Israelul a votat împotriva lui Netanyahu, dar nu știe cum să scape de el. Alegerile care au împărțit țara în trei

Benjamin Netanyahu a supraviețuit politic încă unei încercări de a-l îndepărta de la putere, deși partidul său și aliații de extremă dreapta au pierdut teren. Alegerile parlamentare din Israel, desfășurate marți, 27 octombrie, au produs o configurație aproape imposibil de transformat într-o majoritate guvernamentală.

Likud rămâne cel mai puternic partid, opoziția nu reușește să coaguleze o alternativă suficientă, iar partidele arabe obțin un rezultat spectaculos.

Marea întrebare nu mai este dacă Netanyahu a câștigat alegerile, ci de ce un politician atât de contestat continuă să fie indispensabil unei părți considerabile a electoratului israelian.

Rezultatele: trei blocuri și nicio majoritate

Datele comunicate miercuri, 28 octombrie, de Comisia Electorală Centrală, după numărarea a 76,8% dintre urne, arată o distribuție extrem de complicată a celor 120 de mandate din Knesset:

Blocul Netanyahu
54 de mandate

Opoziția condusă de Gadi Eisenkot
47 de mandate

Partidele arabe
19 mandate

Proiecția mandatelor pe baza numărătorii parțiale, 28 octombrie, ora 10:58, ora Israelului.

Majoritatea necesară: 61 de mandate.

Este o fotografie provizorie, nu rezultatul definitiv.

Voturile militarilor și alte categorii de buletine speciale urmează să fie incluse în numărătoare, astfel că distribuția mandatelor poate suferi modificări.

Participarea a ajuns la 77,7%, cel mai ridicat nivel din 1999, cu 7,1 puncte procentuale peste scrutinul din 2022.

Participarea militarilor a atins 79,9%. Mobilizarea a fost, așadar, extraordinară pentru o societate epuizată de războaie, polarizare și conflicte politice interminabile.

Likud rămâne primul partid. Dar primul nu înseamnă câștigător

Proiecțiile plasează Likud, partidul lui Netanyahu, pe primul loc, în jurul a 27 de mandate, urmat de Yashar, formațiunea fostului șef al Statului Major Gadi Eisenkot, cu aproximativ 21.

Diferența este relevantă politic, dar insuficientă pentru a produce un guvern.

În Israel, alegătorii votează liste de partid, iar guvernarea depinde de formarea unei majorități parlamentare.

Niciun partid nu a obținut vreodată singur cele 61 de mandate necesare.

Netanyahu are nevoie de încă șapte parlamentari, potrivit configurației provizorii. Eisenkot ar avea nevoie de paisprezece dacă s-ar baza exclusiv pe blocul său actual.

În schimb, împreună cu cele 19 mandate ale partidelor arabe, adversarii lui Netanyahu ar ajunge teoretic la 66.

Numai că aritmetica electorală este o disciplină mult mai simplă decât politica israeliană.

Marea surpriză: votul arab poate decide cine conduce Israelul

Partidele reprezentative pentru cetățenii arabi ai Israelului au înregistrat o creștere spectaculoasă. Joint List și Ra’am sunt creditate împreună cu 19 mandate, față de zece în legislativul precedent.

Mobilizarea alegătorilor arabi, estimată de unele sondaje la aproximativ 80%, a devenit unul dintre fenomenele decisive ale scrutinului.

Iar aici apare unul dintre marile paradoxuri ale alegerilor.

Electoratul arab a votat masiv, inclusiv pentru a pune capăt guvernării Netanyahu, dar partidele sale riscă să rămână excluse din combinațiile politice considerate acceptabile de liderii principalelor formațiuni evreiești.

Netanyahu a respins deja perspectiva unui guvern dependent de sprijinul partidelor arabe.

În timpul campaniei le-a atacat dur și a prezentat mobilizarea alegătorilor arabi drept o amenințare pentru dreapta israeliană.

De cealaltă parte, Yair Golan, liderul formațiunii Democrații, a cerut opoziției să ia în calcul o majoritate împreună cu partidele arabe.

Așadar, Israelul ar putea ajunge în situația în care voturile care fac posibilă schimbarea guvernării să fie tocmai cele pe care o parte a clasei politice refuză să le transforme în putere.

De ce Netanyahu continuă să aibă susținători?

Aici se află, probabil, adevărata explicație a alegerilor.

Netanyahu poate fi detestat în străinătate, contestat vehement acasă, urmărit penal pentru corupție și vizat de un mandat de arestare emis de Curtea Penală Internațională, fără ca toate acestea să-i anuleze capitalul electoral.

Pentru o parte importantă a israelienilor, criteriul fundamental nu este integritatea politicianului, ci capacitatea sa presupusă de a asigura supraviețuirea țării.

Atacul Hamas din 7 octombrie 2023, soldat cu aproximativ 1.200 de morți și 251 de persoane luate ostatice, ar fi trebuit să distrugă reputația de garant al securității pe care Netanyahu și-a construit-o vreme de decenii.

Numai că premierul a reușit să mute treptat discuția de la responsabilitatea pentru dezastrul inițial la rezultatele operațiunilor militare ulterioare.

Este una dintre cele mai spectaculoase operațiuni de recuperare politică din istoria recentă:

omul care conducea țara când sistemul de securitate a eșuat încearcă să obțină încrederea alegătorilor prezentându-se drept principalul artizan al refacerii securității.

Israelul s-a deplasat spre dreapta mai mult decât pare

Explicația supraviețuirii lui Netanyahu nu se reduce însă la propaganda personală.

Societatea israeliană a cunoscut o deplasare profundă spre dreapta naționalistă.

Ideile care, cu două sau trei decenii în urmă, aparțineau unor grupări radicale au devenit mult mai prezente în discursul politic majoritar.

Reuters observă că aproape toate partidele evreiești importante resping perspectiva constituirii unui stat palestinian independent.

Inclusiv formațiunile care îl contestă pe Netanyahu au poziții foarte dure în materie de securitate și față de palestinieni.

Aici apare diferența esențială:

o bună parte a opoziției nu respinge neapărat viziunea strategică a premierului, ci persoana care o pune în practică.

Gadi Eisenkot este fost șef al Statului Major.

Naftali Bennett, un alt adversar al premierului, provine tot din dreapta israeliană.

Avigdor Lieberman a fost cândva aliatul lui Netanyahu și este, în anumite privințe, chiar mai radical decât acesta.

Cu alte cuvinte, schimbarea premierului nu ar însemna automat o schimbare fundamentală a politicii israeliene.

Războiul, frica și avantajul politicianului indispensabil

Netanyahu exploatează magistral o contradicție.

Cu cât societatea israeliană este mai traumatizată de războaie și atacuri, cu atât crește cererea pentru un conducător care promite forță și continuitate.

Iar când războaiele durează ani întregi, experiența celui aflat la putere poate deveni un avantaj electoral, chiar dacă responsabilitatea sa pentru agravarea situației este considerabilă.

Premierul a invocat din nou, în noaptea alegerilor, amenințarea iraniană și parteneriatul cu Donald Trump.

A vorbit despre o ocazie istorică de eliminare a amenințării reprezentate de Iran și despre necesitatea unui guvern puternic de dreapta.

Mesajul implicit este simplu: schimbarea conducerii într-un asemenea moment ar pune în pericol securitatea țării.

Numai că acesta este și mecanismul prin care o criză permanentă poate deveni o resursă politică permanentă.

Cu cât conflictul se prelungește, cu atât politicianul care pretinde că îl poate gestiona cere mai mult timp la putere.

Într-o logică politicianistă, respectivul politician este direct interesat să mențină conflictul și nesiguranța pentru a se prezenta pe sine drept soluția salvatoare.

Trump, susținătorul extern care contează

Un element important al ecuației este sprijinul american.

Donald Trump l-a susținut explicit pe Netanyahu în campanie și a sugerat miercuri că intervenția sa a contribuit la îmbunătățirea rezultatului electoral.

Președintele american a declarat că Netanyahu s-a descurcat foarte bine și a prezentat chiar rezultatul indecis drept o posibilă victorie.

Sprijinul Washingtonului îi oferă premierului israelian un argument electoral suplimentar: relația sa personală cu liderul celui mai important aliat al Israelului.

Pentru alegătorii preocupați de Iran, de securitatea regională și de sprijinul militar american, această relație poate cântări mai mult decât dosarele de corupție sau criticile internaționale.

Dosarele penale și războiul din Gaza nu l-au scos din joc

Netanyahu este judecat în Israel pentru acuzații de corupție, pe care le respinge.

Separat, Curtea Penală Internațională a emis un mandat de arestare împotriva sa pentru presupuse crime de război și crime împotriva umanității în Gaza.

Războiul a provocat distrugeri uriașe și zeci de mii de morți palestinieni, iar Israelul se confruntă cu o deteriorare severă a imaginii sale internaționale.

Totuși, aceste realități nu sunt evaluate identic de toate segmentele electoratului israelian.

Pentru susținătorii săi, acuzațiile externe sunt adesea interpretate prin prisma ostilității internaționale față de Israel, iar procesele interne sunt prezentate de Netanyahu ca fiind motivate politic.

Așa se explică o parte a rezistenței sale:

fiecare acuzație poate deveni, în interiorul propriului electorat, încă o dovadă că liderul este atacat de adversarii Israelului sau de instituțiile care îl contestă.

Acest mecanism nu îi demonstrează nevinovăția. Îi explică însă eficiența politică.

Ce urmează: negocieri, blocaj sau alte alegeri

După definitivarea rezultatelor, președintele Isaac Herzog va consulta partidele și va desemna candidatul considerat cel mai capabil să formeze o majoritate.

Acesta va avea la dispoziție o perioadă de până la 42 de zile pentru negocieri.

Netanyahu poate încerca să atragă formațiuni sau parlamentari din afara blocului său. Eisenkot are nevoie de o înțelegere dificilă cu partidele arabe ori de alte reconfigurări politice.

O formulă de unitate națională sau de alternanță la conducerea guvernului rămâne teoretic posibilă.

Dacă negocierile eșuează, Israelul poate ajunge din nou la alegeri.

Iar până la instalarea unui alt cabinet, Netanyahu rămâne premier interimar.

Aceasta este, probabil, cea mai mare ironie a scrutinului:

un lider care a pierdut majoritatea parlamentară poate continua să conducă țara tocmai pentru că adversarii săi nu reușesc să construiască una.

Un rezultat mai neliniștitor decât victoria sau înfrângerea lui Netanyahu

Alegerile din 27 octombrie spun ceva mai important despre Israel decât simpla rezistență politică a unui premier.

Țara nu mai pare împărțită exclusiv între susținătorii și adversarii lui Netanyahu.

Există o dreaptă care îl susține, o altă dreaptă și un centru care vor să-l înlocuiască, precum și un electorat arab tot mai mobilizat, dar insuficient integrat în calculele guvernării.

Această structură produce o contradicție serioasă:

Israelul are suficiente voturi pentru a contesta actuala conducere, dar nu are încă un acord politic asupra felului în care aceasta ar trebui înlocuită.

Netanyahu a contribuit decisiv la transformarea ideologică a societății israeliene.

A împins centrul dezbaterii către naționalism, securitate și respingerea compromisului cu palestinienii.

Acum beneficiază de faptul că până și mulți dintre adversarii săi se mișcă în interiorul cadrului politic pe care l-a consolidat.

Adevărata performanță a lui Netanyahu nu este că a rămas popular în ciuda propriilor eșecuri.

Este că a contribuit la construirea unui Israel în care alternativele la persoana sa nu mai sunt neapărat alternative la ideile sale.

Iar pentru un politician interesat să rămână la putere, aceasta este o victorie mult mai durabilă decât câteva mandate în plus.