FrikiPedia: de ce ar vrea cineva să ”bage România în război” – varianta fără cravată

Să zicem că de mâine chiar am intra în război. Nu știm exact cu cine și nici nu are mare importanță, pentru că aici nu discutăm strategia militară, ci profitul politic al dezastrului. Să presupunem, deci, că România ar fi împinsă într-un conflict real, cu mobilizare, panică, bugete speciale, decizii luate în regim de urgență și o țară întreagă băgată în priză.

Întrebarea ar fi simplă: ce ar avea de câștigat cei care ar fi tras sforile pentru asta?

Adevăratele motive, varianta fără cravată

Sigur, există explicațiile pentru oameni serioși, cu pix, hărți și expresii apăsate.

Pentru cei care ar fi împins țara spre dezastru, războiul ar putea aduce putere, bani, control și scuze perfecte.
Guvernarea slabă s-ar ascunde după „efortul național”, iar contractele urgente ar curge prin conducte netransparente.
Opoziția ar putea fi vopsită în trădare, presa ar primi spectacol total, iar impostura politică s-ar îmbrăca în costum de „lider de război”.
Pe scurt: pentru țară ar fi catastrofă; pentru profitorii potriviți, războiul ar fi marele paravan patriotic.

Pamflet

FrikiPedia: Descoperire uluitoare în România – cercetătorii au găsit un obiect imposibil de explicat, posibil chiar legendarul Țucal al lui Bleorgescu

Dar, dacă România chiar ar intra de mâine în război, beneficiile informale ar fi mult mai spectaculoase.

În primul rând, poate s-ar termina autostrada Moldovei.

Nu pentru moldoveni, firește. Nu pentru economie. Nu pentru normalitate.

Ci pentru că, dintr-odată, ar deveni „coridor strategic”.

Când îi spui drum, nu se mișcă nimeni.

Când îi spui infrastructură critică pentru mobilitate militară, apar fonduri, delegații, căști albe, veste reflectorizante și băieți care privesc grav spre utilaje.

În România, nimic nu ar grăbi o lucrare publică mai bine decât un colonel străin care întreabă de ce excavatoristul doarme.

Apoi, s-ar rezolva bugetul.

Nu în sensul că ar apărea bani. Să fim serioși.

Ci în sensul că n-ar mai întreba nimeni unde s-au dus.

Orice gaură ar deveni sacrificiu.

Orice risipă ar deveni efort.

Orice contract dubios ar deveni achiziție strategică. Orice șmecherie ar purta cască și bocanci.

Nu mai ai deficit. Ai front.
Nu mai ai jaf. Ai mobilizare.
Nu mai ai băieți deștepți. Ai furnizori esențiali pentru securitatea națională.

Guvernarea ar deveni și ea mult mai simplă.

În timp de pace, trebuie să repari drumuri, spitale, școli, taxe, pensii, administrație.

Pe timp de război, trebuie să pari grav. Atât.

Costum închis, voce joasă, drapel în spate, hartă în dreapta, privire de om care a aflat ceva de la partenerii strategici și nu poate spune poporului, dar îl doare.

Asta ar fi mană cerească pentru politicienii care nu pot conduce o primărie fără să piardă trei dosare și două ștampile.

În loc să livreze, ar solemniza.

În loc să explice, ar comemora preventiv.

În loc să guverneze, ar rosti emfatic orice.

Partidele ar fi încântate.

Patriotismul este mult mai ieftin decât competența.

Nu trebuie să construiești nimic. Trebuie doar să acuzi pe cineva că nu iubește țara suficient.

Nu trebuie să ai soluții. Trebuie să ai steag.

Nu trebuie să ai program. Trebuie să ai ”dujmani”.

Iar într-un război, dușmanii se găsesc repede.

Fiindcă sunt peste tot!

Dacă nu ajung cei externi, îi inventezi pe cei interni.

Un editorialist incomod, un parlamentar gălăgios, un activist, un profesor, un fost ministru, o televiziune rivală. Toți ar putea deveni, după necesități, „vulnerabilități”.

Televiziunile ar primi Crăciunul profesional.

Generali în platou, colonei în rezervă, hărți roșii, săgeți galbene, muzică de alarmă, grafice cu tancuri, breaking news la fiecare clipire și întrebarea supremă: „Ce ne ascunde NATO?!?”

Câte o păpușică gonflabilă (urcată de la desk la meteo și de la meteo la știri) ar rosti „beligerant”, „incursiune”, „disuasiune” și „teatru de operațiuni” cu aerul omului care tocmai a coordonat o contraofensivă, deși singura lui experiență de front a fost când s-a certat cu parcagiul.

Influencerașii geopolitici ar înflori spectaculos.

Unul ar explica frontul după trei postări pe Telegram.

Altul ar descoperi doctrina militară a Turkmenistanului.

Un al treilea ar analiza moralul trupelor adverse dintr-un studio cu leduri albastre și scaun de gaming.

Ar apărea experți în drone, rachete, tranșee, mobilizare, contraofensivă și diplomație, toți absolvenți ai Universității „Am văzut eu un clip”.

Publicul ar fi acolo, cu gura căscată, pentru că frica se vinde bine.

Are ritm, are culoare, are titlu, are adrenalină. Și, mai ales, nu cere memorie.

Dar beneficiul suprem ar fi altul: am afla, în sfârșit, câți suntem.

Câți ar rămâne să apere țara și câți ar descoperi brusc că au o mătușă bolnavă în Spania.

Câți patrioți de platou ar deveni turiști de urgență.

Câți urlători cu tricolorul în poză ar căuta bilete doar dus.

Câți strategi de tastatură ar confunda mobilizarea cu roamingul.

S-ar face, în sfârșit, recensământul real al vitejiei naționale.

De-aia chiar am merita un mic război. Unul de televizor, cu o țară bananieră.

Marele beneficiu ar fi că am vedea, în sfârșit, cam câți suntem, la o adică.

Câți rămânem p-aici să apărăm țara de armatele viclene ale Insulelor Matabazbâze.

Și tocmai aici e miezul amar:

Pentru cetățean, războiul ar fi nenorocire.

Pentru țară, ar fi traumă.

Pentru economie, lovitură.

Pentru familii, frică.

Pentru stat, test dur.

Dar pentru profitorii de putere, bani, audiență și control, războiul ar putea fi ocazia perfectă.

De aceea întrebarea „cine vrea să bage România în război?” trebuie întoarsă mereu pe toate fețele. Nu cu isterie. Cu sânge rece.

Pentru că, dacă cineva chiar ar vrea așa ceva, nu ar face-o pentru România. Ar face-o ”la mișto”.

Așa cum se fac toate lucrurile serioase în România.

Iar restul țării ar plăti nota.