Lumea în care am vrea să trăim: son cubano, pace și oameni care nu ne fură zâmbetul din buzunar

Ceea ce ascultăm și pricepem acum nu-ți cere să analizezi nimic. Vine dintr-o cutiuță muzicală pe care o adorăm. Intră direct în corp, în respirație, în memoria aceea veche a omului care știe, înainte de orice ideologie, că viața ar trebui să fie suportabilă. Și ușor de înțeles. Ușor de trăit.

Son cubano, salsa veche, timba, pianul acela cald, contrabasul care merge ca o inimă disciplinată, trompeta care deschide seara ca pe o fereastră — toate spun același lucru simplu: lumea n-ar trebui să fie o cazarmă nervoasă.

Terasa ca formă de ordine mondială

Ar trebui să fie o piațetă.

O terasă.

Un cartier unde oamenii se cunosc cât să se salute, dar nu atât de mult încât să-și bage nasul unii în viețile altora.

O seară în care vecinul de la doi pune muzică, vecina de la trei aduce ceva dulce, cineva scoate o sticlă de rom, altcineva taie lămâile, iar undeva, într-un pahar înalt, gheața trosnește ca o mică promisiune de pace.

Nu vrem mult. Asta e drama. Vrem lucruri perfect normale.

Fără imperii care se trezesc prost dimineața

Lumea ideală nu este o utopie cu îngeri sindicalizați și oameni care zâmbesc permanent ca în reclamele pentru pastă de dinți.

Oamenii se ceartă, se împacă, obosesc, greșesc, întârzie, uită, iubesc prost, repară greu, dansează uneori ridicol.

Nu vrem perfecțiune. Perfecțiunea e suspectă. De obicei vine cu uniformă sau cu regulament interior.

Vrem doar o lume în care nimeni nu simte nevoia să cucerească pe nimeni.

În care granițele nu sunt pretexte pentru tancuri.

În care conducătorii nu se trezesc dimineața cu chef de istorie ”mare” făcută pe spinarea oamenilor mici.

În care nu trebuie să verifici știrile cu stomacul strâns, întrebându-te ce nebun a mai apăsat pe butonul greșit.

Vecini, nu imperii imbecile

Vrem vecini simpatici. Nu imperii.

Vrem oameni cu care să dansezi, nu state care te amenință.

Vrem granițe liniștite, piețe vii, drumuri bune, trenuri care vin, spitale care vindecă, școli care nu umilesc, administrații care nu te tratează ca pe un infractor venit să ceară o adeverință.

Și, da, vrem dragoste.

Nu în sens siropos, de felicitare ieftină.

Dragoste ca principiu minim de civilizație:

să nu ne urâm inutil, să nu ne vânăm între noi, să nu transformăm fiecare diferență într-un război mic.

Să putem trăi fără să fim permanent împinși în tabere, în triburi, în isterii.

Munca nu e problema. Furtul e problema

Aici trebuie spus clar: oamenii normali nu au o problemă cu munca.

Nu vrem să stăm toți sub palmieri imaginari, sorbind Havana cu gheață și lămâie în timp ce universul ne virează salariul pe card.

Munca are demnitatea ei.

Omul vrea să facă ceva, să construiască, să repare, să scrie, să gătească, să conducă un autobuz, să țină o clasă, să ridice o casă, să vindece, să cânte, să planteze, să organizeze, să inventeze, să lase ceva în urma lui.

Problema nu e că trebuie să muncim.

Problema e că muncim prea des cu sentimentul că suntem jecmăniți exact de cei care ne țin discursuri despre binele comun.

Plătim taxe și vedem cum se scurg în contracte umflate. Sau în salariile unor idioți.

Un milion de cretini apără toți derbedeii de noi și de lege.

Un milion de agenții controlează și reglementează pârțurile oficiale.

Pe banii noștri. Fiindcă… alții nu sunt. Cretinii nu produc nimic.

Așteptăm servicii și primim formulare.

Ni se cere răbdare, dar vedem privilegii obținute pe repede-înainte.

(Recunoști ceva, aici, prieten drag? Recunoști pe cineva?)

Ni se spune să fim responsabili, în timp ce iresponsabilii cu funcții își mută vina de la unul la altul ca pe o tavă cu resturi.

Asta rupe omul pe dinăuntru: nu munca, ci batjocura. Nu efortul, ci senzația că altcineva stă cu paiul în rezervorul tău de viață.

Marea neînțelegere a lumii de azi

Lumea de azi pare construită pe o neînțelegere enormă: cei care conduc cred că oamenii există pentru sisteme, bugete, ratinguri, grafice, cariere politice, războaie, orgolii și randamente.

În realitate, toate acestea ar trebui să existe pentru oameni.

Economia ar trebui să-l ajute pe om să trăiască decent, nu să-l transforme într-un hamster cu credit.

Statul ar trebui să-l protejeze, nu să-l suspecteze.

Politica ar trebui să organizeze binele comun, nu să distribuie prada.

Tehnologia ar trebui să ușureze viața, nu să ne transforme în terminale nervoase.

Presa ar trebui să lumineze, nu doar să agite.

Școala ar trebui să deschidă minți, nu să producă frică de note și diplome fără conținut.

Am permis ca ordinea să fie malversată.

Am pus mecanismele deasupra vieții.

Am făcut din om combustibil pentru sisteme care apoi îi explică, solemn, că trebuie să fie recunoscător fiindcă încă se învârt.

Viața pe care o merităm

Viața pe care o merităm nu e extravagantă. Este aproape modestă, dacă te gândești bine.

Merităm să nu ne fie frică de ziua de mâine în fiecare seară.

Merităm să nu simțim că o boală ne poate distruge familia financiar.

Merităm să muncim și să putem pune ceva deoparte.

Merităm să avem timp pentru copii, pentru iubire, pentru prieteni, pentru pisici, pentru muzică, pentru o carte, pentru un meci, pentru un pahar băut fără vinovăție.

Merităm orașe în care să poți merge pe jos fără să simți că traversezi un depozit cu draci.

Merităm sate care nu mor, școli care nu cad, spitale unde nu trebuie să cunoști pe cineva, trenuri care nu par relicve arheologice în mișcare.

Și merităm să putem dansa. Nu ca lux. Ca semn că viața n-a fost confiscată complet.

Dansul ca dovadă că n-am fost învinși

Dansul este una dintre cele mai simple forme de libertate.

Corpul spune: încă sunt aici. Încă pot. Încă nu m-ați redus la facturi, știri, frică și oboseală.

Un son cubano bun face exact asta.

Îți amintește că omul nu e doar contribuabil, angajat, pacient, alegător, client, debitor.

Este și ritm. Este și bucurie. Este și dorință de apropiere.

De ce ne refuză viața asta

Nu trăim prost pentru că e imposibil să trăim mai bine.

Trăim prost fiindcă prea mulți oameni din poziții de putere au înțeles că dezordinea le convine.

Un stat confiscat produce dependență.

O administrație opacă produce șpagă, influență și umilință.

O companie publică prost condusă produce sinecuri.

Un buget netransparent produce combinații.

O populație obosită protestează mai greu.

O societate speriată acceptă mai ușor salvatori falși.

De aceea jegurile iubesc haosul. Și tergiversarea eternă.

În claritate ar fi văzuți.

În reguli ar fi limitați.

În transparență ar fi numărați.

În competență ar fi comparați.

Într-o lume normală, mulți dintre ei n-ar trece nici de interviul pentru portar la propria instituție.

Cum trecem dincolo

Nu printr-o revelație.

Nu printr-un Mesia de studio.

Nu printr-un tătuc nou, cu voce groasă și promisiuni de ordine. (Așa începe mereu dezastrul).

Trecem dincolo prin refuzul de a mai accepta mizeria ca normalitate.

Prin întrebări puse constant.

Prin refuzul de a confunda patriotismul cu protejarea hoției interne.

Prin susținerea oamenilor competenți chiar când sunt plictisitori.

Prin răbdarea de a construi instituții, nu doar emoții.

Prin presă care nu se vinde pe primul plic durduliu.

Prin comunități mici care nu mai acceptă „merge și-așa”.

Prin muncă făcută bine.

Prin solidaritate reală, nu sloganuri de media.

Și prin bucurie, da. Bucurie lucidă. Bucuria de a nu le ceda complet sufletul.

Să nu ne mai strice dansul

Nu cerem paradisul.

Cerem normalitatea.

Cerem să nu mai fim mințiți de cei care ne reprezintă, furați de cei care ne administrează, speriați de cei care ne conduc și divizați de cei care profită din ura noastră.

Vrem dragoste, pace, vecini simpatici și son cubano nu fiindcă suntem naivi, ci fiindcă am înțeles ceva ce marii șmecheri ai lumii nu vor să accepte:

viața omului simplu, dacă e lăsată în pace, are deja tot ce-i trebuie ca să fie frumoasă.

Lumea bună nu începe cu un decret.

Începe cu un ritm. Cu un zâmbet. Cu o masă fără frică. Cu un pahar de rom rece. Cu o seară în care nu te simți furat, vânat, folosit sau batjocorit.

Începe, poate, cu o piesă cubaneză pusă la momentul potrivit.

Și cu hotărârea calmă de a nu-i mai lăsa pe ticăloși să ne strice dansul.

Asculți, prieten drag? Sau preferi să mai dormi un pic?