Întrebarea zilei: unde ne sunt tehnocrații?

România caută specialiști fără carnet de partid. Inventarul pare cam subțire. Nicușor Dan a încercat, prin desemnarea lui Eugen Tomac, să deschidă drumul către un guvern „tehnic”. Formularea sună bine, are aer de calm administrativ, miroase a Excel, proceduri, competență și oameni care nu confundă bugetul public cu portbagajul partidului.

Numai că, atunci când ajungi la lista concretă de miniștri, începe partea dureroasă: unde sunt oamenii aceia?

Diferența dintre un guvern tehnic și unul tehnocrat există mai ales în finețea politică a ambalajului.

Un guvern tehnocrat ar trebui să fie format din specialiști autentici, oameni cu expertiză solidă, fără dependență de partid și fără carieră construită prin pupat clanțe la sediul central.

Un guvern tehnic poate fi ceva mai elastic:

o formulă de avarie, cu oameni prezentați drept profesioniști, chemați să țină administrația în picioare și să rezolve urgențe.

Pe scurt, tehnocratul vine, teoretic, din competență pură. Tehnicul vine, practic, din criză. Din improvizația obligatorie a urgenței.

Aici apare întrebarea zilei: unde ne sunt tehnocrații?

Nu unde sunt pe hârtie. Pe hârtie avem specialiști cât să asfaltăm Carpații cu CV-uri.

Avem experți, consultanți, doctori, strategi, reformatori, vizionari, oameni care au „implementat”, „coordonat”, „gestionat” și „facilitat” până au tocit limba română.

Dar, iată, când trebuie să pui un om serios la un minister greu, descoperi că mulți sunt fie lipiți de o rețea politică, fie prea comozi în zona privată, fie prea inteligenți ca să se bage într-o mlaștină unde decizia rațională moare de septicemie parlamentară.

România nu duce lipsă de oameni buni. Duce lipsă de oameni buni dispuși să intre într-un sistem murdar.

Aici e miezul problemei.

Un specialist adevărat știe că, într-un guvern fără sprijin politic real, ajunge repede decor de vitrină.

Intră cu reputație și poate ieși cu ea zdrobită între două comisii, trei baroni și cinci televiziuni care descoperă brusc că omul a întârziat cu impozitul pe bicicletă în 2008.

Tehnocratul ideal al românilor trebuie să fie curat, genial, disponibil, ieftin, rezistent la mizerie, imun la șantaj și capabil să repare în șase luni ce au stricat partidele în treizeci de ani. Preferabil să nu doarmă.

Mai există și altă explicație, mai urâtă: partidele au avut grijă ca expertiza reală să nu crească prea mult în afara lor.

Statul român a fost organizat ca o seră de obediență.

Cine vrea să urce trebuie să intre în sistemul de recomandări, pile, fidelități și mici compromisuri.

Așa apar „specialiștii noștri”, adică oamenii care își stăpânesc domeniul suficient cât să pară competenți, dar își asumă (vocal sau nu) și ”orientarea politică”, suficient cât să nu deranjeze pe nimeni.

De aceea, când vine criza și se strigă după tehnocrați, ecoul răspunde stingher.

Cei cu adevărat buni nu vor să fie folosiți ca paratrăsnet.

Cei disponibili nu sunt mereu buni.

Cei buni și disponibili sunt, adesea, deja revendicați de cineva.

Iar cei complet independenți sunt priviți cu suspiciune, fiindcă în politica românească omul fără stăpân pare o anomalie, nu o soluție.

Guvernul Tomac, dacă va exista, va fi un test interesant.

Nu doar pentru el, ci pentru mitologia noastră publică.

Vom vedea dacă România chiar are o rezervă de competență neatinsă de partide sau dacă „tehnocratul” a devenit un personaj de basm administrativ:

frumos, curat, priceput, dar imposibil de găsit când se stinge lumina la Palatul Victoria.

Poate că tehnocrații există.

Doar că, după atâția ani de politică românească, au deprins cel mai sănătos reflex profesional: să nu răspundă la telefon.