Momentul Împăcării Supreme: cum ar arăta miracolul politic absolut în România

Ne gândim la acele momente din istoria unui popor când realitatea devine atât de absurdă, încât singura reacție sănătoasă nu mai este analiza rece, ci utopia delirantă. România se află exact într-un asemenea punct. Și nu a mai pățit niciodată așa ceva.

O țară întreagă privește, cu ochii cârpiți de silă și cafea, cum partidele se încaieră pentru guvern, pentru moțiune, pentru șefia cutărui comitet, pentru dreptul sacru de a se declara singurele forțe responsabile, patriotice, europene, suverane, morale, populare și, la nevoie, mesianice.

PSD se împiedică strategic de AUR,

AUR își dă importanță istorică,

21:00, 31.03.2026 • POLITICĂ

De ce alegerile anticipate sunt aproape imposibile în România

PNL încearcă să pară deodată foarte principial,

USR are iar reflexul superiorității nervoase,

UDMR își face calculul cu creionul bine ascuțit,

iar micile partide-satelit roiesc pe lângă marea tragedie națională ca niște musculițe cu acces limitat la lumina studiourilor TV.

Toți vor să salveze țara. De regulă, de ceilalți. Și, dacă se poate, cu mașina de serviciu alimentată la zi.

Dar să presupunem, pentru o clipă orbitoare, că România are parte de un eveniment unic, un fel de eclipsă morală totală, o rupere a cerului politic, o minune administrativă mai rară decât un tren CFR sosit cu cinci minute mai devreme.

Să presupunem că toate forțele politice, de la cele grele până la cele umflate cu pompa, se trezesc într-o dimineață cu o idee năucitoare:

hai, totuși, să nu mai fim niște javre unii cu alții și cu țara.

Ce ar urma?

Ziua 1: retragerea moțiunii și prima lacrimă sinceră din Parlament

Ora 08:00. România se trezește într-o liniște ciudată. Nimeni nu mai urlă „dictatură”, „trădare”, „lovitură de stat” și „vânzarea țării” înainte de micul dejun. La 08:35, PSD și AUR convoacă o conferință comună, dar nu pentru a anunța prăbușirea guvernului, ci pentru a spune, cu priviri umede și maxilare tremurânde, că retrag moțiunea de cenzură.

Sorin Grindeanu declară că a avut o revelație în timp ce privea o factură la curent și un copil mâncând covrigi în stație. George Simion anunță că a înțeles, după un moment de reculegere patriotică, că nu poți salva România strivind-o metodic la fiecare ședință de grup. Cei doi își strâng mâna, apoi își cer scuze reciproc pentru ton, gestică și salivă.

La 09:20, Călin Georgescu trimite un mesaj de o blândețe nepământeană, în care admite că poate n-ar trebui să fie premierul tuturor visurilor tulburi și că se retrage „la contemplarea brusturelui dacic”.

Ziua 2: autodesființarea partidelor-balama și întoarcerea la rosturile simple

POT, PACE și alte formațiuni cu nume de centru de meditații spiritual-politice își anunță autodesființarea voluntară și senină. Liderii lor apar la televizor și spun, cu o noblețe aproape ireală, că și-au dat seama că România nu mai are nevoie de încă patru litere și două conferințe de presă pe lună.

Unul se întoarce la plug, altul la service-ul auto al cumnatului, o doamnă cu destin parlamentar fulgerător spune că va reveni „la scara blocului, acolo unde dialogul civic are încă sens”, iar doi foști fondatori ai unei mișcări de suveranism vegetal deschid împreună o rulotă cu plăcinte în Băicoi.

În semn de reconciliere socială, toți acești foști lideri renunță public la indemnizațiile restante și donează partidului-statului ce a mai rămas prin sertare: roll-up-uri, pixuri, șepci, două laptopuri și un drapel suspect de mare.

Ziua 3: Marele val de comunicate ale Renunțării

Urmează o zi de glorie administrativă. Birourile de presă ale tuturor partidelor intră într-un delir mistic al decenței. În locul tradiționalelor comunicate intitulate „X a distrus democrația” și „Y vrea să vândă și aerul din pieptul românilor”, apar texte neverosimil de calme.

PSD recunoaște că, în unele cazuri, și-a mai plasat rubedeniile „cu o anumită voluptate organizațională”.
PNL admite că a confundat de prea multe ori seriozitatea cu mutra lungă și funcția cu dreptul ereditar la rotativă.
USR își cere scuze pentru tonul de elev premiant care urăște clasa.
AUR recunoaște că patriotismul urlat cu pumnul în masă poate semăna, uneori, cu un spectacol de bâlci geopolitic.
UDMR admite, elegant, că a știut întotdeauna să pice în picioare și uneori chiar pe buget.

În decurs de 14 ore, România primește peste 1.200 de comunicate de presă în care politicienii își cer scuze pentru obrăznicie, ipocrizie, mârșăvie, ticăloșie și nesimțire instituționalizată. Site-urile de știri intră în colaps de la atâta bun-simț.

Ziua 4: Fondul Renașterii Naționale și ploaia de donații

La prânz, Nicușor Dan și Ilie Bolojan, cu ochii ușor obosiți de la neobișnuita atmosferă de colaborare, anunță înființarea Fondului Renașterii Naționale.

E un moment istoric. Politicienii, oamenii de afaceri de partid, foștii consultanți misterioși, rechinii imobiliari cu nostalgii patriotice și șefii de agenții unde se freca menta strategic decid să doneze, benevol, o parte din ce-au „optimizat” de-a lungul anilor.

În primele 24 de ore se strâng aproximativ 10 miliarde de euro.

Se donează:

• bolizi de 300.000 de euro, predați direct în fața guvernului, cu cheile puse pe catifea;
• vile de 900 de metri pătrați, transformate peste noapte în centre de zi, dispensare și biblioteci;
• terenuri „luate la momentul potrivit”, devenite parcuri și baze sportive;
• ceasuri de lux, tablouri, colecții de vinuri și trei iahturi botezate cândva cu nume latine.

Un fost mare combinator energetic izbucnește în plâns și cedează statului o pensiune de șapte stele și un elicopter „care, sincer, era prea mult”. România, înmărmurită, privește.

Ziua 5: Horele Împăcării Românești

Televiziunile intră în extaz. Antenele mobile se mută din fața parchetelor în piețele publice, unde au început deja Horele Împăcării Românești. La Craiova se prind de mâini adversari ireconciliabili din ultimele douăzeci de campanii. La Iași, doi foști prefecți se îmbrățișează și promit că nu-și vor mai trimite controale unul altuia nici măcar în glumă. La Constanța, oameni care altădată s-ar fi mâncat cu dosare și știri „pe surse” dansează pe „Ciuleandra” în jurul unei machete a Portului Constanța modernizat.

Moderatorii televiziunilor plâng în direct și spun că n-au visat așa ceva nici în cele mai optimiste nopți de publicitate farmaceutică. Un post transmite neîntrerupt 19 ore de hore, dezlegări morale și pupături civice. Ratingul explodează. România descoperă că și pacea poate face audiență, mai ales când e atât de neverosimilă.

Ziua 6: Marile cereri de iertare

Încep Scuzele de Stat.

Politicieni, comentatori, influenceri de curte, consultanți, realizatori de emisiuni și foști torționari ai calomniei televizate se așază la coadă și își cer iertare, pe nume, celor pe care i-au terfelit în campanii jegoase.

Se cer scuze:

• foștilor miniștri demonizați profesionist;
• magistraților tocați la comandă;
• jurnaliștilor numiți „vânduți” doar fiindcă și-au făcut meseria;
• unor profesori, activiști, funcționari, medici și chiar unor portari de instituții care au avut ghinionul să stea în calea propagandei.

Un fost fabricant de linșaje media spune, în direct: „Am mințit cu patos. Îmi pare rău. Am confundat ratingul cu caracterul.” Țara încremenește a doua oară în aceeași săptămână.

Ziua 7: Parlamentul votează Legea Bunului-Simț Național

În această atmosferă de catarză generală, Parlamentul votează în unanimitate Legea Bunului-Simț Național.

Printre prevederi:

• e interzisă numirea amantei, nepotului, finului sau dentistului în CA-uri de stat;
• expresia „românii vor” nu mai poate fi folosită fără dovadă că românii chiar au vrut;
• orice politician care spune „în interesul poporului” trebuie să completeze pe loc un formular de sinceritate;
• televiziunile sunt obligate să afișeze pe ecran, lângă invitați, un indice de ipocrizie estimativ;
• orice partid care urlă „dictatură” de trei ori pe săptămână pierde un sfert din subvenție.

Legea trece cu ovații. Nimeni nu contestă la CCR. Judecătorii constituționali, atinși și ei de duhul împăcării, spun că textul „e frumos și, pentru prima dată, util”.

Ziua 8: Economia morală intră pe creștere

Piețele reacționează spectaculos. Leul se întărește de emoție. Bursa urcă. Investitorii străini se declară fascinați de această specie nouă de politician român care nu mai vrea să mănânce tot, singur și repede.

ANAF recuperează într-o zi cât n-a visat într-un deceniu. Trei sute de foști consultanți își declară spontan veniturile. Șapte baroni locali se predau fiscal și spun că „au trăit frumos, dar e timpul să lăsăm și țara să respire”.

Bătrânele de la țară ies la porți și spun că „parcă s-a mai luminat lumea”.

Ziua 9: România serioasă pornește spre lumină

În zgomotul acestei împăcări totale, ceva extraordinar se întâmplă: statul începe, efectiv, să funcționeze. Proiectele mari nu mai sunt blocate de orgolii și combinații. Dosarele de infrastructură merg înainte. Portul Constanța este modernizat fără mangleală. SAFE se semnează fără șușoteală isterică. Pădurile nu mai sunt păzite de cei care le-au măsurat cu ruleta jafului. Energia nu mai este teren de safari pentru băieții cu mapă.

Țara, uluită, descoperă că administrația fără foame de pradă e mai eficientă decât toate strategiile de comunicare din lume.

Ziua 10: sfârșitul utopiei, începutul nostalgiei

Și, tocmai când poporul începe să spere că minunea va ține, apare inevitabilul semn rău: un fost vicepreședinte de consiliu județean întreabă, pe șoptite, dacă „totuși, măcar un contract mic” nu se mai poate aranja. Un altul oftează după vremurile când îți rezolvai băiatul „undeva călduț”. Un moderator TV devine neliniștit: pacea nu mai face chiar atâta rating în ziua a zecea.

Și atunci înțelegem, cu inima grea, că am trăit nu începutul unei epoci noi, ci doar marele nostru vis de prânz politic, halucinația frumoasă a unei Românii în care partidele și-ar fi cerut iertare, s-ar fi curățat singure, și-ar fi donat bolizii, vilele și obrăznicia și s-ar fi întors, măcar o parte dintre ele, la plug și la scara blocului.

Dar chiar și așa, merita imaginată.

Fiindcă o țară care nu mai e în stare nici măcar să viseze asemenea minuni riscă să se obișnuiască prea bine cu mizeria ei curentă.

Iar asta ar fi, dintre toate nenorocirile, cea mai rușinoasă.