Noua știință a morții: descoperiri uluitoare despre momentele de care ne

Explorând linia subțire dintre Viață și Moarte, un cercetător neurolog a ajuns la concluzia că „Există ceva care se întâmplă în creier care nu are sens”. Cercetări noi asupra creierului aflat în pragul morții sugerează că linia dintre viață și moarte ar putea fi mai puțin distinctă decât s-a crezut anterior.

Pacienta Unu: un caz fascinant

Pacienta Unu avea 24 de ani și era însărcinată cu al treilea copil când i s-a oprit susținerea artificială pentru viață. Era anul 2014. Cu câțiva ani în urmă fusese diagnosticată cu o tulburare care îi provoca un puls neregulat, iar în timpul celor două sarcini anterioare avusese convulsii și leșinuri. La patru săptămâni, în cea de-a treia sarcină, a căzut pe podeaua casei sale. Mama ei, care era alături de ea, a sunat la 911. Până când a ajuns o ambulanță, Pacienta Unu era inconștientă de mai bine de 10 minute. Paramedicii au constatat că inima i se oprise.

Transportată la un spital unde nu putea fi tratată, Pacienta Unu a fost dusă la secția de urgențe a Universității Michigan. Acolo, personalul medical a trebuit să îi administreze trei șocuri cu un defibrilator înainte de a-i putea reporni inima. A fost conectată la un ventilator extern și la un pacemaker și transferată la secția de îngrijiri neuro-intensive, unde medicii i-au monitorizat activitatea cerebrală. Nu reacționa la stimuli externi și avea o umflătură masivă în creier. După ce a zăcut într-o comă profundă timp de trei zile, familia ei a decis că este mai bine să o deconecteze de la suportul de viață. A fost acela momentul – după ce i s-a oprit oxigenul și asistentele i-au scos tubul de respirație din gât – când Pacienta Unu a devenit unul dintre subiecții științifici cei mai intriganți din istoria recentă.

Cercetarea profundă a creierului înainte și după Moarte

De câțiva ani, Jimo Borjigin, profesor de neurologie la Universitatea Michigan, fusese preocupată de întrebarea ce se întâmplă cu noi când murim. A citit despre experiențele aproape de moarte ale unor supraviețuitori ai stopului cardiac, care trecuseră prin călătorii psihice extraordinare înainte de a fi resuscitați. Uneori, acești oameni povesteau că ieșeau în afara corpurilor lor către surse copleșitoare de lumină unde erau întâmpinați de rude decedate. Alții vorbeau despre o nouă înțelegere a vieților lor sau despre întâlniri cu ființe de o bunătate profundă. Borjigin nu credea că conținutul acestor povești era adevărat – nu credea că sufletele oamenilor morți călătoreau cu adevărat către o lume de apoi – dar bănuia că ceva foarte real se întâmpla în creierele pacienților aceia. În propriul ei laborator, descoperise că șoarecii trec printr-o furtună dramatică a multor neurotransmițători, inclusiv serotonină și dopamină, după ce inimile lor încetau să bată și creierele lor rămâneau fără oxigen. Se întreba dacă experiențele aproape-de-moarte ale oamenilor ar putea izvorî dintr-un fenomen similar și dacă se întâmpla chiar și la oameni care nu puteau fi readuși la viață.

Moartea părea a fi o zonă atât de importantă pentru cercetare – cu toții o experimentăm, în definitiv – încât Borjigin presupunea că alți oameni de știință dezvoltaseră deja o înțelegere temeinică a ceea ce se întâmplă în creier în procesul morții. Dar, când s-a uitat la literatura științifică, a constatat că exista prea puține lucrări luminoase. „A muri este o parte atât de esențială a vieții”, a spus, recent, pentru o publicație specializată în pseudo-științe. „Dar nu știam aproape nimic despre creierul morții.” Așa că a decis să se întoarcă și să afle ce s-a întâmplat în creierele oamenilor care au murit la secția de îngrijiri neuro-intensive de la Universitatea Michigan. Printre ei era și Pacienta Unu.

A hotărât să caute răspunsuri

La momentul în care Borjigin a început cercetarea despre Pacienta Unu, înțelegerea științifică a morții atinsese un impas. Din anii 1960, progresele în resuscitare au ajutat la revigorarea a mii de oameni care altfel ar fi putut muri. Aproximativ 10% sau 20% dintre acești oameni au adus cu ei povești de aproape-de-moarte în care simțeau că sufletele sau eu-rile lor se desprind de corpurile lor. O parte din acești pacienți chiar pretindeau că au fost martori, de sus, la încercările doctorilor de a-i resuscita. Conform mai multor sondaje și studii internaționale, una din 10 persoane pretinde că a avut o experiență aproape-de-moarte (near death) implicând un stop cardiac sau o experiență similară în circumstanțe în care ar fi putut fi aproape de moarte. Asta înseamnă aproximativ 800 de milioane de suflete, la nivel mondial, care ar fi putut atinge lumea de apoi.

Un domeniu considerat anecdotic

În ciuda caracterului lor remarcabil, aceste experiențe aproape de moarte erau adesea tratate ca anecdote și rareori ca obiect de studiu științific serios. În parte, aceasta se datora dificultăților metodologice și etice în studierea subiecților care, bineînțeles, erau morți când percepeau experiențele relatate odată cu revenirea la viață. Multe dintre povestirile lor păreau prea fantastice pentru a fi adevărate. În consecință, mulți cercetători au fost reticenți să intre într-un domeniu atât de controversat și încărcat emoțional. Până la mijlocul anilor 2000, doar câteva zeci de articole științifice publicate discutaseră despre experiențele aproape-de-moarte și doar două sau trei eforturi majore de a face cercetare în domeniu au fost lansate în jurul lumii.

Fiziologia morții

Borjigin se afla într-o poziție perfectă pentru a explora această problemă. Ea s-a alăturat Universității Michigan în 2006 după ce a petrecut mai mulți ani în Japonia, unde s-a străduit să înțeleagă circuitele neuronale ale somnului și ale conștiinței. Pasiunea ei deveniseră lucrurile stranii și minunate pe care pacienții aproape de moarte le povesteau – numai că Borjigin era interesată să le descopere mecanismele fizice, nu să le valideze existența spirituală. De-a lungul anilor, a reușit să adune o echipă diversificată de ingineri, neurologi, medici de urgență și alți oameni de știință care credeau, de asemenea, că experiențele aproape de moarte aveau o explicație biologică.

Activitate neuronală explozivă

În 2008, Borjigin și colegii ei au anunțat că identificaseră un grup de șoareci care, după moartea lor, aveau o explozie de activitate neuronală în creierele lor care ar putea fi măsurată cu un nivel de precizie și detalii fără precedent. Aproape în același moment, o echipă de oameni de știință de la Universitatea din Michigan, care lucra sub Borjigin, a reușit să măsoare aceeași activitate în creierele porcilor după ce inimile lor încetasera să bată. Aceste descoperiri au dovedit că creierele morților nu sunt, așa cum se credea anterior, simple mașini dezactivate. Până și ele pot trece printr-un proces final de reglare și dezintegrare care ar putea fi asemănat cu o furtună cerebrală.

Furtunile cerebrale

În ultimii ani, Borjigin și colegii ei au încercat să înțeleagă natura acestei furtuni. Cu ajutorul a 9 voluntari umani și a cincisprezece pacienți de la secția de îngrijiri neuro-intensive, au măsurat activitatea cerebrală la câteva minute după ce inimile lor s-au oprit să bată și au comparat-o cu activitatea din creierele unor oameni sănătoși sau cu aceea a pacienților inconștienți. Concluziile lor sunt extrem de provocatoare. Se pare că, în primele momente după ce inima încetează să bată, creierul începe să se alimenteze cu oxigen din zonele sale centrale, (deși cuvântul „începe” este destul de greu de definit în acest context). E posibil ca activitatea de absorție să înceapă înainte de moarte, în timp ce creierul este în prealabil subminat de lipsa de oxigen, sau după moarte, când structurile celulare din interiorul creierului încep să se dezintegreze și să elibereze oxigenul pe care l-au acumulat. Oricare ar fi cazul, aceasta pare să fie etapa finală a furtunii neuronale care a făcut ca creierele șoarecilor și ale porcilor să se aprindă ca un pom de Crăciun.

Durerea din clipele morții

Această descoperire oferă un răspuns la una dintre întrebările cele mai tulburătoare și mai bine cunoscute despre moarte: durerea. În secolele anterioare, oamenii de știință au crezut că în momentul morții, creierul încetează să simtă durere, deoarece conexiunile sale cu exteriorul sunt întrerupte și, prin urmare, nu mai poate trimite semnale de durere. Dar aceasta nu este adevărat, spun Borjigin și colegii ei. Creierul pare să treacă printr-o furtună finală de activitate neuronală înainte de moarte, iar una dintre consecințele acesteia ar putea fi senzația de durere exacerbată. Oricât de înspăimântător ar fi acest lucru, este o descoperire extraordinară pentru medici, deoarece ar putea însemna că, prin folosirea unor medicamente care blochează activitatea neuronală, ar putea fi posibil să se reducă durerea și suferința pacienților pe măsură ce se apropie de moarte.

Biologia conștiinței

Dar descoperirile nu se opresc aici. După ce au observat că creierul încetează să mai utilizeze oxigen într-o anumită perioadă de timp după moarte, Borjigin și colegii ei au început să se întrebe dacă aceasta ar putea fi dovada unei forme de conștiență. Se pare că oxigenul este esențial pentru ca neuronii să poată transmite semnale, așa că ideea că un creier ar putea deveni conștient sau să rămână conștient, după ce toate conexiunile sale externe au fost întrerupte, pare să contrazică tot ce știm despre biologia conștiinței. Dar, în același timp, descoperirea sugerează că moartea ar putea fi un proces mult mai lung și mai complicat decât ne imaginaserăm și că, în unele cazuri, creierul ar putea continua să funcționeze la nivel celular timp de câteva minute sau chiar ore după ce restul organismului și-a dat obștescul sfârșit.

Ce înseamnă asta, de fapt? Înseamnă că s-ar prea putea să existe viață dincolo de moarte. Și vă lăsăm să trageți singuri concluziile unei asemenea ipoteze.