa de anti-elitism și promisiunile de empatie pentru „descamisados” (oamenii de rând) i-au adus victoria. Odată instalat președinte, Perón a transformat rapid instituțiile în direcție autoritară. Factorii care au permis această tranziție au inclus: imensa lui popularitate personală, slăbiciunea opoziției democratice și dorința multor argentinieni pentru stabilitate și reforme sociale rapide. În primul mandat (1946–1951), Perón a subordonat sindicatele în propria mișcare peronistă, a cenzurat presa independentă (celebra publicație La Prensa, critică la adresa sa, a fost hărțuită și confiscată), și-a plasat loialiști în justiție și a modificat Constituția (în 1949) pentru a permite realegerea președintelui. Ideologic, regimul peronist nu era unul totalitar de tip fascist clasic, dar era autoritar populist: cultul personalității lui Perón și Evita devenise omniprezent, opoziția era intimdată (lideri politici și chiar studenți sau intelectuali anti-peroniști au fost arestați sau exilați), iar puterea s-a concentrat tot mai mult în mâinile „Conducătorului”. În 1951, Perón a fost reales triumfal cu un vot covârșitor, însă democrația era deja golită de conținut – alegerile avuseseră loc, dar într-un climat de propagandă și control mediatic ce amintea de regimurile autoritare. Regimul său a pendulat între elemente de stânga (politici sociale, naționalizări) și de dreapta (represiunea adversarilor comuniști și liberali, naționalism ultragiant), arătând că un regim dictatorial ales poate îmbina orientări ideologice diverse sub un singur scop: menținerea puterii. Perón a fost înlăturat abia în 1955 printr-o lovitură de stat militară, semn că, în ciuda aparențelor democratice, conducerea sa devenise intolerabilă pentru o parte din societate. Totuși, moștenirea peronistă a persistat decenii la rând, demonstrând forța durabilă a unui lider autoritar ajuns la putere prin vot popular.

1948 – Cehoslovacia: victoria comuniștilor în alegeri și instaurarea dictaturii de tip sovietic

În Europa Central-Estică postbelică, în contextul emergent al Războiului Rece, s-a petrecut un alt tip de tranziție de la urne la dictatură – de data aceasta sub steagul comunist (stânga radicală). Un caz reprezentativ este Cehoslovacia. După eliberarea de sub ocupația nazistă, Cehoslovacia renăscută a încercat să reinstaureze un sistem democratic pluralist (1945–1946), deși influența Uniunii Sovietice era puternică. În alegerile libere din mai 1946, Partidul Comunist Cehoslovac (KSČ), condus de Klement Gottwald, a obținut aproximativ 38% din voturi – devenind cel mai mare partid (mai ales susținut în Cehia industrializată; în Slovacia comuniștii au fost pe locul al doilea). Această pluralitate importantă i-a permis lui Gottwald să devină prim-ministru, în fruntea unei coaliții de guvernare (așa-numitul „Front Național”) ce includea și partide democratice necomuniste. Inițial, Cehoslovacia părea să meargă pe calea unei democrații populare cu pluralism limitat: exista un președinte necomunist (Eduard Beneš), iar constituția din 1945 prevedea un sistem multi-partid. Totuși, comuniștii dețineau portofolii-cheie (inclusiv Ministerul de Interne, controlând poliția) și au folosit tactici abile – numite ulterior „tactica salamului” – pentru a eroda încet opoziția din interiorul guvernului. Factorii determinanți ai victoriei și ascensiunii comuniștilor au fost, pe de o parte, prestigiul de la sfârșitul războiului (fuseseră activi în rezistența anti-nazistă) și promisiunile de justiție socială pentru clasele muncitoare, iar pe de altă parte prezența Armatei Roșii sovietice în regiune și acordurile de la Yalta care plasau Cehoslovacia în sfera de influență a URSS. În februarie 1948, criza a escaladat: comuniștii, temându-se că la viitoarele alegeri își vor pierde avantajul și dorind să evite orice deviere a țării spre Occident, au precipitat un puci guvernamental „legal”. Mai mulți miniștri necomuniști au demisionat în semn de protest față de practicile comuniștilor (care infiltrau poliția cu propriii oameni); în loc să accepte un compromis, Gottwald a mobilizat proteste de stradă pro-comuniste și miliții muncitorești, în timp ce Armata Roșie staționa la granițe. Președintele Beneš, izolat și presat, a cedat pe 25 februarie 1948, acceptând demisiile și aprobând un guvern reconfigurat exclusiv cu comuniști și sateliții lor. Astfel, deși nu a fost un „vot” direct, dictatura comunistă s-a instaurat folosind pârghii constituționale și presiunea străzii, pornind de la un mandat electoral real. Ulterior, Cehoslovacia a devenit un stat comunist unipartid sub controlul deplin al lui Gottwald (devenit președinte în 1953) și al succesorilor săi, integrat în Blocul Sovietic. Povestea cehoslovacă arată cum un partid de stânga ajuns democratic la putere a demontat sistemul democratic din interior. Cazul a fost emblematic pentru întreaga Europă de Est: Ungaria, Polonia, Bulgaria, România, Albania – toate au trecut prin scenarii similare la sfârșitul anilor ’40 (deși în unele alegerile au fost falsificate masiv). S-a născut astfel o serie de dictaturi comuniste legitimizate inițial printr-un simulacru de participare populară sau mandate electorale parțial autentice, apoi consolidate prin forță și fraudă. Aceste regimuri de stânga radicală au fost oglinda ideologică a fascismului interbelic, demonstrând că extremele opuse împărtășesc adesea metode similare de subminare a democrației odată ce prind rădăcini în instituțiile statului.

1957 – François „Papa Doc” Duvalier (Haiti), un dictator ales în inima Caraibelor

Continentele Americane au oferit și ele exemple timpurii de dictatori instalați prin vot. Un caz ilustrativ este cel al Haiti, unde în 1957 medicul François Duvalier, supranumit „Papa Doc”, a fost ales președinte în mod popular pentru ca ulterior să transforme republica într-un coșmar dictatorial personal și familial. Contextul electoral al anului 1957 în Haiti era unul de frământări: succesiuni de guverne instabile și intervenții militare. Duvalier s-a prezentat ca un populist naționalist negru, promițând să apere majoritatea populației de culoare de elitele mulatre tradițional dominante și să aducă stabilitate. Exploatând sentimentele majorității sărace și obținând suport inclusiv din zonele rurale (unde era cunoscut ca medic al poporului), Duvalier a câștigat alegerile – considerate relativ libere pentru standardele haitiene de atunci – cu un mesaj de reformă socială și autohtonism (inclusiv flirtând cu practicile religioase voodoo pentru a-și crea o aură mistică). Factorii cheie ai victoriei sale au fost: oboseala colectivă față de haosul politic, carisma lui Duvalier combinată cu o campanie abilă în care s-a prezentat ca om al poporului, precum și manipularea tensiunilor rasiale dintre negri și mulatri. Odată instalat președinte, Duvalier s-a mișcat rapid să elimine orice potențial rival și să închidă sistemul. Și-a plasat loialiști în armata țării, dar mai ales a creat o forță paramilitară personală – notoriile miliții „Tonton Macoute”, care au început să terorizeze populația și opozanții. În 1960, Duvalier a suspendat alegerile pe termen nedefinit, iar în 1964 s-a proclamat Președinte pe viață, organizând un referendum-farsă pentru a-și valida noul statut (oficial, 99% „da”). Deși venise la putere pe calea votului, regimul său a devenit unul dintre cele mai brutale autoritarisme din emisfera vestică: opozanții politici au fost asasinați sau au dispărut, corupția și cultul personalității erau în floare, iar Duvalier și-a justificat dictatura invocând naționalismul și protecția țării de influențe externe (SUA sau Cuba lui Castro, de exemplu). Ideologic, Duvalier nu se încadra clar nici la dreapta, nici la stânga; el a fost în esență un dictator ultraconservator, anticomunist (ceea ce i-a adus inițial îngăduința Occidentului în contextul Războiului Rece), folosind însă retorica naționalistă și identitară în cheie populistă. Puterea sa obținută prin alegeri a devenit o afacere de familie: la moartea lui în 1971, fiul său de 19 ani, Jean-Claude „Baby Doc” Duvalier, i-a succedat la conducere (o pseudomonarhie republicană, practic). Cazul Duvalier arată că și în Americi, democrația fragilă a putut da naștere unei dictaturi, dacă instituțiile erau slabe și alegătorii suficient de disperați să creadă într-un lider providențial.

Anii 1940–1950 în restul lumii – autoritarism legitimat electoral în diverse forme

Fenomenul liderilor autoritari ajunși la putere prin alegeri a apărut și în alte părți în perioada postbelică, îmbrăcând forme variate. De pildă, în Asia de Est, imediat după război, generalul Syngman Rhee a devenit în 1948 primul președinte al Republicii Coreea de Sud prin alegeri parlamentare (și ulterior vot popular direct în 1952). Rhee, un anti-comunist fervent sprijinit de SUA, avea un profil de patriot democrat, dar odată la putere a instaurat un regim din ce în ce mai autocratic: a manipulat modificări constituționale pentru a-și prelungi mandatul, a reprimat violent protestele (masacrul insulei Jeju, 1948, și altele) și a fraudat grosolan alegerile legislative din 1960. Doar o uriașă revoltă studențească (Revoluția din Aprilie 1960) l-a forțat să demisioneze și să plece în exil, punând temporar capăt primei dictaturi electorale asiatice a Războiului Rece. La fel, în Filipine, după eliberarea de sub ocupația japoneză, țara a reinstaurat democrația, dar în culise se pregătea ascensiunea unui viitor dictator ales: Ferdinand Marcos (vezi secțiunea anilor 1960). În Orientul Mijlociu, exemple de dictaturi ivite prin scrutin liber au fost mai rare (multe regimuri autoritare au fost fie monarhii, fie rezultate din lovituri de stat militare). Totuși, merită notat că în Israel, singura democrație stabilă a regiunii, guvernele alese democratic au menținut până în 1966 legea marțială asupra minorității arabe – un regim de excepție cu caracter autoritar, deși statul per ansamblu era democratic. În Africa de Nord, după independență, țări ca Tunisia sau Egipt au alunecat spre dictatură, însă nu prin alegeri competitive: Habib Bourguiba în Tunisia (președinte ales în 1959, dar fără contracandidat, apoi declarat pe viață) și Gamal Abdel Nasser în Egipt (plebiscit în 1956 după o lovitură de stat) au folosit mai mult referendumul decât competiția electorală reală pentru a se legitima. Cu toate acestea, trendul general post-1945 era clar: în climatul Războiului Rece, atât lideri de stânga revoluționară, cât și de dreapta anti-comunistă au folosit urnele ca pe o poartă către puteri nelimitate, acolo unde contextul le-a fost favorabil. Acești ani au pregătit terenul pentru fenomenul și mai amplu al democrațiilor fragile prăbușite în lume nou independentă a Africii și Asiei.

Anii 1960: Valul post-colonial – de la democrație la dictatură într-o singură etapă

Odată cu decolonizarea Africii și Asiei în anii 1950–1960, numeroase țări noi, inițial cu instituții democratice importate de la puterile coloniale, au trecut rapid sub conducerea autoritară a „părinților fondatori” aleși. Aceste figuri carismatice au câștigat alegeri la momentul independenței sau imediat după, apoi au argumentat că unitatea națională și dezvoltarea necesită suprimarea opoziției și conducere centralizată. Regimurile rezultate au fost atât de stânga (socialiste, inspirate de modelul sovietic sau de mișcarea nealiniată), cât și de dreapta (anticomuniste, pro-occidentale), dar au împărtășit caracterul de partid unic sau dictatură personală.

1960 – Kwame Nkrumah (Ghana): de la erou al independenței la președinte pe viață

Kwame Nkrumah a fost un exemplu reprezentativ al liderului anticolonialist devenit autocrat. În 1957, Ghana (fosta Coastă de Aur britanică) și-a câștigat independența, fiind primul stat sub-saharian eliberat de sub dominația colonială. Nkrumah, un activist pan-african cu vederi de stânga (socialist), fusese deja prim-ministru ales în colonia semi-autonomă din 1951, după ce partidul său CPP (Convention People’s Party) câștigase zdrobitor alegerile legislative organizate de britanici. Popularitatea sa era imensă: el întruchipa speranța unei națiuni noi, unite și prospere. După independență, Ghana a adoptat inițial un sistem democratic parlamentar, cu Nkrumah prim-ministru și cu un guvern responsabil în fața parlamentului ales. Factorii care au facilitat ascensiunea și menținerea lui Nkrumah la putere au fost prestigiul său ca luptător anti-colonial, susținerea maselor (inclusiv entuziasmul de la independență), dar și controlul strict al aparatului de partid pe care îl construise. În 1960, Ghana a devenit republică, iar Nkrumah a candidat la președinția nou-creată. Printr-un referendum, a obținut aprobarea populatiei pentru o constituție ce instituia un regim prezidențial puternic; concomitent, a câștigat președinția cu un scor oficial de peste 85% din voturi – un rezultat cu siguranță umflat de aparatul de partid, dar reflectând încă popularitatea reală de atunci. Odată învestit ca președinte, Nkrumah a început să tolereze tot mai puțin opoziția. În 1964 a orchestrat un alt referendum constituțional prin care Ghana era transformată în stat cu partid unic, iar Nkrumah era proclamat oficial președinte pe viață. Deși cifrele referendumului (99% „da”) au fost absurde și clar falsificate, faptul împlinit era că Ghana devenise o dictatură în toată regula. Regimul lui Nkrumah se caracteriza prin orientare socialistă în plan economic (naționalizări, planuri cincinale) și alianță cu Blocul Estic, dar și prin cultul personalității (Nkrumah era numit „Osagyefo” – Mântuitorul) și represiune: a creat o poliție secretă eficientă și a închis sau exilat numeroși opozanți și jurnaliști critici, invocând adesea amenințări de complot sau imperialism. Ironia tragică este că Nkrumah a justificat suprimarea democrației susținând că multipartidismul aduce dezbinare într-un stat nou și că doar un partid unic poate reflecta unitatea poporului. În realitate, a fost modalitatea de a se menține la putere nelimitat. Ghana a scăpat de sub tiranie abia în 1966, când Nkrumah a fost răsturnat de o lovitură de stat militară în timp ce se afla într-o vizită în străinătate – un final tipic pentru multe regimuri post-coloniale. Cu toate acestea, exemplul său a fost urmat și de alții: guvernarea democratică inițială a degenerat în autoritarism în multe țări africane după independență.

1960–1970 – Africa post-colonială: epoca partidelor unice și a președinților pe viață

În anii ’60, pe măsură ce valul de independențe a cuprins Africa, un șir de lideri aleși în mod legitim au instaurat rapid hegemonia propriului partid și dictatura personală. Orientările ideologice au variat: unii au adoptat socialismul african sau marxismul, alții un conservatorism paternalist, însă modelul de putere a fost similar. În Guinea, de exemplu, Sékou Touré, ales inițial în 1958 ca prim-președinte al țării după ce populația a votat masiv pentru independență (respingând un statut colonial francez), a declarat imediat Partidul Democrat Guineean drept unicul partid legal. Touré, un lider sindicalist de stânga, a condus apoi ca dictator neînduplecat până la moartea sa (1984), eliminând oponenții reali sau imaginari printr-un regim al terorii (celebră închisoarea Camp Boiro pentru deținuți politici). În Tanzania, Julius Nyerere, un intelectual respectat, a fost ales prim-ministru la independența din 1961 și ulterior președinte; în 1965 a introdus oficial sistemul de partid unic sub umbrela socialismului utopian Ujamaa – deși regimul său a fost mai benign comparativ cu alții, democratizarea a fost suspendată. În Zambia, Kenneth Kaunda a devenit președinte prin alegeri multipartid la independența din 1964, dar în 1972 a interzis partidele de opoziție, argumentând că e nevoie de unitate națională; a rămas la putere aproape trei decenii, conducând un regim de factură socialistă creștină, până când presiunea populară l-a forțat să reintroducă alegeri libere în 1991 (pe care le-a pierdut). Un caz aparte este Malawi, unde Hastings Kamuzu Banda, un politician conservator, a fost ales prim-ministru la independență (1964) și apoi, din 1966, președinte. Banda, autoproclamat anticomunist și pro-occidental, a transformat Malawi într-un stat cu partid unic controlat de el; în 1971, parlamentul dominat de acoliții săi l-a numit președinte pe viață. Regimul Banda, de orientare dreapta autoritară, a combinat cultul personalității (Banda era numit „Conducătorul Suprem”, purta un costum alb și baston, simboluri inconfundabile) cu represiunea politică (lagăre de detenție pentru opozanți) și reguli sociale excentrice (a interzis femeilor să poarte fuste scurte și bărbaților părul lung, pentru a impune „disciplina victoriană”). Banda a domnit până în 1994, când a fost înlăturat pașnic prin alegeri, însă deceniile de unipartidism au frânat dezvoltarea democratică a țării. Astfel de exemple abundă: în Kenya, președintele Jomo Kenyatta (ales la independența din 1963) a tolerat la început opoziția, dar după tentative de ruptură a trecut la arestarea rivalilor și, sub succesorul său Daniel arap Moi, Kenya a devenit oficial stat unipartid (anii ’80). În Uganda, primul premier ales, Milton Obote (1962), a suspendat constituția în 1966, s-a proclamat președinte cu puteri depline și a instaurat un regim autocratic ce va fi apoi întrerupt de dictatura și mai sângeroasă a generalului Idi Amin (coup 1971). Tiparul general a fost că liderii noi considerați eroi ai independenței se bucurau de un capital imens de încredere populară – capital pe care l-au folosit pentru a schimba regulile jocului politic în favoarea lor. Ei justificau eliminarea opoziției prin nevoia de a construi națiunea, de a evita tribalismul sau de a implementa viziuni economice radicale fără piedici. În realitate, mulți au devenit dictatori pe viață, lăsând în urmă economii ruinate și structuri democratice desființate. Prin anii ’70, aproape toată Africa sub-sahariană (cu excepții ca Botswana sau Senegal) era guvernată de partide unice sau de militari, sub autocrati care inițial primiseră mandatul poporului. Acest capitol post-colonial al dictaturilor alese a ilustrat un paradox trist: libertatea față de dominația străină nu a adus automat libertate internă, iar votul popular a putut servi drept intrare în autoritarism dacă instituțiile nu erau solide.

1965 – Ferdinand Marcos (Filipine): promisiuni democratice urmate de lege marțială

În Asia de Sud-Est, Filipine oferea un exemplu al degenerării unei democrații de inspirație occidentală într-o dictatură personală. În primele două decenii de la independența față de SUA (1946), Filipine fusese o republică democratică cu alternanță la putere între două partide principale. Ferdinand Marcos, un tânăr și ambițios politician, a reușit să se facă remarcat prin oratorie și clientelism, fiind ales președinte în 1965 ca reprezentant al Partidului Naționalist. Platforma sa electorală s-a bazat pe dezvoltare economică și pe imaginea sa de erou de război (și-a fabricat un profil de veteran decorat, deși ulterior s-a dovedit că își exagerase meritele militare). A câștigat cu o marjă confortabilă și, conform constituției din acea vreme, a beneficiat de un mandat de 4 ani, reușind apoi să fie reales în 1969 – devenind primul președinte filipinez reales pentru un al doilea mandat consecutiv. Factorii care i-au permis lui Marcos să obțină victoriile democratice includ o bună organizare electorală, resurse financiare pentru campanie (ajutate de legături oligarhice) și exploatarea temerilor legate de insurgenta comunistă în creștere (gruparea guerrillă NPA). După 1969, însă, popularitatea sa era erodată de acuze de corupție și criza economică. Confruntat cu limita constituțională de două mandate și cu proteste tot mai ample, Marcos a recurs la un plan radical: în septembrie 1972, cu un an înainte de terminarea mandatului, a invocat tulburările interne (inclusiv un presupus atentat asupra ministrului apărării, posibil înscenat) pentru a declara legea marțială. Cu sprijinul armatei, președintele a suspendat constituția, a dizolvat Congresul, a cenzurat presa și a ordonat arestarea liderilor opoziției (inclusiv a lui Benigno Aquino Jr., cel mai vocal critic). Practic peste noapte, democrația filipineză a fost înlocuită de dictatura lui Marcos, sub acoperirea legală a stării de urgență. În anii ce au urmat, Marcos a guvernat prin decret, și-a numit aliații în funcții cheie și a acumulat o imensă avere personală prin corupție, împreună cu soția sa extravagantă, Imelda. Pentru a-și da un aer de legitimitate, a convocat pseudo-alegeri și referendumuri: de exemplu, în 1973 a supus aprobării o nouă constituție care îi întărea puterile – document „ratificat” în mod îndoielnic prin adunări populare publice în loc de vot secret. Marcos și-a creat propriul partid unic (Kilusan Bagong Lipunan – Mișcarea Noii Societăți) și a condus sub o ideologie vagă de „nouă ordine” autoritar-dezvoltaționistă, amestecând elemente de dreapta (anti-comunism feroce, alianță strânsă cu SUA în Războiul Rece) cu retorică populistă și patronaj clasic. Rezultatul a fost un regim personal corupt și represiv: mii de opozanți și activiști, inclusiv studenți și jurnaliști, au fost arestați sau au dispărut. Totul provenea însă din decizia unui lider ales democratic de a nu ceda puterea: Marcos a arătat cât de fragilă poate fi o democrație atunci când un politician fără scrupule manipulează amenințările la adresa securității pentru a obține acceptul public la un regim de forță. Marcos avea să rămână la putere până în 1986, când o revoltă populară („Revoluția de la EDSA” sau „People Power”) l-a alungat – dar aproape două decenii de dictatură se scurseseră de la alegerile libere care îl aduseseră inițial la Palatul Malacañang.

1971–1975 – Autocrați aleși în Asia de Sud: Indira Gandhi și Sheikh Mujib

În anii ’70, chiar și democrațiile consacrate sau emergente din Asia de Sud s-au confruntat cu episoade de derive dictatoriale inițiate de lideri aleși.

India, cea mai mare democrație a lumii, a cunoscut un șoc în 1975, când prim-ministrul Indira Gandhi – aflată la putere din 1966, realeasă cu un mandat zdrobitor în 1971 – a proclamat „Starea de Urgență” (Emergency) la nivel național. Deși Indira Gandhi ajunsese la conducere ca lider al partidului Congresului prin alegeri parlamentare, popularitatea ei scăzuse la mijlocul anilor ’70 din cauza inflației și acuzațiilor de corupție electorală. Când, în iunie 1975, o instanță a invalidat rezultatul alegerilor ei din 1971 pentru abateri tehnice și a cerut demisia sa, Indira a ripostat drastic: pe 25 iunie 1975 a invocat pericolul „dezordinii și anarhiei” (proteste de stradă conduse de opoziție) și a cerut președintelui să decreteze starea de urgență conform constituției. Factorul declanșator a fost deci confruntarea politică, iar Indira a folosit un instrument prevăzut legal, dar menit inițial pentru situații excepționale de securitate. Sub acoperirea stării de urgență (care a durat 21 de luni), guvernul ales al Indirei Gandhi a suspendat libertățile civile, a cenzurat presa, a arestat mii de opozanți (inclusiv parlamentari și lideri ai partidelor rivale) și a guvernat prin ordonanțe. În esență, India a trăit un episod de dictatură personală în mijlocul unei istorii altfel democratice. Indira Gandhi și fiul ei Sanjay au impus măsuri extrem de impopulare – de la programe forțate de sterilizare în masă până la demolări autoritare de mahalale – arătând dispreț pentru procesele democratice. Acest experiment autocratic a luat sfârșit în 1977, când Indira a chemat alegeri (convinsă că le va câștiga datorită controlului mediatic, dar subestimând resentimentul popular) și a suferit o înfrângere răsunătoare, pierzând puterea. Totuși, lecția rămâne: chiar și un lider provenit din urne, într-o democrație cu tradiții, a putut, printr-o combinație de oportunism legal și dorință de putere, să suspende temporar democrația.

Un caz similar, dar mult mai sângeros, s-a petrecut în Bangladesh, țară născută în 1971 după secesiunea din Pakistan. Sheikh Mujibur Rahman, afectuos numit Mujib, a fost părintele fondator al Bangladeshului și primul său prim-ministru, ales democratic după independență. Inițial, țara avea un sistem parlamentar pluralist. Însă Bangladeshul se confrunta cu haos economic, corupție și instabilitate – iar autoritatea lui Mujib era contestată de grupări radicale și de armată. În ianuarie 1975, la doar trei ani de la independență, Mujib a adoptat un demers drastic: a desființat toate partidele, cu excepția unui nou partid unic prezidențial pe care l-a creat (BAKSAL), a abolit sistemul parlamentar și s-a instalat ca președinte executiv cu puteri depline. În câteva luni, Bangladesh a devenit un stat cu un singur partid și fără libertate de expresie, conducerea lui Mujib fiind practic absolută – o schimbare consfințită și printr-o modificare a constituției. Ideologic, Mujib se orientase spre un socialism național și căuta sprijin de la URSS și India, însă regimul său scurt de dictatură a fost perceput mai ales ca un efort disperat de a impune ordine. Nu a apucat să dureze: în august 1975, o facțiune militară l-a asasinat pe Mujib și aproape întreaga sa familie, aruncând țara într-o succesiune de lovituri de stat. Dar episodul a demonstrat din nou modelul: un erou popular și legitim (Mujib câștigase anterior un referendum cu 98% în 1973 pentru aprobarea politicilor sale) și-a folosit capitalul politic pentru a anula democrația, convins probabil că doar așa își poate salva țara – sfârșind totuși prin a deveni victima propriei puteri.

Aceste exemple din Asia de Sud evidențiază că deriva autoritară nu cunoaște granițe culturale: ea apare oriunde contextul – criză economică, contestare politică, instituții slabe – îi deschide calea, iar un lider ales e dispus să-și sacrifice jurămintele democratice pentru a se agăța de putere.

1973 – Uruguay: autocoupul președintelui Bordaberry

În timp ce multe dictaturi latino-americane ale anilor ’70 au venit prin junte militare, Uruguay – o democrație latină solidă timp de peste un secol – a cunoscut o altfel de cădere: un președinte civil ales, Juan María Bordaberry, a fost protagonistul distrugerii sistemului democratic al țării sale. Bordaberry câștigase alegerile prezidențiale din 1971 ca un outsider conservator (din Partidul Colorado), pe fondul neliniștii provocate de gherilele marxiste Tupamaros și al radicalizării politice. Ajuns la putere în 1972, el a colaborat strâns cu armata pentru a înăbuși mișcarea de gherilă, declarând chiar stare de „război intern” împotriva subversiunii. Dar în iunie 1973, Bordaberry a mers mai departe: a dizolvat Parlamentul (unde partidul său nu avea majoritate confortabilă) și a anunțat crearea unui „Consiliu de Stat” cu membri nealeși care să legifereze, efectiv punând capăt ordinii constituționale. Aceasta a fost o lovitură de stat civilă, susținută imediat de forțele armate care îl sprijineau. Practic, un președinte ales democratic a auto-implementat o dictatură, evitând formal un puci militar clasic (deși, în culise, militarii au fost co-regizori și beneficiari ai noii puteri). Motivația invocată de Bordaberry a fost necesitatea de a salva națiunea de politicienii corupți și de pericolul comunist; el a prezentat măsura ca pe o „corecție” democratică, dar în realitate a inaugurat o dictatură civico-militară ce avea să dureze până în 1985. Bordaberry însuși a fost înlăturat de armată în 1976 (când a propus abolirea totală a partidelor – se pare că chiar și juntei i s-a părut excesiv planul său de a elimina complet clasa politică), însă sistemul dictatorial pe care îl instaurase a continuat sub generali. Uruguay, cunoscut odinioară drept „Elveția Americii de Sud” datorită stabilității sale democratice, a demonstrat astfel că nici cea mai longevivă democrație latină nu era imună la scenariul alegerii unui lider care ulterior demolează instituțiile. Regimul care a urmat a comis încălcări grave ale drepturilor omului – dispariții, tortură – comparabile cu ale altor dictaturi din regiune, arătând că diferența de pornire (civil vs. militar, ales vs. impus) contase prea puțin pentru deznodământ. Bordaberry rămâne un exemplu rar în America Latină de „dictator ales” care, în loc să fie înlăturat de armată, a complotat împreună cu armata pentru a lichida democrația.

Anii 1970–1980: Crize democratice globale și consolidarea autocraților „salvatori”

1975 – Anticomunismul electoral devine dictatură: cazul Rhodesiei (Zimbabwe) și al apartheidului sud-african

În Africa Australă, situația a fost complicată de conflictul rasial. Rhodesia (actualul Zimbabwe) a oferit un caz special: guvernul minorității albe, condus de Ian Smith, a declarat unilateral independența față de Marea Britanie în 1965 pentru a evita tranziția la majoritatea de culoare. Smith și partidul său (Frontul Rhodesian) au câștigat alegerile parlamentare „democratice”, dar într-un corp electoral limitat aproape exclusiv la albi – practic o „democrație” etnocratică. În numele apărării civilizației occidentale și al anticomunismului, regimul lui Smith a înăbușit drepturile celor 95% populație de culoare și a condus autoritar, refuzând vot universal. Deși nu a fost ales de întreaga populație, Smith se legitima prin alegeri în rândul comunității sale – exemplu extrem de dictatură a unei minorități alese. Acest regim a dus la un război civil cu gherilele majorității, în final prăbușindu-se: în 1980 au avut loc primele alegeri libere multirasiale, câștigate de luptătorul de guerilă devenit politician Robert Mugabe.

Africa de Sud a cunoscut ceva similar: regimul de apartheid, instituit după victoria Partidului Național (afrikaner) în alegerile din 1948, a fost legalizat prin repetate alegeri democratice între albi, consolidându-se decenii la rând. Deși parlamentul era ales, 80% din populație (de culoare) nu avea drept de vot, trăind sub un sistem de segregare și represiune. Astfel, o guvernare aleasă – a minorității – a impus un regim dictatorial rasist majorității. Deși nu este tipicul „dictator personal”, apartheidul a fost un autoritarism de partid menținut cu aprobarea urnelor între un electorat restrâns.

Aceste cazuri evidențiază că alegerile pot legitima și regimuri opresive fără ca întregul demos să participe, ridicând dileme despre natura democrației. Ele prefigurează, de asemenea, tranzițiile dramatice ulterioare: Zimbabwe după 1980, unde Mugabe va prelua puterea prin alegeri și va deveni el însuși dictator (vezi mai jos), sau Africa de Sud, unde democrația reală a venit abia în 1994 cu sfârșitul apartheidului.

1980 – Robert Mugabe (Zimbabwe): eliberatorul devenit președinte autoritar pe viață

Victoria la urne a liderilor proveniți din mișcări de eliberare națională a continuat să producă regimuri autoritare în anii ’80. Zimbabwe este emblematic: după un război lung, acordurile de la Lancaster House au adus alegeri libere în fosta Rhodesie în 1980. Robert Mugabe, liderul guerrillei marxiste ZANU și figură cheie a luptei majorității de culoare, a câștigat categoric alegerile din februarie 1980, devenind prim-ministru. Inițial, Mugabe a fost aplaudat pe plan internațional – a predicat reconcilierea cu minoritatea albă și a cooptat opoziția (partidul rival ZAPU al lui Joshua Nkomo) într-un guvern de coaliție. Dar în spatele scenei, noul stat trecea prin tensiuni etnice și politice, iar Mugabe nutrea viziuni de putere monopartidă. Între 1982 și 1985, el a ordonat o campanie militară brutală în Matabeleland (operațiunea Gukurahundi), ostensibil pentru a elimina rebeli loiali opoziției, dar soldată cu masacrarea a mii de civili din tribul ndebele – suprimând astfel principala bază a rivalilor săi. În 1987, Mugabe a profitat de slăbirea opoziției: a semnat un acord cu Nkomo, unificând practic cele două partide într-unul singur sub conducerea sa, și a schimbat constituția pentru a aboli postul de prim-ministru și a se instala ca președinte executiv cu puteri largi. Astfel, la sfârșitul anilor ’80, Zimbabwe a devenit un stat cu partid unic de facto, ZANU-PF dominând total scena. Factorii facilitatori ai dictaturii lui Mugabe au fost încrederea enormă pe care poporul i-a acordat-o ca erou al independenței, precum și controlul asupra forțelor de securitate moștenite (pe care le-a „africanizat” și le-a pus sub comanda unor loialiști). Occidentul l-a tolerat în primă fază, văzându-l ca pe un socialist moderat comparativ cu retorica sa militantă anterioară. Însă, în timp, regimul Mugabe a devenit sinonim cu autoritarism cleptocratic: economia a intrat în declin, corupția a înflorit, iar atunci când, spre sfârșitul anilor ’90, o nouă opoziție democrată (MDC) a apărut, Mugabe a recurs la violență electorală deschisă și la fraude pentru a se menține la putere. Victoria sa inițială la urne în 1980, cu 63% din voturi, i-a oferit o legitimitate internă și internațională uriașă – pe care a folosit-o pentru a demonta toate mecanismele menite să asigure alternanța la putere. Mugabe a continuat să câștige alegeri (de regulă manipulate) și să conducă Zimbabwe până în 2017, când a fost înlăturat la aproape 93 de ani, nu de vot, ci de propria sa armată într-o lovitură de palat. Istoria sa, de la profesorul carismatic și luptătorul pentru libertate la cel mai longeviv dictator african, demonstrează cum contextul post-colonial – cu așteptări mesianice din partea populației și instituții democratice fragile – a permis unor lideri aleși să se transforme în autocrați de temut.

1970–1980 – Autoritarism electoral în alte regiuni

Anii ’70–’80 au cunoscut, în restul lumii, numeroase lovituri de stat militare (America Latină, Africa) care nu intră în sfera prezentului subiect, însă merită menționate câteva situații în care lideri civili aleși au virat spre dictatură.

În Orientul Mijlociu, excepțiile au fost puține: cea mai notabilă, experimentul democratic al Libanului s-a prăbușit în războiul civil (1975), iar Israel – deși cu instituții democratice solide – a avut momente de restricții (cum am menționat, legea marțială pentru arabi, ridicată totuși în 1966). Regiunea a fost dominată mai degrabă de lovituri de stat (Siria, Irak) sau monarhii autoritare. Un episod aparte a fost în Iran: prim-ministrul Mohammad Mossadegh fusese ales de Parlament și foarte popular pentru naționalizarea petrolului, dar a fost răsturnat în 1953 printr-o lovitură susținută de CIA și MI6, restaurând puterea absolută a Șahului – deci aici democrația a fost curmată nu de liderul ales, ci de forțe reacționare sprijinite extern. În 1979, Iranul a trecut prin Revoluția Islamică, care a adus un regim teocratic fără vreo legitimitate electorală universală (deși clericii au validare plebiscitară pe constituție). Prin urmare, nu prea există un exemplu de dictator „ales” în Orientul Mijlociu până în epoca mai recentă (vom vedea ulterior Egiptul lui Morsi 2012 ca încercare eșuată).

În Asia de Sud-Est, un caz interesant a fost Singapore: Lee Kuan Yew a fost ales prim-ministru în 1959 și a câștigat alegeri multipartide la limită în primii ani; după separarea de Malaezia (1965), partidul său (PAP) a dominat total scena politică, iar Lee a condus până în 1990 cu mână de fier. Singapore a rămas formal o democrație parlamentară cu alegeri regulate, dar opoziția a fost marginalizată prin procese de calomnie, control mediatic și un amestec de prosperitate economică și restricții. Regimul lui Lee a fost deseori caracterizat drept „autoritarism moale” sau „dictatură benevolentă”, ilustrând altă fațetă: un partid ales repetat și popular, dar care restrânge libertăți civile și nu permite concurență reală. Deși diferit de tiraniile brutale, exemplul Singapore arată gradualismul cu care un lider ales poate sufoca încet opoziția fără șocuri violente, menținând totuși aparența instituțiilor democratice.

În America Latină a anilor ’80, pe măsură ce dictaturile militare au început să cadă (Argentina 1983, Brazilia 1985, Chile abia 1990), unele țări au făcut tranziții diferite: Peru a revenit la democrație în 1980, dar avea să cunoscă în deceniul următor un nou tip de derapaj (vezi Fujimori). Columbia și Venezuela au rămas democrații în anii ’80, însă în Venezuela deja se cocea o nemulțumire ce va propulsa un populist în 1998. Mexic merită menționat: din 1929 până în 2000, țara a fost condusă neîntrerupt de același partid (PRI) care câștiga toate alegerile – uneori cu fraude, alteori pur și simplu grație mașinăriei politice. Scriitorul Mario Vargas Llosa a numit regimul PRI „dictatura perfectă” – fiind un autoritarism instituționalizat care nu avea un dictator unic, ci un partid-stat ce organiza alegeri de fațadă. Deși Mexico nu era o dictatură personală, puterea perpetuă a unui partid prin pseudo-alegeri o califică drept exemplu de dominare autoritară prin procese electorale controlate.

În concluzie, pragul anilor ’80 găsește o lume unde multe dictaturi instalate în deceniile anterioare (prin vot sau altfel) încă persistă, iar idealul democrației liberale se confruntă cu probleme. Totuși, sfârșitul Războiului Rece va deschide ușa unei noi perioade, cu atât progrese democratice (căderea unor regimuri) cât și noi autocraturi alese, cum vom vedea în continuare.

Anii 1990: După Războiul Rece – valul democratizării și primele reculuri autoritare

Context general. Prăbușirea Uniunii Sovietice și sfârșitul Războiului Rece (~1989–1991) au declanșat un val de democratizare pe glob, cunoscut drept al treilea val al democrației. Țări din Europa de Est, Africa, Asia și America Latină au organizat alegeri libere pentru prima oară după decenii de dictatură. Cu toate acestea, anii ’90 au fost și scena emergenței unor noi autocrați care, profitând de haosul tranzițiilor sau de slăbiciunile noilor instituții democratice, au folosit procesul electoral pentru a acapara puterea și a frâna evoluția democratică. În această decadă, atât regimuri de extremă dreaptă naționalistă, cât și de populism autoritar sau chiar cleptocrații personale au apărut prin vot. Vom examina câteva cazuri reprezentative din diverse regiuni.

1990 – Slobodan Milošević (Serbia / Iugoslavia): naționalismul votat și deriva spre război și dictatură

În Europa, căderea comunismului a adus speranța democrației, dar în fosta Iugoslavie, tranziția a fost deturnată de lideri naționaliști. Slobodan Milošević a fost figura centrală în acest proces. Ca șef al Partidului Comunist Sârb (devenit ulterior Partidul Socialist), Milošević s-a reinventat ca naționalist sârb la sfârșitul anilor ’80, tocmai când regimul comunist slăbea. El a folosit retorica populistă pro-sârbi și teama de dezintegrare a Iugoslaviei pentru a-și consolida puterea. În 1990, pe fondul presiunilor de liberalizare, Serbia (republică federată în Iugoslavia) a organizat primele alegeri multupartide. Milošević, deja erou pentru mulți sârbi după un discurs incendiar la Kosovo Polje în 1989, și-a condus partidul la o victorie clară, devenind președintele ales al Serbiei (de fapt, el era președinte încă din 1987 al structurii comuniste, dar în 1990 a obținut legitimitate prin vot popular). Factorii cheie: propaganda abilă care îmbina nostalgii comuniste cu naționalism, controlul prealabil al televiziunii de stat (pe care Milošević nu l-a lăsat din mână nici în campanie), precum și fragmentarea opoziției democratice. Odată validat prin urne, Milošević a continuat cursul de centralizare a puterii. În contextul prăbușirii violente a Iugoslaviei (1991–1992), el a devenit de facto liderul politic și militar al sârbilor în războaiele cu Croația și Bosnia. Deși formal a rămas președintele Serbiei (1990–1997), apoi al nou-formatei Republici Federale Iugoslavia (Serbia și Muntenegru) 1997–2000, Milošević a condus ca un autocrat războinic: a cenzurat mass-media independentă, a fraudat alegeri (precum cele din 1996 pentru primării, declanșând proteste), a folosit aparatul de securitate pentru a reprima disidența și a acumulat putere personală enormă. Ideologic, regimul său a fost de extremă dreaptă naționalistă, combinată cu reminiscențe socialiste – un tip de autoritarism etnocratic. În anii ’90, Serbia sub Milošević era practic singurul stat european unde pluralismul politic era o fațadă: deși exista opoziție, aceasta era adesea intimidată sau furată la vot. Milošević a rezistat presiunilor până după 2000, fiind înlăturat în final tot printr-o mobilizare populară când a încercat să falsifice rezultatul alegerilor prezidențiale din septembrie 2000. El a fost apoi trimis în fața Tribunalului Penal Internațional pentru crimele comise în războaie – așadar, destinul său a întruchipat tragica legătură dintre dictatură și conflictul etnic, toate pornite în numele unei legitimări electorale: „voința poporului sârb” exprimată la urne, pe care o revendica pentru a rămâne la putere și a face război.

1990 – Alberto Fujimori (Peru) și autogolpe: democrația suspendată de președintele ales

În America de Sud, după deceniul de dictaturi militare, țările reveneau la votul liber. Peru nu făcuse excepție: după un regim militar de stânga în anii ’70, revenise la democrație. În 1990, însă, electoratul peruan, exasperat de hiperinflație (7.500%!) și de un sângeros conflict intern cu gherila maoistă Sendero Luminoso, a respins candidații politici tradiționali și l-a ales surprinzător pe Alberto Fujimori, un inginer și rector de universitate de origine japoneză, fără experiență politică majoră. Fujimori a candidat ca outsider sub sloganul „El Presidente del Pueblo” (Președintele poporului), promițând reforme economice pragmatice și pace. El l-a învins în turul doi pe celebrul scriitor Mario Vargas Llosa, care promova un șoc neoliberal dur – Fujimori a părut o opțiune mai empatică și mai neideologică pentru un public speriat. Odată instalat președinte (iulie 1990), Fujimori a făcut totuși rapid un viraj către austeritate (contrazicând unele promisiuni) și s-a confruntat cu un Congres în care nu deținea majoritatea, plus cu impedimente constituționale în combaterea insurgenței. Momentul decisiv a venit pe 5 aprilie 1992, când Fujimori a orchestrat un „autogolpe” (auto-lovitură de stat): cu sprijinul armatei, a dizolvat Congresul ales, a suspendat constituția și a preluat puteri excepționale. El a justificat această mișcare afirmând că legislativul corupt și ineficient blochează salvarea țării. Populația, obosită de haos, într-o bună măsură a aplaudat decizia, iar comunitatea internațională a reacționat reținut. În lunile următoare, Fujimori a convocat o nouă adunare constituantă docilă care a redactat o constituție pe placul lui (în 1993 aprobată prin referendum) – consolidând un regim prezidențial puternic. Între timp, guvernul său a avut succese reale: a capturat pe liderul Sendero Luminoso (Abimael Guzmán) și a stabilizat economia. Popularitatea lui Fujimori a crescut, permițându-i să câștige din nou alegeri în 1995, de data aceasta într-un climat îngrădit (cu media și instituțiile sub control). Însă, consolidându-se la putere, regimul Fujimori a alunecat tot mai mult spre dictatură: serviciile secrete conduse de sinistrul Vladimiro Montesinos șantajau sau cumpărau politicieni, judecători și presă; opoziția era spionată și persecutată. Fujimori a forțat chiar și o a treia candidatură prezidențială (deși constituția lui proprie nu permitea decât două mandate) – fraudând practic alegerile din anul 2000. Abia atunci protestele masive l-au forțat să demisioneze (faimos, a fugit în Japonia și a trimis demisia prin fax). Cazul Fujimori este emblematic pentru anii ’90: un lider ales democratic, de orientare aparent pragmatic-centristă, a considerat că mandatul popular îi dă dreptul să ignore separarea puterilor și să „reseteze” sistemul politic după bunul plac. De dragul eficienței în fața crizelor, el a instaurat un autoritarism personalist (un melanj de populism și tehnocrație dură), sacrificând temporar democrația peruană. Importanța acestui precedent se va resimți în America Latină următoarelor decenii, conceptul de „autogolpe” intrând în vocabularul politic pentru a descrie asemenea derapaje (ex: tentativa eșuată a lui Trump din 2021 în SUA este uneori comparată metaforic cu un autogolpe).

1994 – Aleksandr Lukașenko (Belarus): de la singurele alegeri libere la „ultimul dictator al Europei”

În Europa de Est post-sovietică, majoritatea țărilor au pornit pe calea democrației pluripartite la începutul anilor ’90. Belarus, însă, a avut un parcurs diferit. În primii ani de independență față de URSS (1991–1994), Belarus a fost condus de foști comuniști moderați, iar economia și societatea se zbăteau în tranziție. În acest context, Alyaksandr Lukașenko, un tânăr parlamentar cunoscut pentru criticarea corupției, s-a prezentat drept outsider-ul anticorupție și nostalgic după stabilitatea sovietică. În 1994, Belarus a organizat primele și singurele alegeri prezidențiale libere din istoria sa. Lukașenko a făcut campanie populistă, promițând combaterea „mafiei” din guvern, menținerea legăturilor strânse cu Rusia și oprirea șocului economic. În turul doi, spre surpriza establismentului, Lukașenko a obținut o victorie covârșitoare (peste 80% din voturi) împotriva prim-ministrului de atunci. Alegătorii, majoritar rurali și vârstnici, l-au preferat pentru că evocase vremurile de ordine și siguranță sovietice, într-o perioadă în care vecinii ruși și ucraineni trăiau haosul liberalizării. Astfel, Lukașenko a început mandatul cu un capital enorm de legitimitate populară și cu o retorică de om simplu, „de-al nostru”. Odată la putere, însă, a pornit imediat pe calea autoritară: a demis guvernul incomod, a refuzat semnarea tratatului de la Budapesta (de securitate) fără concesii rusești, și – crucial – în 1996 a inițiat un referendum constituțional. În noiembrie 1996, Lukașenko a supus la vot extinderea mandatului său de la 5 la 7 ani, sporirea puterilor prezidențiale și subordonarea directă a justiției și Comisiei Electorale. Cu mijloace controversate (campanie inegală, rezultate contestate), referendumul a trecut, permițându-i practic lui Lukașenko să dizolve parlamentul recalcitrant și să își creeze un Parlament alternativ plin de loialiști. Din acest punct, democrația belarusă era în comă. Lukașenko a instalat un regim prezidențial autoritar, menținând totuși fațada unor alegeri periodice – toate prelucrate în favoarea sa. A câștigat fără dificultate „alegeri” în 2001, 2006, 2010, 2015 și 2020, niciodată recunoscute ca libere de observatorii internaționali. A eliminat limita de mandate printr-un nou referendum în 2004, deci a devenit efectiv președinte pe termen nelimitat. Regimul său s-a caracterizat prin suprimarea acerbă a opoziției (disidenți arestați, unii dispăruți misterios la finalul anilor ’90), cenzura presei independente și menținerea economiei în modelul etatist-sovietic (Belarus a rămas o insulă de practic socialism de stat, cu subvenții masive rusești). Lukașenko, adesea numit „ultimul dictator al Europei”, reprezintă exemplul pur de lider care a venit la putere printr-un vot protestatar democratic și și-a transformat țara într-o dictatură personală de factură neo-sovietică. Ideologic, el a oscilat între un populism paternalist de stânga (promițând bunăstare, protecție socială) și un naționalism slavic de dreapta (alianță cu Biserica Ortodoxă și retorică împotriva occidentalizării), dar esența regimului său a fost perpetuarea propriei domnii. Până în 2025, Lukașenko este încă la putere, sprijinit de Kremlin, iar Belarusul n-a mai cunoscut alegeri reale de la acel îndepărtat 1994 care l-a adus în scenă.

1997 – Charles Taylor (Liberia): războinicul devenit președinte prin vot, apoi tiran al unui stat eșuat

În Africa, sfârșitul Războiului Rece a precipitat și finalul multor regimuri autoritare, dar în unele țări conflictul civil a luat locul dictaturii. Liberia, în Africa de Vest, a îndurat între 1989 și 1996 un război civil cumplit, declanșat de răscoala unui fost oficial guvernamental devenit lider de guerilă: Charles Taylor. Pe parcursul războiului, facțiunea lui Taylor a comis atrocități notabile, iar țara s-a fragmentat între mai mulți lideri de război. În 1997, sub presiunea comunității internaționale și a CEDAO, s-au organizat alegeri libere ca parte a unui acord de pace. Spre consternarea unora, Charles Taylor – temut și acuzat de crime de război – a participat ca și candidat la președinție. Cu sloganul cinic „He killed my ma, he killed my pa, but I’ll vote for him” („Mi-a omorât mama, mi-a omorât tata, dar tot cu el voi vota”), mulți liberieni și-au exprimat în mod pragmatic opțiunea: dacă Taylor nu ar fi câștigat, se temeau că acesta și-ar relua războiul. Astfel, Taylor a fost ales președinte cu peste 75% din voturi, obținând și o majoritate legislativă substanțială. Practic, episoadele de teroare provocate de forțele sale au servit drept argument pervers pentru electorat să-i ofere conducerea, în speranța păcii. La început, Taylor s-a bucurat de un sprijin surprinzător, promițând reconstrucție și iertare. Însă foarte repede regimul său a alunecat într-o cleptocrație violentă: Taylor a condus ca un dictator militarizat, favorizând fosta sa armată rebelă transformată în gardă prezidențială, suprimând opoziția și jurnaliștii. El a jefuit bogățiile țării – în special diamante și lemn tropical – pentru îmbogățire personală și finanțarea conflictelor în țările vecine (Taylor a sprijinit brutalul RUF în războiul civil din Sierra Leone, în schimbul „diamantelor sângerii”). În plan intern, a tolerat minime aparențe democratice (un ziar de opoziție firav, câteva partide mărunte), dar ori de câte ori s-a simțit amenințat a reacționat cu forța sau asasinatul. Ideologic, nu se înscria într-o categorie clasică stânga-dreapta; era un exemplu de warlordism transformat în guvernare, cu un discurs populist naționalist și religios (s-a autoproclamat creștin renăscut). Popularitatea inițială s-a risipit pe măsură ce economia a rămas în colaps și teroarea a continuat. Deja din 1999, noi grupări rebele s-au ridicat împotriva lui, declanșând al doilea război civil liberian. În 2003, sub presiunea rebelilor ajunși la porțile capitalei și a acuzațiilor internaționale de crime (Taylor fusese inculpat de un tribunal special pentru rolul în Sierra Leone), acesta a fost forțat să demisioneze și să plece în exil. Ulterior a fost arestat și judecat, devenind primul șef de stat african condamnat pentru crime de război. Povestea lui Taylor arată un alt tip de dictator ales: cel care vine pe fondul unui vid de putere și al terorii, translatând forța brută în legitimare electorală. Dacă alte regimuri autoritare elective promit securitate și apoi devin opresive, în Liberia electoratul a votat deliberat „omul rău” pentru a-i potoli setea de putere – cu consecințe tot tragice, căci pacea a fost scurtă și dictatura lui Taylor a preludit noi violențe.

1998/1999 – Hugo Chávez (Venezuela) și „revoluția bolivariană”: stânga populistă prin vot, între democrație și autoritarism

Pe finalul anilor ’90, America Latină a văzut emergența unui nou val de lideri populiști de stânga, care s-au opus politicilor neoliberale și au câștigat masiv sprijinul maselor sărace dezamăgite de vechea clasă politică. Hugo Chávez din Venezuela este arhetipul acestui fenomen. Fost ofițer de parașutiști, el dăduse o lovitură de stat eșuată în 1992, fusese închis, apoi grațiat – devenind un erou pentru mulți venezueleni săraci care vedeau în el un rebel împotriva elitei corupte. În decembrie 1998, profitând de un val de nemulțumire față de partidele tradiționale (care conduseseră sub un așa-zis „pact” de împărțire a puterii, marcat de corupție și criză economică), Chávez a fost ales președinte democratic cu 56% din voturi. Campania sa a fost marcată de un discurs radical anti-establishment: a promis o „revoluție bolivariană” (invocând memoria eroului eliberator Simón Bolívar), eradicarea sărăciei, justiție socială și independență față de „imperialism” (SUA). Carisma personală a lui Chávez, combinată cu prăbușirea încrederii în vechiul sistem al Venezuelei (odată una dintre cele mai stabile democrații din regiune), i-au dat o victorie clară. Dar adevărata transformare a sistemului a început după instalarea sa. În 1999, Chávez a convocat o Adunare Constituantă dominată de aliații săi, care a redactat o nouă constituție – aprobată prin referendum – ce i-a extins mandatul, a întărit puterea executivului și a reorganizat instituțiile. Venezuela a devenit „Republica Bolivariană”, iar puterea politică s-a mutat tot mai mult în mâinile lui Chávez și ale cercului său. Factorii care au facilitat consolidarea puterii sale au inclus: boom-ul prețului petrolului (care i-a permis să finanțeze masiv programe sociale populare și să câștige loialitatea multor cetățeni), retorica antiamericană și antisistem ce i-a galvanizat baza, precum și greșelile opoziției (care a încercat inclusiv o lovitură de stat în 2002 și a boicotat alegeri parlamentare în 2005, lăsându-i toată puterea legislativă). Pas cu pas, Chávez a construit un regim hibrid: formal multi-partid, cu alegeri periodice, dar în practică dominat total de președinte. A îngrădit libertatea presei (neprelungind licența unor televiziuni critice, intimidând mass-media private), a politizat forțele armate și sistemul judiciar (numind loialiști în posturi cheie) și a schimbat regulile pentru a-și perpetua guvernarea (în 2009 a trecut prin referendum eliminarea limitelor de mandat prezidențial). Chávez a fost reales succesiv (2000, 2006, 2012) în scrutine considerate în general libere ca procedură, dar inegale ca condiții – căci controla major resursele statului și spațiul mediatic. Ideologic, chavismul a combinat un socialism de secol XXI (naționalizări, retorică proletară, alianțe cu Cuba și alte regimuri de stânga) cu autoritarism personalist: Chávez se adresa direct poporului ore în șir la TV (emisiunea „Aló Presidente”), alimentând un cult al personalității. Rezultatul a fost erodarea gravă a echilibrului democratic – la moartea sa în 2013, Venezuela era deja clasată drept „regim hibrid”/„autocrat electoral” de către observatori internaționali. Succesorul său, Nicolás Maduro, a dus țara într-o dictatură și mai clară, suprimând parlamentul ales al opoziției și fraudând alegeri. Dar originile stau în 1998: un președinte venit prin vot liber, care a beneficiat de frustrarea populară și a distorsionat treptat sistemul până la anihilarea sa aproape completă. Chávez ilustrează că dictatura electorală nu este neapărat un eveniment brusc (ca un autogolpe), ci poate fi un proces gradual, legitimat de repetate victorii la urne obținute pe fondul carismei, polarizării și controlului resurselor.

Anii ’90 – Tendințe similare în alte țări

Multe alte țări au cunoscut, în anii 1990, ascensiunea unor lideri aleși care au îmbrățișat tendințe iliberale sau autoritare, chiar dacă nu toți au reușit să consolideze dictaturi depline. De exemplu, în Rusia, Boris Elțîn a fost ales președinte în 1991, dar în 1993 a ordonat asaltul armatei asupra Parlamentului ales care i se opunea – un episod de cvasi-autogolpe (deși ulterior au fost adoptate noi alegeri și constituție). În Armenia, președintele Levon Ter-Petrosian (ales 1991) a devenit tot mai autoritar, fraudând alegeri în 1996 și reprimând proteste înainte de a fi forțat să demisioneze în 1998. Croația și Serbia în anii ’90, sub Franjo Tuđman respectiv Milošević, au avut regimuri semi-autoritar naționaliste legitimate electoral, asociate cu corupție și nepotism (Tuđman a condus Croația 1990–1999, ales în mod repetat dar tolerând puțină opoziție și controlând presa). În Asia Centrală, fostele republici sovietice au derivat aproape toate spre dictaturi personale imediat după independență: Nursultan Nazarbaev în Kazahstan, Islam Karimov în Uzbekistan, Emomali Rahmon în Tadjikistan – toți s-au legitimat prin pseudo-alegeri la începutul anilor ’90 și apoi au suprimat competiția politică, instaurând regimuri autoritare de lungă durată (încă active în majoritatea cazurilor până în anii 2010). Aceste regimuri au fost adesea de orientare autoritar-naționalistă cu retorică de stabilitate. De remarcat că China și Orientul Mijlociu arab nu au avut „dictatori aleși” – aici dictaturile au provenit din revoluții sau monarhii. Însă Africa a continuat să ofere exemple și în anii ’90: un caz notabil este Zambia. Ironia face că Zambia a fost un exemplu rar în sens invers: dictatorul ales Kenneth Kaunda (menționat mai sus) a acceptat în 1991 alegeri libere pe care le-a pierdut în fața opozantului Frederick Chiluba. Dar apoi Chiluba însuși, odată la putere, a încercat prin mijloace nedemocratice să-și prelungească domnia (a vrut un al treilea mandat neconstituțional în 2001, dar a eșuat sub presiune). În Gambia, președintele Yahya Jammeh a venit la putere prin lovitură de stat în 1994, dar apoi a organizat alegeri pe care le-a câștigat succesiv (în condiții de teamă și fraudă) până în 2016 – un alt exemplu de dictator militar convertit în autocrat „ales”.

Pe scurt, finalul mileniului arăta o lume unde democrația se extinsese semnificativ, dar în numeroase state noile mecanisme democratice au fost capturate de lideri care, profitând de susținerea populară inițială, au slăbit intenționat acele mecanisme. Uneori transformarea a fost rapidă și frontală (Lukașenko), alteori subtilă și gradată (Chávez). Pregătea astfel terenul pentru fenomene similare, ba chiar mai accentuate, în secolul XXI.

Anii 2000: Autocrați „aleși” într-o lume unipolară – de la Putin la Erdogan și noile regimuri iliberale

Context general. După 2000, cu Războiul Rece încheiat, ideea că democrația liberală este „sfârșitul istoriei” părea dominantă. Totuși, exact atunci s-au cristalizat tipologii noi de regimuri autoritare legitimate electoral, adesea numite „democrații iliberale” sau „autoritarisme competitive”. Aceste regimuri păstrează instituțiile democratice – constituție, alegeri periodice, opoziție legală – dar în practică puterea este concentrată în mâinile unui lider (sau partid) ce manipulează regulile jocului pentru a nu pierde. Fenomenul a fost global: Europa de Est, Orientul Mijlociu, Asia și America Latină au dat lideri care, câștigând la urne, au suprimat treptat controlul democratic. Vom detalia câteva dintre cele mai influente cazuri.

2000 – Vladimir Putin (Rusia): democrația suverană și nașterea unui nou țar ales

Vladimir Putin a devenit simbolul revirimentului autoritar post-2000. În anii ’90, Rusia fusese o democrație turbulentă sub Boris Elțîn, cu presă liberă și alegeri pluraliste (deși marcate de haos economic și corupție). Putin, fost ofițer KGB, a fost promovat premier în 1999 și a devenit rapid popular datorită abordării dure într-un nou război în Cecenia și promisiunilor de restabilire a ordinii. Când Elțîn a demisionat neașteptat la 31 decembrie 1999, Putin a preluat interimatul președinției. Apoi, în martie 2000, a câștigat alegerile prezidențiale din primul tur, cu 53% din voturi – un rezultat obținut pe fondul unei uriașe dorințe a rușilor de stabilitate după șocul tranziției. Factorii decisivi pentru victoria sa: controlul tot mai pronunțat asupra televiziunilor (oligarhii prieteni cu Elțîn îl susțineau, iar în campanie contracandidații au primit puțină expunere), imaginea de om forte, necompromis de politica anilor ’90, și creșterea sentimentului naționalist (alimentat de atentate teroriste și ofensiva din Cecenia). Odată ajuns președinte legitim, Putin a lansat un proces de „verticală a puterii”: a redus autonomia regiunilor (introducând guvernatori numiți de centru), a adus sub controlul Kremlinului marile mass-media (canalele TV independente ORT și NTV au fost fie preluate de stat, fie de oligarhi loiali în 2000–2001), și s-a confruntat cu oligarhii ce-i puteau sta în cale (celebru cazul Hodorkovski – arestat în 2003 după ce a finanțat opoziția). Sub Putin, în mod gradat, alegerile au continuat să existe, dar au devenit din ce în ce mai puțin competitive: în 2004 a fost reales cu 71%, practic fără concurență reală, iar partidul pro-Kremlin „Rusia Unită” a ajuns hegemonic în parlament prin alegeri dominate de propaganda de stat. Putin a promovat conceptul de „democrație suverană”, sugerând că Rusia își are propriul model de democrație, neapărat conform valorilor liberale vestice. După 2008, neputând, potrivit constituției, să aibă un al treilea mandat consecutiv, a orchestrat o rotație: protejatul său Dmitri Medvedev a devenit președinte iar Putin a devenit premier, însă toată lumea a înțeles că Putin rămăsese adevăratul centru de putere. În 2012, Putin a revenit ca președinte (alegeri marcate de proteste fără succes) și apoi a modificat constituția pentru a extinde mandatul de la 4 la 6 ani. În cele din urmă, în 2020 a forțat o reformă constituțională care îi permite să candideze din nou și să rămână la putere potențial până în 2036. Regimul Putin este considerat un autoritarism de dreapta-naționalist: a reînviat sentimentul imperial rus, a reprimat sever opoziția (politicieni ca Alexei Navalnîi au fost arestați și intimidați, protestele au fost sugrumate), a restrâns ONG-urile și presa liberă (clasificând criticii ca „agenți străini”) și a folosit politica externă agresivă (anexarea Crimeei 2014, invazia Ucrainei 2022) și propaganda patriotică pentru a-și justifica conducerea. Totuși, toate acestea s-au clădit pe legitimitatea electorală inițială: Putin a pretins mereu – și mulți ruși au crezut – că mandatul lui vine de la popor prin vot, nu de la vreo lovitură de forță. Astfel, Rusia a trecut în două decenii de la o democrație imperfectă la un neo-țarism al secolului XXI, fără ca urnele să dispară – ele doar au devenit un ritual controlat de regim.

2002–2003 – Recep Tayyip Erdoğan (Turcia): islamistul democrat care a erodat secularismul și a acaparat puterea

Recep Tayyip Erdoğan și Turcia ilustrează un alt traseu de la democrație la autoritarism, desfășurat în mod treptat sub ochii unei lumi la început admirative. La sfârșitul anilor ’90, Turcia era o democrație seculară fragile, cu intervenții frecvente ale armatei împotriva partidelor islamiste. Erdoğan, fost primar al Istanbulului, provenea din mișcarea islamistă (Partidul Bunăstării, interzis în 1998). El și aliații săi au înființat în 2001 un partid nou, AKP (Partidul Justiției și Dezvoltării), declarându-l drept unul conservator moderat, prietenos cu democrația și UE. În contextul unei crize economice profunde și al discreditării partidelor vechi, AKP a câștigat alegerile parlamentare din 2002 cu majoritate absolută. Erdoğan personal nu a putut fi imediat prim-ministru (avea o condamnare anterioară pentru incitare religioasă), dar după ce acea barieră legală a fost înlăturată, a preluat funcția de premier în 2003. Primii ani ai guvernării AKP au fost marcați de reforme democratice și economice pozitive: s-a stimulat creșterea economică, s-au deschis negocieri pentru aderarea la UE, s-au implementat unele măsuri pro-minorități (inclusiv drepturi culturale pentru kurzi). Erdoğan se bucura de popularitate reală și a fost reales în 2007 cu un scor și mai mare. Factorii succesului său electoral erau combinația de mesaj pro-dezvoltare, promovarea valorilor religioase în rândul populației conservatoare și oboseala față de vechea elită seculară percepută ca coruptă. Totuși, pe măsură ce puterea sa creștea, au apărut semne de erodare a pluralismului. În 2007, o criză în jurul alegerii președintelui (candidatul AKP, Abdullah Gül, era contestat de armată) l-a determinat pe Erdoğan să adopte o poziție mai dură cu establishmentul secular. Armata, care odinioară răsturna guverne, a fost ținută sub control, iar ulterior mulți generali au fost închiși sub acuzații controversate de complot (cazurile Ergenekon și Balyoz). Presa critică a început să fie hărțuită prin procese de defăimare și presiuni economice asupra patronilor. Un moment de cotitură a fost protestul din 2013 din Parcul Gezi, când Erdogan a reacționat dur la o mișcare civilă, etichetând protestatarii drept trădători și destabilizatori. De atunci, retorica sa a devenit mult mai autoritară. În 2014, Erdoğan a devenit președinte prin alegeri directe, transformând poziția – anterior mai mult ceremonială – în centrul puterii. Lovitura de stat eșuată din iulie 2016 (atribuită rețelei clericului Gülen) i-a oferit pretextul să lanseze epurări fără precedent: zeci de mii de oameni arestați, sute de mii epurați din funcții – nu doar militari, ci și judecători, profesori, jurnaliști. Ulterior, în 2017, a convocat un referendum care a desființat sistemul parlamentar în favoarea unuia prezidențial puternic. Adoptată la limită, reforma i-a permis lui Erdoğan să concentreze toată puterea executivă și să elimine postul de premier. De facto, Turcia se transformase într-un sultanat electiv: Erdoğan conducea prin decret, Parlamentul era dominat de partidul său, iar separația puterilor minima. Alegerile încă se țineau (Erdoğan a fost reales președinte în 2018), însă opoziția funcționa sub asediu: lideri ai principalului partid pro-kurd (HDP) au fost întemnițați, presa independentă aproape dispăruse (Turcia a devenit unul dintre cei mai mari închizători de jurnaliști din lume), iar chiar și social-media era puternic cenzurată. Ideologic, regimul Erdoğan a alunecat de la promisiunea inițială de centru-dreapta democratic la un conservatorism islamo-naționalist: a cultivat religia în școli, a construit moschei monumentale, a glorificat trecutul otoman și a adoptat o politică externă asertivă. De asemenea, a folosit polarizarea societății: susținătorii AKP (adesea devotați personal lui) vs „dușmanii națiunii” (occidentalizați, güleniști, teroriști kurzi, etc.), pentru a-și legitima indefinitele mandate. Turcia sub Erdoğan exemplifică perfect modul în care un lider ales pe valul nemulțumirii populare își poate consolida puterea până aproape de abolirea democrației – totul prin pași aparent legali și cu o bună doză de aprobare populară la fiecare etapă.

2006 – Daniel Ortega (Nicaragua): întoarcerea revoluționarului marxist prin vot și alunecarea spre dictatură familială

În America Centrală, deceniile 2000–2010 au adus la putere mai mulți lideri de stânga în alegeri libere (de exemplu, în El Salvador, Honduras, Nicaragua), unii dintre ei foști combatanți în Războiul Rece. Daniel Ortega în Nicaragua este un caz notabil. Ortega condusese Nicaragua în anii ’80 ca lider al regimului revoluționar sandinist (marxist), însă fusese învins în mod surprinzător la alegerile libere din 1990 de candidata susținută de SUA, Violeta Chamorro. Timp de 16 ani, Ortega a rămas în opoziție, candidând și pierzând alegerile din 1996 și 2001. Între timp, s-a „reinventat” – și-a potolit retorica radicală, s-a apropiat de Biserica Catolică (spre exemplu, sprijinind interzicerea totală a avortului pentru a câștiga bunăvoința clerului) și a făcut pacte politice (celebru, a negociat cu fostul dușman, președintele liberal Arnoldo Alemán, o împărțire a controlului asupra instituțiilor statului, în schimbul unor legi electorale favorabile). Astfel, în 2006, Ortega a reușit în sfârșit să fie ales președinte, profitând și de divizarea opoziției de dreapta. Ortega a câștigat cu doar ~38% din voturi, beneficiind de o lege electorală (rezultată din pactul cu Alemán) care permitea victoria cu o pluralitate minimă dacă diferența față de următorul clasat e suficientă. Odată revenit la putere, Ortega și-a consolidat rapid poziția. Deși a păstrat un discurs populist moderat la început și a asigurat mediul de afaceri că nu va repeta politicile radicale din anii ’80, el a acaparat încet instituție după instituție. Factorii care l-au ajutat: oboseala față de guvernele anterioare corupte, memoria încă vie a carismei sale revoluționare la un segment din populație și alianțele pragmatice (inclusiv cu lideri religioși și cu oligarhi de rang secund). Guvernul Ortega a început să restrângă spațiul democratic prin mijloace aparent tehnice: a înlocuit treptat funcționarii independenți cu oameni loiali Frontului Sandinist (FSLN), a înființat structuri paralele de putere la nivel local („Consilii ale cetățenilor” controlate de partid), și a folosit sistemul judiciar obedient pentru a-și regla interesele. Un moment-cheie a venit în 2009, când Curtea Supremă – dominată de sandiniști – a anulat restricția constituțională ce limita președintele la două mandate neconsecutive, permițând lui Ortega să candideze din nou în 2011. De aici, Nicaragua s-a îndreptat clar spre autoritarism: Ortega a fost reales în 2011 cu un scor mare (ajutat și de opoziția fragmentată și de clientelism), apoi a schimbat constituția în 2014 eliminând complet orice limită la realegere și consolidând prerogativele prezidențiale. Puterea s-a transformat tot mai mult într-o afacere de familie: soția sa, Rosario Murillo, a devenit vicepreședinte și cosimbol al regimului, iar cuplul a dezvoltat un cult al personalității (Murillo e omniprezentă în mass-media, colorata rețea de „arbori ai vieții” din capitală simbolizând dominația ei esoterică). Ortega, un marxist devenit practic un caudillo latino-american clasic, a suprimat violent protestele masive izbucnite în 2018 (cauzate de reforme economice impopulare) – peste 300 de morți și mii de exilați – și a expulzat sau închis orice voce critică (mediile independente, ONG-urile și chiar Biserica Catolică au fost atacate). În alegerile din 2021, Ortega s-a asigurat de un rezultat previzibil arestând toți candidații opoziției cu luni înainte de vot, astfel obținând un al patrulea mandat consecutiv fără probleme. Regimul lui Ortega este astăzi o dictatură de tip familial, comparată cu cea a Somoză (dictatorul pe care sandiniștii l-au răsturnat în 1979). Faptul marcant rămâne însă că revenirea lui la putere s-a făcut prin vot, nu prin forță de arme, și inițial cu respectarea formală a regulilor democratice. Ca atare, Nicaragua demonstrează cum un fost revoluționar de stânga, adaptat la noile vremuri, a folosit procesul electoral și apoi ingineria constituțională pentru a demonta democratic democrația – transformând statul într-unul autocratic sub o ideologie amestecată de retorică anti-imperialistă și nepotism.

2010 – Viktor Orbán (Ungaria): modelul european de „democrație iliberală” în inima UE

În inima Europei, în cadrul Uniunii Europene, s-a petrecut ceea ce părea de neconceput: un stat membru UE a deraiat de la principiile democratice liberale sub conducerea unui partid ales. Ungaria lui Viktor Orbán este exemplul definitoriu. Orbán a fost inițial un erou al tranziției democratice – tânăr liberal anticomunist în anii ’90, devenit prim-ministru de centru-dreapta între 1998–2002 într-un guvern relativ moderat. După ani în opoziție, partidul său Fidesz a revenit la putere triumfal în 2010, obținând o majoritate parlamentară de două treimi (supermajoritate constituțională) pe fondul nemulțumirii populatiei față de guvernările socialiste anterioare (implicate într-un scandal de minciună și confruntate cu criza financiară din 2008). Cu acest mandat copleșitor – Fidesz a luat 52% din voturi, traducându-se în peste 68% din mandate datorită sistemului electoral mixt – Orbán a pornit într-o transformare profundă a statului maghiar. Factorii facilitatori au fost: popularitatea reală a lui Orbán (mai carismatic și experimentat decât rivalii), exasperarea față de corupția socialiștilor și abilitatea Fidesz de a folosi naționalismul și tema suveranității în discurs. După 2010, având puterea constituantă, Fidesz a rescris Constituția Ungariei (adoptată în 2011) fără consultarea opoziției, consfințind viziunea sa asupra organizării statului. S-au introdus schimbări care, aparent tehnice, au consolidat poziția Fidesz pe termen lung: de la reorganizarea circumscripțiilor electorale (gerrymandering în favoarea partidului) la scăderea vârstei de pensionare a judecătorilor (forțând ieșirea multora și numirea de noi judecători afiliați). Guvernul Orbán a plasat loialiști în toate instituțiile independente: Curtea Constituțională a fost lărgită și umplută cu fideli Fidesz, Consiliul Mediatic a fost creat și populat exclusiv de oameni ai puterii, punând astfel presa sub supraveghere strictă. Televiziunea și radioul public au devenit portavocea guvernului, iar trusturi apropiate Fidesz au preluat majoritatea presei private (prin patroni oligarhi care sprijină partidul). Orbán însuși a proclamat în 2014, după o nouă victorie electorală (Fidesz menținând supermajoritatea), că dorește să construiască o „democrație iliberală” în Ungaria – adică un stat care reține formele democratice (alegeri, guvern legitimat popular) dar se îndepărtează de liberalism (separația puterilor, drepturile minorităților, libertăți civile extinse). În plan ideologic, regimul Orbán s-a orientat către un naționalism conservator: a promovat valori „creștine” tradiționale, a fost vehement anti-imigrație (în special în criza migranților din 2015, când a ridicat garduri la frontieră și a folosit o retorică xenofobă), a restricționat drepturile comunității LGBT și a alimentat un cult al suveranității maghiare contra influențelor Bruxelles-ului. Orbán a cultivat relații cu Rusia lui Putin și alți autocrați, poziționându-se ca un defiant în interiorul UE. Notabil, deși democrația a suferit, Orbán și partidul său au rămas populari printre o bună parte a societății: creșterea economică până recentă, ajutată de fonduri UE, și politicile sociale (energie ieftină reglementată, etc.) le-au adus susținere sinceră. Alegerile, deși catalogate drept libere, nu au fost echitabile – opoziția s-a confruntat cu un dezechilibru masiv mediatic și administrativ. Cu toate acestea, Orbán a câștigat și alegerile din 2018, și pe cele din 2022 (chiar extinzându-și majoritatea), consolidându-și imaginea de lider incontestabil. Ungaria a devenit așadar prima țară din Uniunea Europeană condusă de un regim hibrid, semi-autoritard, unde un partid ajuns la putere prin vot a reușit să schimbe regulile în favoarea sa într-un mod profund fără a suspenda însă democrația electorală. Orbán a demonstrat că vulnerabilitățile democrației pot fi exploatate chiar și într-un spațiu unde se credea că statul de drept este ferm: încetul cu încetul, a sufocat controlul și echilibrul, ridicând un sistem ce îi asigură dominanța. Modelul său a inspirat și alți lideri eurosceptici și naționaliști din Europa și nu numai, Orbán devenind un reper pentru mișcările iliberale globale.

Anii 2010: Extinderea fenomenului – democrație subminată din interior în diverse colțuri

În deceniul 2010, trendul „democrat prin vot, dictator în fapt” a continuat și s-a extins. Am discutat deja despre Ungaria și Turcia, dar există și alte exemple remarcabile:

• Polonia (2015–prezent): Partidul Lege și Justiție (PiS), de orientare național-conservatoare, a câștigat alegerile în 2015 și a demarat reforme controversate ce au subminat independența justiției și libertatea presei. Liderul său de facto, Jarosław Kaczyński (deși neavând o funcție guvernamentală formală majoră, fiind doar șef de partid), a fost creierul acestor transformări. Polonia nu a devenit o dictatură – încă există alegeri competitive și opoziție puternică – dar traiectoria PiS a generat îngrijorare despre derivă autoritară în interiorul UE, similar Ungariei. Spre deosebire de Orbán, PiS a suferit totuși unele înfrângeri (la locale și recent la parlamentarele din 2023), semn că democrația poloneză rezistă mai robust.
• Egipt (2012–2013): Primăvara Arabă a adus în Egipt primele alegeri democratice după căderea lui Mubarak. A fost ales președinte Mohamed Morsi, candidat al Frației Musulmane, în 2012. Morsi a încercat însă o manevră de consolidare: în noiembrie 2012 și-a emis un decret temporar de a-și plasa deciziile deasupra oricărui control judiciar, argumentând că e necesar pentru a „proteja revoluția”. Aceasta a stârnit imense proteste și acuzații că Morsi vrea să devină „primul dictator ales islamist” al Egiptului. Deși Morsi și-a abrogat parțial decretul și a adoptat o constituție controversată, damage-ul era făcut: milioane de oameni au ieșit în stradă împotriva sa, iar armata a intervenit printr-un puci în iulie 2013, înlăturându-l. Astfel, tentativa Frației Musulmane de a concentra puterea a eșuat, Egiptul întorcându-se de fapt la o dictatură militară sub generalul Sisi. Cazul Egipt arată că uneori instituțiile (în acest caz armata) pot răspunde prin alt autoritarism pentru a preveni un altul emergent.
• Bangladesh: Menționată deja în contextul lui Mujib 1975, Bangladeshul contemporan (din 2009 sub prim-ministrul Sheikh Hasina, fiica lui Mujib) a derivat la rândul său spre un autoritarism civil. Hasina, aleasă în 2008, a rămas la putere peste un deceniu prin alegeri succesive, în timp ce opoziția a fost persecutată (lidera opoziției Khaleda Zia a fost închisă pentru corupție), iar alegerile din 2014 și 2018 au fost marcate de violențe și acuzații de fraudă. Bangladesh este acum considerat un regim hibrid, unde un partid domină complet scena politică și guvernează într-un stil aproape dictatorial, deși formal există competiție electorală.
• Africa în anii 2010 a continuat cu președinți „aleși” care au devenit președinți pe viață prin modificări constituționale orchestrate: în Uganda, Yoweri Museveni (la putere din 1986, dar ales în alegeri multiparty începând cu 1996) a eliminat limita de mandate și conduce autocratic; în Rwanda, Paul Kagame (președinte din 2000, după ce a câștigat războiul civil) a obținut prin referendum în 2015 dreptul de a candida până în 2034, consolidând un regim autoritar stabil și eficient economic, dar fără libertăți politice reale. În Congo (Brazzaville), Denis Sassou Nguesso, revenit la putere prin forță în 1997, s-a validat apoi prin alegeri și referendumuri, menținându-se președinte până azi (schimbând constituții pentru a putea candida). Erdoganizarea (cum s-a numit trendul liderilor care folosesc alegeri pentru a-și extinde domnia) a fost vizibilă și la lideri ca Xi Jinping în China (deși Xi nu a venit prin alegeri libere, el a eliminat în 2018 limita de mandate bazându-se pe un mandat popular implicat și un cult personal, transformând și China într-o dictatură personală dintr-o autocrație de partid colegială).
• Brazilia și alte democrații mari: Au flirtat și ele cu figuri autoritare alese, însă nu au rămas dictaturi. Brazilia l-a ales pe Jair Bolsonaro în 2018 – un fost ofițer cu nostalgii pentru regimul militar, care a condus într-un stil populist de dreapta, atacând presa și minoritățile, dar instituțiile democratice braziliene au rezistat. Bolsonaro a pierdut alegerile în 2022 și, deși a pus la îndoială rezultatul, schimbarea de putere s-a efectuat. Un episod însă – atacul violent al susținătorilor săi asupra sediilor puterii în ianuarie 2023 – a semănat cu o tentativă de a refuza transferul democratic, ecou al evenimentelor din SUA 2021.
• Statele Unite (2020–2021): Merită notată această paranteză – deși SUA nu au experimentat o dictatură, evenimentele de după alegerile din noiembrie 2020, când președintele în exercițiu Donald Trump a refuzat să recunoască înfrângerea și a încercat diferite scheme pentru a se menține la putere (inclusiv incitarea mulțimii care a luat cu asalt Capitoliul pe 6 ianuarie 2021), au fost văzute ca un semnal de alarmă. Ele au arătat că tentativa de a submina democrația din interior de către un lider ales nu este imposibilă nici măcar în cea mai veche democrație continuă din lume. Sistemul instituțional american a reușit să reziste, dar subliniază fragilitatea universală a normelor democratice.

Anii 2020: Evoluții recente – consolidări autoritare și ultimele frontiere democratice

Intrând în anii 2020, fenomenul democrațiilor subminate de liderii aleși a continuat, luând forme noi sau accentuându-se acolo unde deja exista.

2019–2023 – Nayib Bukele (El Salvador): „dictatorul cool” al erei digitale

El Salvador, o mică țară din America Centrală, a atras atenția globală prin ascensiunea fulminantă a lui Nayib Bukele. Tânăr politician anti-sistem, fost primar al capitalei, Bukele a câștigat alegerile prezidențiale din 2019 prezentându-se ca alternativă la partidele tradiționale (de dreapta ARENA și de stânga FMLN) care împărțiseră puterea post-război civil. Cu o campanie inteligentă pe rețelele sociale și imagine de millennial modern, Bukele a obținut o victorie clară. Inițial, a avut un sprijin masiv atât intern, cât și simpatie externă – dorea să combată criminalitatea endemică (problema maras-urilor, bandele violente), să dinamizeze economia și să lupte împotriva corupției. Însă chiar modul său de a acționa a semnalat devreme tendințe autoritare: în februarie 2020, nemulțumit că parlamentul nu îi aprobă un buget pentru securitate, Bukele a intrat în clădirea legislativului însoțit de militari înarmați, intimidând direct aleșii – un gest fără precedent, criticat ca tentativă de lovitură de forță. Lucrurile au escaladat după alegerile legislative din 2021, când partidul nou creat al lui Bukele (Nuevas Ideas) a obținut majoritatea calificată. Imediat, în mai 2021, noul parlament dominat de Bukele a votat demiterea intempestivă a judecătorilor Curții Supreme și a Procurorului General, înlocuindu-i cu persoane loiale președintelui. Aceasta a reprezentat o ruptură majoră a echilibrului puterilor – practic, Bukele și-a subordonat complet justiția. Factorii care i-au permis acest pas au fost popularitatea uriașă (salvadorenii, exasperați de violență, au fost de acord cu măna sa forte) și controlul deținut asupra legislativului. Occidentul a criticat lovitura dată statului de drept, dar Bukele a replicat sfidător pe Twitter numindu-se ironic „dictatorul cel mai cool din lume”. A continuat consolidarea puterii: în 2022, instanța supremă supusă lui a reinterpretat Constituția astfel încât Bukele să poată candida pentru un al doilea mandat consecutiv în 2024, deși textul constituțional interzicea explicit așa ceva. Totodată, Bukele a lansat o campanie radicală de securitate: din martie 2022 a decretat stare de excepție prelungită indefinit, declanșând o ofensivă imensă împotriva bandelor. Peste 70.000 de persoane au fost arestate (uneori arbitrar) sub bănuiala de legături cu maras, într-un efort salutat de mulți cetățeni (rata criminalității a scăzut spectaculos) dar denunțat de ONG-uri ca abuziv. S-a construit rapid cea mai mare închisoare din Americi pentru cei arestați, imaginile cu mii de deținuți tatuați înghesuiți devenind virale – un simbol al politicii de toleranță zero. Popularitatea lui Bukele a atins cote imense (peste 85% aprobare), alimentată de percepția că a făcut ce nimeni nu reușise: a adus liniște pe străzi. Însă prețul a fost o deturnare completă a ordinii democratice: lipsa de respect pentru reguli, demonizarea oricărei critici (presă independentă sau opozanți acuzați că apără criminalii) și concentrarea fără precedent a puterii. În februarie 2024, Bukele a candidat la realegere – un eveniment considerat neconstituțional de experți, dar inevitabil dat fiind controlul total pe care-l exercită. După așteptări, a obținut o victorie zdrobitoare. Prin urmare, El Salvador, altădată o democrație fragilă dar funcțională, se prezintă acum ca un regim autoritar populist. Ideologic, Bukele nu se încadrează stânga/dreapta tradițional: promovează un amestec de naționalism, capitalism neortodox (a făcut din Bitcoin monedă legală) și paternalism social, cu un stil de comunicare direct pe Twitter și un cult al personalității modern (apare adesea cu șapcă întoarsă, vorbind limbajul tinerilor). În esență, însă, formula e veche: un lider ales în mod copleșitor folosește acel mandat pentru a spulbera opoziția și a suspenda regulile, convins că numai el poate salva națiunea – și are susținerea ferventă a majorității pentru a o face.

2019–2021 – Kais Saied (Tunisia): sfârșitul ultimului bastion democratic al Primăverii Arabe

Tunisia a fost considerată singura poveste de succes a revoltelor arabe din 2011, instaurând o democrație pluralistă care a durat un deceniu. Însă stagnarea economică, disfuncțiile politice și corupția au erodat încrederea populației în partidele democratice. Pe acest fond, la alegerile prezidențiale din 2019 a triumfat un outsider absolut: Kais Saied, profesor de drept constituțional, independent, cu o campanie atipică bazată pe contact direct și un discurs de „lege și ordine” și moralitate. Saied (considerat conservator, anti-sistem și nostalgic după un ideal de democrație locală directă) a câștigat cu peste 70% în turul II, profitând de ura față de elite și de imaginea sa incoruptibilă („omul de pe stradă” deși era intelectual). Ca președinte, prerogativele sale erau limitate de constituția semiprezidențială din 2014, iar parlamentul era fragmentat, dominat de partidul islamist Ennahda și aliații săi. Pe fundalul pandemiei Covid și al agravării crizei economice, tensiunile dintre Saied și guvern/parlament au crescut. Pe 25 iulie 2021, după proteste populare împotriva clasei politice, Kais Saied a luat o decizie șoc: s-a invocat de un articol constituțional (art. 80, privind măsuri excepționale în caz de pericol național) și a suspendat Parlamentul, demis guvernul și preluat controlul general. Inițial, a promis că e o măsură temporară „pentru a salva națiunea”, dat fiind impasul politic. Mulți tunisieni, exasperați, l-au susținut – considerând că partidul Ennahda și coaliția sa e responsabilă de eșecuri. Dar Saied a întârziat orice plan de revenire la normal. A guvernat prin decret, a prelungit sine die suspendarea legislativului, iar în 2022 a dizolvat oficial Parlamentul după ce acesta încercase să conteste puterile sale. Tot în 2022, Kais Saied a scris un nou proiect de Constituție, practic singur (cu o pseudo-consultare online publică și ignorând chiar o comisie de juriști pe care tot el o numise). Noua constituție, adoptată în iulie 2022 printr-un referendum cu prezență scăzută, a transformat Tunisia într-un regim prezidențial cvasi-autoritar: președintele deține puterea executivă deplină, poate numi și revoca guvernul fără parlament, are influență majoră asupra justiției, iar mecanismele de checks and balances sunt minime. În plus, constituția reduce rolul parlamentului, care oricum fusese ales în decembrie 2022 într-un scrutin boicotat de partidele mari, cu prezență sub 12% – rezultând o legislatură slabă și fără legitimitate, sub controlul lui Saied. Practic, Tunisia s-a întors la un regim personal reminiscent epocii Ben Ali, dar legitimat formal de consultări populare (referendum) și de interpretarea lui Saied asupra voinței revoluției din 2011. Saied și-a consolidat puterea și prin epurări și arestări: jurnaliști, judecători, politicieni opozanți (inclusiv liderul Ennahda, Rached Ghannouchi, arestat în 2023) au fost reținuți sub acuzații de complot sau corupție. Ideologic, Saied promovează un discurs populist-naționalist, blamează constant „trădătorii” și „corupții” pentru problemele țării, și a adoptat chiar teorii ale conspirației (de pildă, afirmând că migranții subsaharieni fac parte dintr-un plan de schimbare demografică). Fostul profesor de drept, odinioară calm și modest, conduce acum practic prin decret, cu prerogative mai ample decât oricare președinte tunisian anterior. Tunisia, ultimul far al democrației arabe, a revenit la autoritarism – iar acesta a venit prin ușa alegerilor: un președinte ales cu suport entuziast, care a decis că numai el poate „curăța” sistemul, chiar dacă asta înseamnă abolirea sistemului însuși.

2020–2023 – Efectul pandemiei și crizele globale: tentanții autoritare și reacția societății

Merită menționat că pandemia de Covid-19 (2020–2021) a oferit pretext multor guverne, democratice sau nu, să-și sporească puterile executive temporar. În câteva cazuri, lideri cu apetit autocrat au folosit situația pentru a-și întări poziția. De exemplu, în Ungaria, Viktor Orbán a obținut în martie 2020 de la parlament puteri depline pe termen nelimitat sub pretextul combaterii pandemiei (decretând starea de urgență și guvernând fără parlament). Deși ulterior a ridicat acea stare și i-a dat un termen de expirare, mișcarea a confirmat criticilor că Orbán e gata oricând să suspende procedurile democratice obișnuite dacă i se ivește ocazia. Situații similare s-au văzut în Filipine sub Rodrigo Duterte (ordonanțe draconice în pandemie), în El Salvador sub Bukele (care a ignorat decizii ale Curții Supreme în lockdown), etc. Pandemia a arătat cât de repede pot aluneca societățile spre acceptarea concentrației de putere în numele unui pericol comun.

La finalul anului 2023, bilanțul global al democrației nu e foarte optimist: organizații precum Freedom House consemnează de mai bine de 15 ani un declin democratic global – tot mai multe țări trec din categoria „libere” în „parțial libere” sau „nelibere”. De vină este exact proliferarea acestor regimuri hibride, în care lideri legitimați prin alegeri distrug apoi esența democrației dar își mențin o fațadă electorală.

Cu toate acestea, istoria recentă arată și contraexemple: locuitorii unor țări au reușit să respingă la urne sau prin proteste pașnice tentațiile autoritare. De pildă, în Slovacia, un guvern populist care atacase statul de drept a pierdut alegeri în 2020, democrația menținându-se. În Republica Cehă, un oligarh populist (Andrej Babiš) a fost învins democratic în 2021–2023 de o coaliție pro-democrație. În Sri Lanka, familia Rajapaksa – deși aleasă democratic și derivând spre autocrație coruptă – a fost alungată de un val uriaș de proteste în 2022 după un colaps economic. În Israel (2023), societatea civilă s-a mobilizat masiv împotriva încercării guvernului Netanyahu (ales în 2022) de a slăbi independența justiției; deși lupta continuă, reacția arată reziliența democratică. Aceste exemple indică faptul că, deși fenomenul alegerilor care aduc dictatori este real și periculos, nu este inevitabil, iar anticorpii democrației pot uneori să funcționeze dacă suficientă lume îi activează.

Concluzie

Privind în ansamblu, din secolul XX până la 12 mai 2025, numeroase regimuri dictatoriale – pe toate continentele și de toate orientările ideologice – au ajuns la putere prin alegeri democratice sau aparent democratice. Fie că vorbim de extremă dreaptă fascistă (Hitler, Mussolini), de revoluționari de stânga convertiți în autocrați (Castro prin referendum, Chávez, Ortega), de populiști naționaliști (Milošević, Lukashenko, Orbán, Erdoğan, Modi), de regimuri unipartite post-coloniale (Nkrumah, Touré, Banda) sau de lideri anti-sistem moderni (Bukele, Saied), mecanismul esențial a fost similar: într-un context de criză sau deziluzie, populația a investit încrederea într-un om sau partid care promitea ordine și renaștere; apoi, odată la putere, acel lider a folosit mandatul primit pentru a submina concurența politică, a reduce libertățile și a-și perpetua dominația.

Factorii care permit victoria democratică a unor viitori dictatori sunt adesea: crize economice devastatoare (Germania 1933, Peru 1990, Venezuela 1998), amenințări la adresa securității sau identității naționale (Italia 1922 – frica de revoluție, Serbia 1990 – naționalism, SUA 2016 și Brazilia 2018 – reacție la schimbare socială), corupția și ineficiența guvernelor democratice precedente (Weimar, democrațiile latine din anii ’40-’50, Tunisia pre-2021), fragilitatea instituțiilor și lipsa unei culturi democratice solide (Africa post-colonială, Asia Centrală post-sovietică), sau chiar calamități și urgențe (pandemii, dezastre) folosite drept pretext. Electoratul, exasperat și dornic de soluții rapide, poate fi sedus de figuri „salvatoare” care promit să repare democratic problemele, dar care ulterior nu mai respectă jocul democratic.

Evoluția acestor regimuri urmează de regulă un curs în trei pași: 1) Ascensiunea electorală legitimă, uneori acompaniată de retorică populistă împotriva „dușmanilor poporului” (fie elite, fie minorități); 2) Consolidarea puterii și eliminarea frânelor democratice, prin modificări constituționale, ordonanțe de urgență, epurarea justiției, înăbușirea presei și a opoziției – adesea gradual și sub justificarea voinței populare sau a necesității naționale; 3) Transformarea completă în dictatură, fie personală, fie de clan/partid unic, unde alegerile persistă doar ca ritual gol sau dispar cu totul. Uneori, tranziția de la pasul 1 la 3 a fost foarte rapidă (ex: Hitler în câteva luni, Bordaberry în Uruguay într-un an, Saied în Tunisia în doi ani). Alteori a fost lentă și inițial insesizabilă (Ortega 2006–2016, Putin 2000–2008, Orbán 2010–2014). În ambele cazuri, rezultatul final este similar: democrația moare – uneori cu un urlet, alteori cu un geamăt.

De remarcat că regimurile dictatoriale alese au îmbrăcat toate culorile ideologice:

• De dreapta: fascismul european (Italia, Germania, Austria interbelică), nazionalismul militarist (Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan – deși inițial islamist, acum puternic naționalist, India lui Modi cu hindu-nationalism), autoritarismul anti-comunist (Chile încercare cu Ibáñez ales în 1952 apoi dictatură? – mai puțin cunoscut, sau regimurile apartheid mentionate, etc.), populismul conservator actual (Polonia PiS).
• De stânga: comunismul Est-European (Cehoslovacia 1946/48, adus prin urne apoi cu forța), socialismul african (Nkrumah, Touré), regimurile bolivariene (Chávez, Maduro, Evo Morales parțial – chiar dacă Bolivia a rămas democrație până la urmă, el a încercat să prelungească puterea, demisionând abia când armata i-a retras sprijinul în 2019).
• Mixt/populist ce nu se conformează ușor: peronismul (care combină elemente stânga-dreapta), personalismele recente (Bukele – autoritarism tehnocratic cu elemente de ambele, Duterte în Filipine – dreapta populistă, anti-criminalitate, dar cu retorică socială). Practic, orice ideologie poate servi ca vehicul atâta vreme cât liderul o folosește pentru a mobiliza sprijinul maselor și a delegitima oponenții.

De asemenea, toate continentele au exemple:

• Europa: Interbelic (Italia, Germania, statele baltice, etc.), Război Rece (Rusia post-sovietică, Belarus, Serbia, Ungaria recentă, Polonia parțial).
• Asia: Orientul Mijlociu (Iran scurt 1951-53 Mossadegh invers; Egipt Morsi), Asia de Sud (Indira Gandhi, Mujib, Modi?), Asia de Sud-Est (Marcos, Lee Kuan Yew – caz soft, Thaksin?), Asia de Est (Mongolia a rămas democrație, nimic acolo, China nu, Nordul nu, Sudul – Coreea de Sud am menționat Rhee).
• Africa: Mulți lideri independență (Nkrumah, Banda, etc.), recent Zambia opus, Zimbabwe, Tunisia Saied, etc.
• America de Nord: Mexic unipartidist, Haiti Duvalier, SUA nu dar incercari, Canada nimic, America Centrală: Ortega, Bukele, etc, Caraibe: Grenada a avut Bishop (dar prin lovitură nu alegeri), etc,
• America de Sud: Perón, Fujimori, Chávez/Maduro, Evo Morales (până la punct), etc.
• Oceania: Singurul exemplu tangibil e Fiji – unde un lider de lovitură de stat (Frank Bainimarama) a organizat alegeri democratice în 2014 doar pentru a se legitima și a rămas de facto autoritar până când a fost scos prin alegeri în 2022. În general, Oceania a fost ferită de astfel de fenomene la scară mare datorită populației mici și culturelor tribale (și influenței continue occidentale).

De notat și un alt tip de situație: uneori electoratul a putut inversa cursul. Au fost cazuri când dictatori legitimați electoral au fost învinși tot prin alegeri (ex: Pinochet, deși venit prin lovitură, a acceptat referendumul pierdut din 1988; Milosevic a pierdut alegeri în 2000 și a fost forțat să plece; dictaturi partid-stat ca Mexicul PRI au cedat în 2000; Gambia’s Yahya Jammeh a surprins pe toată lumea pierzând votul din 2016 și, sub presiune regională, acceptând să plece). Astfel, cercul se poate și închide: democrația produce dictatură, care uneori poate redeveni democrație – dar, din păcate, de multe ori e nevoie fie de șoc extern, fie de proteste de stradă masive sau chiar de lovituri militare pentru a scăpa de autocrații consacrați.

E posibil să vină și la noi. Ca mâine-poimâine.

Privind la data actuală, mai 2025, e clar că vulnerabilitatea democrației persistă. Într-un context global de polarizare, dezinformare și provocări economice (pandemii, crize financiare, conflicte), retorica liderilor puternici care promit soluții simple rămâne atractivă. Istoria ultimului secol ne oferă un avertisment recurent: alegerile libere, deși fundamentul democrației, pot aduce la putere forțe nedemocratice. Democrația nu se apără singură; instituțiile, cultura politică și vigilența cetățenilor sunt esențiale. După cum spunea un proverb adaptat, „libertatea câștigată la urne poate fi pierdută tot la urne dacă nu este protejată”. Această cronologie, întinsă de la fascismul interbelic până la populismul digital al zilelor noastre, confirmă că lecția rămâne valabilă și urgentă peste timp.