Nicușor Dan și Sistemul: când ajungi șeful monstrului cu care te-ai luptat

Nicușor Dan a spus una dintre cele mai interesante fraze ale începutului său de mandat: „Nu poți să te lupți cu Sistemul când ești șeful Sistemului”.

Corect. Aproape prea corect.

După ani întregi în care politica românească a fost împărțită teatral între „oamenii Sistemului” și „luptătorii cu Sistemul”, președintele pune, poate involuntar, degetul pe rana reală: ajuns la vârful statului, nu mai poți juca rolul protestatarului de serviciu.

Nu mai stai în stradă cu pancarta. Nu mai comentezi de pe margine. Nu mai arăți spre Palat, fiindcă Palatul e al tău.

POLITICĂ

AUR îl pune la zid pe Nicușor Dan: cum explică Peiu negocierile cu Adrian Veștea

POLITICĂ

Nicușor Dan, declarații de la Gdansk, Polonia: „În opinia mea, AUR nu este un partid pro-occidental”

Din clipa aceea, lupta se schimbă.

De la megafon la butoane

Nicușor Dan are dreptate când spune că întrebarea serioasă este cum reformezi Sistemul fără să arunci țara în anarhie.

România nu poate fi condusă ca o demolare cu buldozerul.

Statul are instituții, proceduri, servicii, administrație, interese, reflexe, oameni vechi, oameni noi și o cantitate industrială de inerție.

Problema începe însă exact aici: între reforma atentă și acomodarea confortabilă distanța poate deveni foarte mică.

Sistemul nu te înghite neapărat cu scandal.

Nu vine peste tine cu fanfară.

Te înghite civilizat, cu dosare puse pe masă, cu explicații tehnice, cu „nu se poate acum”, cu „nu e momentul”, cu „trebuie să avem grijă”, cu „mai întâi stabilitatea”, cu „să nu ostilizăm”.

Și, pas cu pas, omul care voia să reformeze Sistemul ajunge să-i administreze digestia.

Cum arată, de fapt, Sistemul

Sistemul de azi nu mai este o cameră obscură cu trei generali, doi procurori și un politician care fumează în penumbră.

Este o rețea mult mai vastă, mai unsă, mai greu de prins în poză:

servicii de informații, parchete, instanțe, ministere-cheie, administrație centrală, companii de stat, regii, agenții, autorități de control, zone de afaceri abonate la buget, presă de influență, consultanți, sinecuriști, intermediari, oameni de partid lipiți de instituții și funcționari care au învățat să supraviețuiască oricui vine la putere.

Acolo trebuie să umble Nicușor Dan, dacă vrea să reformeze ceva din poziția de cap suprem al mecanismului.

Nu să se lupte cu Sistemul ca și cum ar fi în opoziție față de el, ci să-i taie reflexele:

numirile de clan, complicitățile dintre instituții, protecția reciprocă, șantajul birocratic, cultura secretului, frica de răspundere și eterna regulă nescrisă după care „ai noștri” trebuie salvați, iar „ai lor” trebuie striviți.

Reforma nu începe cu un discurs despre Sistem. Începe când atingi exact locurile în care Sistemul își păstrează liniștea, banii și impunitatea.

Reforma fără anarhie nu înseamnă reformă fără curaj

Sigur că nimeni întreg la cap nu cere haos.

Nimeni nu vrea instituții aruncate în aer, administrație paralizată sau reglări de conturi vândute drept igienă publică.

Dar reforma fără anarhie nu trebuie să devină formula elegantă prin care amânăm totul.

Între anarhie și nemișcare există un teritoriu imens:

numiri curate, audituri reale, criterii publice, transparență în decizie, evaluarea șefilor de instituții, tăierea canalelor de influență, oprirea reciclării acelorași oameni, refuzul complicităților comode.

Aici se va juca testul lui Nicușor Dan.

Nu în declarații despre Sistem. Nu în autobiografia luptei de 20 de ani. Nu în delimitări frumoase între pro-occidental și anti-occidental.

Ci în capacitatea de a mișca, efectiv, instituții care s-au obișnuit să supraviețuiască oricărui președinte.

Ce este profund în neregulă

Ce este profund în neregulă în declarația lui Nicușor Dan nu este formularea. Formularea e bună. Sună matur, aproape lucid.

Problema este că această luciditate apare după mai bine de un an de la preluarea puterii, adică exact după perioada în care reforma ar fi trebuit să înceapă, măcar simbolic. Măcar instituțional. Măcar prin câteva gesturi clare de rupere cu vechile reflexe.

Când ajungi în vârful Sistemului, nu primești un an de acomodare ca să descoperi că mecanismul e complicat.

Primești un mandat ca să-l miști.

Nicușor Dan pare să descrie acum dificultatea reformei ca pe o dilemă filosofică: cum schimbi Sistemul fără să duci țara în anarhie?

Întrebarea este corectă, dar poate deveni periculoasă dacă ascunde, elegant, absența acțiunii.

Pentru că nimeni serios nu cere anarhie.

Se cere, în schimb, dovada că puterea a produs deja măcar primele fisuri în zidul obișnuințelor vechi.

Șeful Sistemului nu are voie să fie turist

Dacă după un an încă vorbim despre Sistem ca despre o forță exterioară, misterioasă, greu de atins, atunci președintele riscă să pară nu șeful mecanismului, ci comentatorul lui superior.

Or, poziția supremă nu îți mai permite luxul diagnosticului fără tratament. Nu mai poți spune doar „știu boala”. Trebuie să arăți unde ai tăiat, ce ai schimbat, pe cine ai deranjat, ce cost ai acceptat.

Când ești șeful Sistemului, nu te mai poți plânge de Sistem ca un cetățean obosit la coadă.

Poți explica, poți tempera, poți construi, dar, mai ales, trebuie să acționezi.

Fiindcă Sistemul are o calitate veche: se lasă criticat, se lasă denunțat, se lasă descris în conferințe de presă.

Ce nu suportă este să fie atins în mecanismele lui reale.

Acolo începe lupta adevărată.

Nu cu pancarta. Nu cu fraza. Nu cu poza de om care a fost cândva împotrivă.

Ci cu decizia rece, aplicată, insistentă, care schimbă ceva.

Câinele care mușcă trebuie să lase urme

Președintele a mai spus că, între un câine care latră și unul care mușcă, îl preferă pe cel care mușcă. Formulă bună. Chiar memorabilă.

Dar politica nu se măsoară în metafore canine, ci în urme lăsate pe realitate.

Dacă muști, trebuie să se vadă.

Dacă reformezi, trebuie să doară unde trebuie.

Dacă ai instrumente, trebuie să le folosești.

Altfel, câinele care mușcă rămâne doar o poză frumoasă pe gardul instituțional.

România a avut destui declamatori.

A avut oameni care au tunat împotriva Sistemului până au primit birou, șofer, consilieri și acces la secrete.

După aceea, au descoperit complexitatea lumii, finețea echilibrelor și frumusețea amânării.

Fraza adevărată poate deveni alibi

Fraza lui Nicușor Dan are o frumusețe amară: e adevărată, dar defensivă.

Explică de ce reforma e grea, nu dovedește că reforma a început.

Sistemul adoră exact acest tip de înțelepciune: calmă, prudentă, bine articulată, fără efect imediat asupra nervilor lui reali.

Sistemul nu se teme de președinți care îl definesc bine. Se teme de cei care îl ating în punctele lui de confort.

De aceea, întrebarea nu mai este dacă Nicușor Dan înțelege Sistemul. Probabil îl înțelege foarte bine.

Întrebarea este mult mai dură: ce anume a făcut, concret, cu această înțelegere?

Nu mai ajunge ”să ai dreptate”…

Nicușor Dan a spus o frază inteligentă. Poate chiar cinstită.

Da, nu te poți lupta cu Sistemul când ești șeful Sistemului. Dar poți face ceva mai greu: îl poți obliga să se schimbe.

Asta este diferența dintre fostul luptător și actualul președinte.

Primul avea voie să arate cu degetul.

Al doilea trebuie să apese pe butoane.

Iar după mai bine de un an la vârful statului, lupta cu Sistemul nu se mai măsoară în fraze bune. Se măsoară în urme.

Iar dacă urmele nu se văd, explicația riscă să devină alibi.

Dacă butoanele nu mișcă nimic, atunci nu Sistemul a fost învins de reformator, ci reformatorul a fost integrat, politicos, în mobilierul Sistemului.