Feodor Dostoievski, între iubiri și închisoare   

În ultima vreme, de când a început războiul din Ucraina, mai bine zis, unul dintre greii literaturii, nu doar rusești, ci universale, Feodor Dostoievski, a tot fost adus, ca să zic așa, la rampă. Unii, care au auzit sau nu despre el, care i-au citit sau nu opera – căci, la Dostoievski vorbim despre operă – s-au gândit să-i zgândăre somnul de veci, încercând să-l scoată de pe firmament și să-l arunce la coșul de gunoi.

Să spui, în integralitatea ei, povestea lui Dostoievski, e greu. Și e nevoie de un tom întreg ori chiar de o trilogie. Nici nu-mi propun, eu, o biată condeieră, să fac, acum, asta. Iar despre cărțile care i-au adus faima, iar nu e treaba mea. Cine le-a citit, cine l-a descoperit pe scriitorul uriaș al Rusiei, să-i fie de bine, să mai citească. Și cine nu, să pună, ca să nu fie un veșnic pierzător, mâna pe carte. Nici despre crezurile lui, căci, ca oricine, le-a avut și el, nu fac vorbire. Dostoievski a fost, dincolo de faptul că i s-a dat de către ursitoare un condei care avea să-l facă un corifeu al literaturii universale, un om. Un om ca toți oamenii. A iubit, a suferit, a fost în închisoare, dar și la muncă silnică în Siberia. Pe aceste chestiuni din viața lui o să ne axăm acum.

Iubiri de corifeu

Pentru a vedea care au fost aceste iubiri, spicuim din cartea semnată de T. Enko, Viaţa intimă a lui Dostoievski, apărută la editura Paideia: „Am fost foarte îndrăgostit de Panaeva. Acum mi-a mai trecut sau doar mi se pare. Sunt la pământ cu sănătatea şi cu nervii, mi-e teamă sa nu fac iar vreo criză!” – așa-i scria pe 1 februarie 1846, Feodor, fratelui său Mihail, cu referire la soția omului de litere Panaev, în a cărui casă ajunsese după succesul cu „Oameni sărmani”. Da, se îndrăgostise din prima de soția acestuia. Panaeva, însă, nu avea ochi pentru el, înclinând mult mai mult spre Nekrasov, care îi devine amant. O dragoste neîmpărtășită, deci. Dar, care, cine mai știe din ce motive, s-a stins greu. Și, viața a mers mai departe. Iar Feodor, după ce a fost în închisoare și gata să fie executat – o să prezentăm mai jos asta, ca să nu facem carcalete în material – a pus ochii tot pe o femeie căsătorită. Este vorba despre Maria Dmitrievna, al cărui soţ, Alexandr Isaev, căzuse în patima beție și rămăsese fără slujbă. Și nu doar că-i fug ochii la ea, dar se îndrăgostește nebunește de femeia blondă, slabă, pasională, citită. Părea un copil. Și Dostoievski simțea dorinţa s-o apere și s-o protejeze ca pe un copil. Și, când Maria Dmitrievna ridica tonul sau plângea din nimic, el interpreta astea ca pe o declarație de dragoste. Ea, fiind, de fapt, doar o femeie excesiv de nervoasă, irascibilă, sâcâitoare, geloasă. Deși căsătorită, are o relație cu scriitorul, dar și cu un învățător. După moartea soțului ei, se căsătorește cu Dostoievski. Dar, în noaptea nunţii, acesta a făcut o criză de epilepsie – boală cu care s-a pricopsit în închisoare – s-a tăvălit pe jos, cu fața contorsionată și, Maria Dmitrievna s-a speriat atât de tare, încât era să leşine şi ea, chiar dacă, în irascibilitatea ei, se trântea pe jos, urlând și plângând, acuzând, făcând scenarii, cerându-și, apoi, iertare. A fost începutul calvarului dintre ei, chiar dacă relația a continuat, până când ea a murit de tuberculoză. De precizat că nu era ușoară conviețuirea dintre un el, genial, dar bolnav și complicat, și o ea, chinuită de labilități psihice.

După ce rămâne văduv, Dostoievski o cunoaște pe Apollinaria Suslova, o studentă de 22 de ani, care-l urcase pe un piedestal ca scriitor, și-i trimite o scrisoare poetică în care îi declară dragostea. Se întâlnesc, căci el îi răspunde, se îndrăgostesc, devin amanți. Dar, pe cât el este de genial ca scriitor, pe atât e de mediocru ca amant. Și ea, după o relație de trei ani, o rupe definitiv cu el. De unde se trage concluzia că metafora nu ține loc de sex.

18:01 • Internațional

G7 condamnă sprijinul firmelor chineze pentru industria de apărare a Rusiei

07:01 • ECONOMIE

Îi priește războiul: Rusia va crește mai rapid decât toate economiile avansate

Totuși, Dostoievski, om matur, vrea o familie. Nu mai vrea să fie singur, dar, de asemenea, vrea și pe cineva să-i țină casa curată. Și, pare că o găsește pe femeia care să-i devină soție, în persoana stenodactilografei Anna Grigorievna Snitkina, pe care o angajează să-i scrie unul dintre romane. Modestă și simplă, Anna Grigorievna este impresionată de sinceritatea și autenticitatea scriitorului. Și se îndrăgostește de el. Dostoievski, cu spiritul lui ager, înțelege că e prima dată când cineva se interesează de el și își face griji de toate ale lui, sănătate, scris, liniște sufletească.  O cere în căsătorie şi Anna Grigorievna, mai tânără cu 25 de ani, dar teribil de îndrăgostită de el, acceptă. Au o viață frumoasă împreună, deși Dostoievski nu e o prezență prea comodă, din pricina geloziei.

În Siberia Dostoievski îl cunoaște pe Hristos

Acum, să vedem de ce a făcut Dostoievski închisoare și de ce a ajuns în Siberia. Tânăr, avea 25 de ani, Dostoievski a început în 1849 să participe vinerea, la evenimentele literare organizate de doctorul militar, cu viziuni revoluționare, Mihail Petrașevski. Aici se vorbea despre abolirea iobăgiei, despre schimbarea regimului, despre cărți interzise. Și, după doi ani de întâlniri, Dostoievski este arestat de poliție, împreună cu ceilalți simpatizanți ai teoriilor doctorului militar, și închis opt luni într-o celulă din Fortăreața Petru și Paul din Petersburg. „În conformitate cu ordinul suprem al ţarului, vă poruncesc să-l arestaţi pe locotenent – juniorul şi artistul literar Feodor Dostoievski la ora patru dimineaţa. Să puneţi sigiliu pe toate lucrările, manuscrisele şi cărţile lui şi să trimiteţi imediat toate aceste materiale, împreună cu Dostoievski, la Secţia 3 a Poliţiei Regale. Dacă Dostoievki susţine că anumite documente aparţin altor persoane, ignoraţi aceste afirmaţii şi sigilaţi şi aceste documente”, se arăta în nota de arestare emisă pe numele lui Feodor Dostoievski. Apoi, este condamnat la moarte prin împușcare de către un pluton de execuție. În ultima clipă, când credea că nu mai are nici măcar o secundă de trăit, este salvat de țarul Nicolae I, chiar dacă fusese arestat pentru activități împotriva țarului. Sigur, țarul n-a venit în Piaţa Semyonov din Sankt Petersburg, unde urma să fie execuția, personal. A trimis, cu un steag alb, un om de-al său, care să oprească armele care urmau să se descarce în pieptul scriitorului și al celorlalți condamnați. Țarul îi iertase. În locul execuției, decide acesta, toți să stea patru ani în exil în lagărul de muncă silnică de la Omsk din Siberia, apoi să facă armată de corecție în regiunea Kazahstanului de astăzi. Și, cităm din ce spune ro.wikipedia că scria scriitorul într-o epistolă trimisă fratelui său, Mihail, despre această perioadă de detenție: „Trăiam la grămadă, cu toții într-o singură cazarmă. Imaginează-ți o construcție veche, dărăpănată, de lemn, care demult ar fi trebuit să fie dărâmată și care deja nu mai putea folosi la nimic. Vara, căldură înăbușitoare; iarna, ger insuportabil. Toate podelele erau putrede. Mizeria de pe jos era groasă de un deget; oricine putea să alunece și să cadă. Ferestrele mici erau atât de acoperite de brumă, încât toată ziua era aproape imposibil de citit. Din tavan picura; peste tot bătea curentul. Noi stăteam ca heringii în butoi. Dormeam pe scânduri goale și ni se permitea doar să avem o pernă. Întindeam șubele peste noi, iar picioarele rămâneau mereu toată noaptea descoperite. Tremuram noapte de noapte. Purici, păduchi, gândaci, cu duiumul. De mâncare ne dădeau pâine și niște varză, prin care se întrezărea câte un sfert de livră de carne de vacă, de persoană”.

Închisoarea vine cu crize de epilepsie, cu reumatism la picioare, cu spaime groaznice de violențe fizice. Inspectorul închisorii, maiorul Krivțov, obișnuia să-i biciuiască pe deținuți. ”Dostoievski – și cităm din nou – este deseori internat la spitalul coloniei, unde beneficiază de un tratament uman din partea doctorului Troițki: luxul unui pat, hrană îndestulătoare, chiar și posibilitatea de a citi cărți. În camera de spital, Dostoievski notează într-un caiet expresii și argouri tipice limbajului pitoresc al prizonierilor din Omsk. Se va folosi de acest material în romanele sale ulterioare. Nevoia de a scrie îl chinuie în mod constant. După cum îi dezvăluie lui Apollon Maikov în 1856: « Nu pot să îți exprim, cât de mult am suferit că nu am putut să scriu în închisoare». Relația dintre Dostoievski și ceilalți condamnați ai închisorii din Omsk este mai mult decât tensionată. Intelectuali precum el sunt mereu tratați cu dispreț, bruscați și umiliți de «colegii» lor, majoritatea țărani analfabeți. Dintre prizonierii cu origine nobiliară, patru sunt ruși (Dimov, Akimici, Ilyinski, Aristov), iar opt polonezi. Pe Akimici și Aristov, Dostoievski îi consideră prea abrutizați de viața penitenciarului. În schimb, Ilyinski, condamnat pe nedrept pentru paricid, fire sangvină și veselă chiar și în condițiile cele mai vitrege, servește drept model pentru personajul Dmitri din Frații Karamazov”. Totuși, în ciuda tuturor mizeriilor, Dostoievski, care începe să iubească necondiționat Rusia și pe oamenii ei, îi va declara prietenului său, Vsevold Soloviev și, din nou, cităm: „« Siberia și munca silnică… teroare și amărăciune, se spune. Teribilă absurditate! Eu abia acolo am învățat să trăiesc sănătos și fericit, abia acolo am reușit să mă înțeleg… să-l înțeleg pe Hristos… să-l înțeleg și să-l simt pe omul rus». Dostoievski percepe, așadar, anii de detenție ca pe o formă de regenerare, spirituală, dar și artistică, pentru că, așa cum afirmă, multe idei creatoare i-au venit atunci”.

Mai amintim că Feodor Dostoievski s-a născut la data de 11 noiembrie 1821 într-o familie din clasa muncitoare din Rusia. Și a murit pe 28 ianuarie, 1881, din cauza unei hemoragii.

În loc de epilog

Și iată ce găsesc pe https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/09/20/dostoievski-boala-si-moartea/:

– Știi, Ania, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm și mă tot gândesc, și-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.

– Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simți mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koșlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăiești, te asigur eu.

– Nu, o ştiu, trebuie să mor astăzi!

A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk de soțiile decembriştilor:

– Vezi ce scrie aici: „nu mă reţine”, înseamnă că am să mor.

Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredința copiii.

– Ține minte, Ania, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat niciodată, nici măcar cu gândul!

A fost, cum am zis, Dostoievski: și om. Ca noi, toți. A iubit, a suferit, a fost înșelat, a trecut prin hopurile vieții…