Europa are deja un plan pentru următorul șoc energetic

De fiecare dată când se strică vremea geopolitică, apare același refren leneș: „birocrația europeană doarme”, „Bruxellesul scrie hârtii”, „UE nu știe să reacționeze decât după dezastru”. Numai că realitatea ultimelor săptămâni arată exact contrariul.

Planul vine, din nou, de la birocrația atât de hulită

În timp ce războiul din Orientul Mijlociu a împins din nou în sus costurile combustibililor fosili și a reaprins spaima unei crize energetice, Comisia Europeană nu a ieșit cu poezii, ci cu un plan de management al șocului:

coordonarea umplerii depozitelor de gaze, coordonarea eventualelor eliberări din stocurile de petrol, măsuri temporare pentru sectoarele lovite și accelerarea unei strategii mai vechi, dar perfect validate de realitate – mai multă electrificare și mai puțină dependență de combustibilii fosili importați.

Primul lucru important este să înțelegem de ce vine acest plan acum.

Nu pentru că Europa ar fi rămas fără energie, ci pentru că a înțeles că un șoc geopolitic major nu trebuie așteptat până se transformă în pană generalizată.

Comisia și statele membre spun explicit că, în acest moment, nu există un risc imediat de întrerupere a aprovizionării cu petrol și gaze, însă există volatilitate, presiune pe prețuri și riscul ca o criză externă să se transforme rapid într-o criză de costuri pentru industrie și populație.

Exact de aici vine logica Bruxellesului: nu tratează doar lipsa fizică a energiei, ci și boala mai perfidă a energiei prea scumpe.

Planul are, de fapt, două picioare.

Primul este unul de urgență și coordonare.

Ursula von der Leyen a spus limpede că statele membre trebuie să-și sincronizeze strategiile de umplere a depozitelor de gaze, ca să nu intre toate deodată în piață și să urce singure prețurile.

În paralel, Comisia vrea să coordoneze eventualele eliberări din rezervele de petrol, astfel încât efectul să fie cât mai mare și să nu apară măsuri naționale haotice care lovesc piața unică.

Bruxellesul încearcă, deci, să evite exact reflexul clasic european din vremuri de panică: fiecare pentru el, toți împotriva tuturor.

Al doilea picior este unul structural și, tocmai de aceea, mai interesant.

Comisia spune că problema reală nu este doar războiul de acum, ci dependența persistentă a Europei de combustibilii fosili importați.

Von der Leyen a formulat asta brutal:

Europa plătește un preț foarte mare pentru dependența globală de fosile, iar pentru continent acestea vor rămâne opțiunea cea mai scumpă și în anii următori.

De aceea, pe lângă măsurile de urgență, Bruxellesul pregătește o strategie de electrificare înainte de vară.

Aici apare ironia pe care mulți nu vor să o recunoască:

exact birocrația europeană atât de înjurată e cea care spune, rece și corect, că ieșirea din criză nu stă în nostalgii petroliere, ci în mai multă energie produsă acasă, mai multă electricitate curată, infrastructură mai bună și mai puțină expunere la șantajul geografic al rutelor fosile.

Mai există și un al treilea strat, mai puțin spectaculos, dar esențial: ajutorul de stat țintit și temporar.

Comisia a deschis deja consultări cu statele membre privind un nou cadru temporar de criză pentru ajutor de stat, tocmai pentru a permite intervenții rapide în economie dacă situația energetică se agravează.

Asta înseamnă că Bruxellesul pregătește și instrumentul juridic prin care guvernele să poată sprijini sectoarele lovite fără să arunce în aer regulile pieței unice.

Cu alte cuvinte, nu e doar discurs. E și arhitectură de avarie.

Ce înseamnă practic toate astea?

Înseamnă că UE încearcă să repete, într-o formă mai inteligentă, lecția învățată după criza din 2022: nu mai aștepți să ți se golească rezervoarele ca să începi să gândești.

Îți coordonezi stocurile, îți păstrezi rezervele petroliere la îndemână, îți pregătești cadrul de sprijin economic și, mai important, împingi mai departe transformarea energetică tocmai pentru că ai văzut cât de scump e să rămâi dependent.

Nu întâmplător Comisia subliniază că UE este mai bine pregătită decât în 2022, datorită noilor capacități de regazeificare, diversificării surselor și flexibilității mai mari a sistemului.

Aici apare și marea lecție politică.

Mult-hulita birocrație europeană are defectele ei, uneori vorbește prea mult și decide prea lent. Dar când vine vorba de crize sistemice, ea are un avantaj pe care statele naționale îl au tot mai rar: gândește în sisteme, nu în impulsuri electorale.

Un guvern național aflat sub presiune tinde să promită subvenții, plafonări și măsuri de moment. Bruxellesul, în schimb, vede simultan depozitele, stocurile, piața unică, ajutorul de stat, rețelele și electrificarea.

Adică exact tabloul complet pe care politica de consum intern îl pierde aproape mereu.

Iar dacă vreți concluzia cea mai incomodă pentru euroscepticii de serviciu, ea sună așa: în timp ce mulți încă fac glume despre funcționarii de la Bruxelles, acei funcționari pregătesc deja mecanismele prin care următorul șoc energetic să nu lovească Europa ca un camion intrat în piață.

Nu pentru că ar fi geniali, ci pentru că au înțeles ceva elementar:

energia nu mai este de mult o problemă tehnică, ci una de securitate, de economie și de supraviețuire politică.

Iar în asemenea momente, birocrația ”bună” face exact ce trebuie să facă:

anticipează, coordonează și încearcă să reducă paguba înainte ca demagogii naționali să se trezească explicând, cu față gravă, de ce i-a luat iar valul prin surprindere.

Eterna și fascinanta Românie…

În timp ce alte state europene se uită la piața energiei cu luciditatea rece a unor guverne care înțeleg că urmează luni grele, România se uită, încă o dată, la propriul buric politic și se pregătește nu de apărare economică, ci de scandal intern.

Sună tromboanele, zbiară trompetele

În loc să iasă disciplinat la bătaie, să-și pună la un loc resursele, să-și calibreze măsurile și să trateze energia ca pe o chestiune de securitate națională, statul român riscă să intre într-o criză de guvernare fabricată din orgoliile, spaimele și foamea de control a unor baroni care nu pot aștepta nici măcar momentul minim de stabilitate cerut de contextul extern.

Aici se vede poate cel mai clar boala cronică a politicii românești:

interesul național e invocat pompos în discursuri, dar abandonat imediat ce se ciocnește de interesele de clan, de rețea, de pradă.

Nu există o dovadă mai bună pentru teoria iresponsabilității politice decât acest reflex toxic al unor grupuri de șmecheri ajunse, printr-o catastrofă istorică repetată, să se numească partide:

când Europa își pregătește scutul energetic, ai noștri își ascut cuțitele pentru încăierarea internă.