Intre știință și putere: un gest care zguduie echilibrul climatic global

O fisură în consensul care a legitimat, timp de peste un deceniu, convergența politicilor de mediu între marile economii.

Pe 29 iulie 2025, Agenția pentru Protecția Mediului din SUA a anunțat că vrea să șteargă dintr-un gest ceea ce a fost fundamentul legal și științific al politicilor climatice americane: „constatarea pericolului” din 2009. Documentul care spunea clar că șase gaze cu efect de seră, inclusiv CO₂, amenință sănătatea publică. Fără acest act, SUA nu mai are obligația legală de a limita emisiile la standardele actuale.

Am putea crede că e o dispută internă americană, o alternanță de politici după schimbarea de administrație. Am greși. Această mișcare sparge liniștea aparentă a arhitecturii climatice globale. În timp ce Bruxelles-ul accelerează, ridicând standarde și taxe pe carbon, Washington-ul frânează, invocând calcule economice imediate. Rezultatul? O fisură în consensul care a legitimat, timp de peste un deceniu, convergența politicilor de mediu între marile economii.

Pentru România, consecința e o chestiune de poziționare strategică. Suntem integrați într-o piață unică europeană care ridică costul carbonului, dar concurăm pentru capital și industrie cu piețe care aleg acum o tranziție mai lentă. Diferența de regim climatic devine diferență de costuri, iar diferența de costuri devine diferență de investiții.

Americanii își justifică decizia cu un studiu al Departamentului Energiei, publicat exact în aceeași zi, care spune negru pe alb: modelele climatice exagerează efectul CO₂, iar impactul economic al încălzirii „nu justifică politici de reducere agresive”.

Cu alte cuvinte, costul de a face prea mult ar fi mai mare decât costul de a face prea puțin.

Noi, europenii, suntem în cealaltă extremă. Bruxelles-ul ridică standardele, impune taxe pe carbon, introduce criterii ESG obligatorii și își asumă neutralitate climatică până în 2050.

Și aici apare întrebarea pe care evităm să o punem: ce facem noi, România, prinsă între două viteze?

S&P Global Sustainable1 estimează că riscul fizic al schimbărilor climatice – furtuni, inundații, secete – ar putea costa cele mai mari companii ale lumii 1,2 trilioane USD anual până în 2050, chiar și în scenarii cu reduceri drastice de emisii. Fără adaptare, aceste pierderi cresc. Dar decizia de la Washington spune, practic: putem suporta factura.

În România: În 2022, am avut seceta severă care a tăiat cu 30% producția agricolă de porumb. În 2023, inundații în vest au afectat infrastructura rutieră și feroviară.

Și totuși, dacă SUA și alți mari poluatori reduc presiunea climatică asupra industriei lor, vom concura pentru investiții cu state unde standardele sunt mai relaxate și costurile mai mici.

Asta înseamnă relocări de capital, repoziționări de lanțuri de producție și o presiune uriașă asupra industriei noastre exportatoare. Dacă un producător global poate face aceeași piesă într-o fabrică americană cu costuri mai mici de conformare climatică, de ce ar alege să o facă într-una europeană – deci și românească – cu taxe și reguli mai dure?

Nu avem luxul de a răspunde mecanic. Tranziția energetică ne poate aduce avantaje uriașe – de la creșterea ponderii regenerabilelor, care e deja la peste 42% din mixul nostru de energie, la atragerea de industrii cu emisii reduse. Dar ne poate și penaliza dacă ne aruncăm în aplicarea orbească a unor standarde care nu mai sunt globale, ci regionale.

Ce decide EPA ne privește direct pentru că schimbă raportul de forțe. Singura greșeală fatală este să rămânem tăcuți și previzibili.