Opoziția politică în România: istoria irelevanței cu panaș

În cei peste 30 de ani scurși de la căderea regimului comunist, politica românească a cunoscut multiple schimbări de putere și reconfigurări de alianțe. Însă, un fir roșu poate fi observat de-a lungul timpului: Opoziția – acea parte a spectrului politic menită să țină puterea sub control și să ofere alternative – a oscilat adesea între momente de impact real și lungi perioade de irelevanță, uneori condimentate cu gesturi teatrale, cu panaș, menite mai mult să atragă atenția decât să schimbe cursul guvernării.

Acest articol își propune o analiză aprofundată a felului în care a evoluat Opoziția politică în România post-1989, trecând prin ciclurile electorale, identificând actorii principali aflați pe băncile opoziției de-a lungul diverselor guvernări, evidențiind clipele în care Opoziția a contat cu adevărat, dar și episoadele în care a fost penibilă sau s-a complăcut în propria irelevanță. De asemenea, vom privi și dincolo de sala Parlamentului, către acea opoziție extra-parlamentară – vocea străzii și a societății civile – care uneori a suplinit lipsa de vigoare a opoziției oficiale.

Opoziția în zorii democrației: fragilitate și speranță (1990–1992)

Imediat după Revoluția din decembrie 1989, puterea politică a fost preluată de Frontul Salvării Naționale (FSN), dominat de foști membri ai nomenclaturii comuniste de rang secund, în frunte cu Ion Iliescu. În primul an de tranziție, cele câteva partide istorice reînființate – Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) condus de Corneliu Coposu, Partidul Național Liberal (PNL) condus de Radu Câmpeanu și Partidul Social Democrat Român (PSDR, continuator al vechiului partid social-democrat) – au constituit practic Opoziția. Aceste partide, deși purtau cu ele legitimitatea luptei anti-comuniste și a tradiției democratice interbelice, erau în 1990 foarte slabe logistic și numeric. Alegerile din mai 1990, supranumite “Duminica orbului”, au evidențiat acest dezechilibru: FSN a obținut o victorie covârșitoare (circa 66% din voturi), în timp ce principalul partid de opoziție (PNȚCD) abia a trecut de 7%. Parlamentul rezultat era dominat de FSN, iar Opoziția parlamentară era redusă la o mână de senatori și deputați fără putere reală de a influența legislația.

Cu toate acestea, chiar și în minoritate zdrobitoare, Opoziția a încercat să se facă auzită. Figurile seniorilor politici precum Corneliu Coposu și Ion Rațiu (lider marcant al PNȚCD, celebru pentru spusesea “Democrația înseamnă să-i aperi adversarului tău dreptul de a nu fi de acord cu tine”) au adus un plus de demnitate și principii dezbaterilor parlamentare incipiente. Însă vocile lor erau adesea acoperite de corul majorității FSN, care nu ezita să îi ridiculizeze sau să îi acuze pe opozanți că ar sabota noua ordine. În spațiul public, presa liberă emergentă (de exemplu ziare precum România Liberă sau 22) a devenit tribuna Opoziției, publicând critici la adresa puterii neo-comuniste.

Opoziția extra-parlamentară a fost și ea prezentă încă din primele luni de libertate. În Piața Universității din București, în aprilie-iunie 1990, mii de oameni – în special studenți, intelectuali și simpli cetățeni anticomuniști – au protestat neîntrerupt împotriva FSN, cerând eliminarea foștilor comuniști din conducere și respectarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara (care prevedea lustrația). Această manifestație maraton, numită de susținătorii ei “Golaniada” (asumând cu ironie eticheta de “golani” dată protestatarilor de către Iliescu), a reprezentat practic o opoziție populară la puterea instalată. Din păcate, protestul a fost înăbușit violent în iunie 1990, când minerii din Valea Jiului au descins în Capitală la chemarea autorităților pentru a “restabili ordinea”. În celebra Mineriadă din 13-15 iunie 1990, grupurile de mineri furioși au devastat Piața Universității, au atacat sediile partidelor de opoziție și chiar domiciliile unor lideri opozanți. Președintele Iliescu le-a mulțumit public minerilor pentru “spiritul civic”, un gest ce a întărit percepția că puterea era complice la reprimarea violentă a opoziției civile. Aceste evenimente timpurii au lăsat Opoziția oficială practic fără pârghii: vocile critice fuseseră reduse la tăcere pe stradă, iar în Parlament, FSN dicta agenda.

Cu toate acestea, Opoziția nu a dispărut, ci a început să caute strategii de supraviețuire și colaborare. Un pas important a fost unirea forțelor disparate într-o coaliție. Dându-și seama că separate nu pot reprezenta o contrapondere la colosul FSN, principalele partide democratice și mișcări civice au format în noiembrie 1991 Convenția Democrată Română (CDR). Sub această umbrelă s-au unit PNȚCD, PNL, PSDR, alături de Partidul Alianței Civice (o formațiune apărută din societatea civilă), Partidul Ecologist și alte grupări. Convenția Democrată a adus o speranță nouă: pentru prima dată după Revoluție, Opoziția părea organizată și hotărâtă să lupte unit împotriva succesorilor comuniștilor. În 1991 a fost promulgată și prima Constituție postcomunistă, la elaborarea căreia Opoziția a avut o contribuție modestă, reușind totuși să includă principiile pluralismului politic și ale economiei de piață – garanții formale ale democrației pe care intenționa să o apere.

În 1992, scena politică s-a reconfigurat: FSN-ul originar s-a rupt în două (aripa condusă de Ion Iliescu formând FDSN – viitorul PDSR/PSD, iar aripa lui Petre Roman păstrând numele FSN). Alegerile generale din septembrie 1992 au consemnat încă o victorie a lui Iliescu și a nou-formatei sale alianțe, în timp ce Convenția Democrată (CDR) s-a plasat pe locul al doilea, semn că strategia unificării dădea roade în termeni de credibilitate. Deși partidul lui Iliescu (FDSN/PDSR) a obținut doar o pluralitate de ~35% din voturi, acesta a reușit să formeze guvernul aliindu-se cu formațiuni mici naționaliste (precum PUNR și PRM) și cu foștii colegi socialiști din PSM, într-o coaliție supranumită atunci “patrulaterul roșu”. În Parlamentul 1992-1996, Opoziția – reprezentată în principal de CDR și de Partidul Democrat (noua denumire a FSN-ului condus de Petre Roman, care după alegeri a trecut și el în opoziție) – rămânea minoritară. Totuși, spre deosebire de 1990, raportul de forțe nu mai era atât de disproporționat, iar Convenția Democrată începuse să capete experiență și structuri mai solide. Oamenii precum Corneliu Coposu (președinte de onoare al CDR) sau tânărul politolog Emil Constantinescu, care devenise președintele executiv al Convenției, au menținut vie speranța că alternanța la putere este posibilă.

Convenția Democrată și prima alternanță la putere (1992–1996)

Perioada 1992-1996 a fost marcată de eforturile susținute ale Opoziției unite în CDR de a-și construi o platformă credibilă și de a recâștiga încrederea publicului după un “deceniu pierdut” în stagnare post-comunistă. CDR și aliații săi au acționat ca o opoziție activă, criticând guvernul PDSR (condus de premierul Nicolae Văcăroiu) pentru corupție, stagnare economică și lentoarea reformelor. Parlamentarii opoziției, deși puțini, au început să facă uz de instrumente democratice precum interpelările și moțiunile simple, semnalând derapajele puterii. Una dintre realizările importante ale Convenției în acest interval a fost lansarea, în 1995, a programului intitulat “Contractul cu România” – un set de promisiuni de guvernare concrete (inspirat parțial de “Contract with America” din SUA) prin care CDR se angaja ca, în primele 200 de zile la putere, să adopte reforme menite să relanseze economia și să combată corupția. Acest contract, prezentat de Emil Constantinescu, a consolidat imaginea Opoziției ca fiind pregătită să guverneze responsabil, nu doar să critice.

Între timp, în tabăra puterii, coaliția PDSR cu partidele naționaliste slăbea treptat – partenerii minori s-au retras spre finalul mandatului – iar nemulțumirea populației față de inflație și nivelul de trai era în creștere. Opoziția a beneficiat și de schimbarea generațională și de sprijinul societății civile. În acei ani s-au înmulțit organizațiile neguvernamentale și vocile intelectuale (de la Grupul pentru Dialog Social la Alianța Civică) care au criticat guvernarea și au susținut valorile democratice promovate de CDR.

Climatul era copt pentru schimbare, iar alegerile din toamna lui 1996 au adus prima alternanță democratică la putere din istoria postdecembristă a României. CDR, avându-l candidat prezidențial pe Emil Constantinescu, a reușit o victorie surprinzătoare împotriva președintelui în funcție Ion Iliescu. Constantinescu l-a învins pe Iliescu în turul al doilea al prezidențialelor, capitalizând dorința de schimbare a unei părți largi a populației. Pe plan parlamentar, deși PDSR a rămas primul partid ca număr de mandate individual, forțele de opoziție au reușit să formeze o majoritate reunind CDR, Partidul Democrat (PD, condus de Petre Roman) și UDMR (reprezentanții maghiarilor). Această coaliție eterogenă – țărăniști, liberali, democrați și maghiari – a strâns aproximativ 60% din mandate, destul pentru a guverna. Astfel, în decembrie 1996, pentru prima dată, Opoziția de ieri devenea Putere, trimițând partidul dominat de foști comuniști în Opoziție.

Victoria Convenției Democrate a fost un moment de impact real al Opoziției: nu doar că a pus capăt hegemoniei FSN/PDSR, dar a și transmis un semnal puternic despre maturizarea democrației românești. Susținătorii schimbării erau entuziasmați – se vorbea despre “schimbarea gărzii” și despre șansa ca România să recupereze diferențele față de țările din Europa Centrală care făcuseră reforme mai rapid. Totuși, această mare speranță venea la pachet cu așteptări enorme de la noii guvernanți și cu provocări pentru partidele de opoziție nou intrate în rolul de partid de guvernare. Un detaliu remarcabil este că figura-simbol a Opoziției anilor ’90, seniorul Corneliu Coposu, nu a mai apucat să vadă victoria finală a CDR – el a încetat din viață în 1995, însă moștenirea sa politică a galvanizat probabil suplimentar dorința electoratului de a da o șansă echipei pe care el a consolidat-o.

Între guvernare și contragreutate: Opoziția în anii guvernării CDR (1996–2000)

După 1996, rolurile s-au inversat: Convenția Democrată și aliații săi au preluat guvernarea, iar PDSR (Partidul Democrației Sociale din România, succesorul FDSN) a trecut în opoziție. Această schimbare a testat capacitatea fostei puteri de a se adapta la postura de opozant și, totodată, a scos la iveală vulnerabilitățile noii guvernări. Deși pornea cu un capital imens de încredere, coaliția CDR-PD-UDMR s-a confruntat rapid cu dificultăți economice și tensiuni interne. Reformele promise s-au dovedit greu de implementat într-un context marcat de crize financiare regionale (criza asiatică și cea rusă au avut repercusiuni și în Europa de Est) și de moștenirea grea a industriei de stat ineficiente. Neînțelegerile între partenerii de coaliție au dus la rotații frecvente de prim-miniștri: Victor Ciorbea (PNȚCD) a fost înlocuit în 1998 de Radu Vasile (PNȚCD), pentru ca în 1999 să fie adus ca tehnocrat Mugur Isărescu, într-o încercare de a stabiliza situația până la alegeri.

În acest timp, Opoziția condusă de PDSR sub tutela lui Ion Iliescu a adoptat o strategie relativ prudentă și de așteptare. După șocul înfrângerii din 1996, PDSR a evitat confruntările radicale și, în schimb, a cules capital politic din erodarea guvernării CDR. În Parlament, PDSR critica deschis incoerența coaliției, dar adesea lăsa conflictele interne ale puterii să se desfășoare de la sine. În mod tacit, opoziția social-democrată a beneficiat de pe urma măsurilor nepopulare (precum disponibilizări și închideri de fabrici neprofitabile) pe care guvernul Constantinescu a trebuit să le ia sub presiunea FMI, fără ca PDSR să-și asume costuri politice. Astfel, deși numeric limitată în legislativ (circa o treime din mandate), Opoziția PDSR a reușit să se poziționeze ca alternativă credibilă, clamând că guvernanții “țărăniști și liberali” aduc haos și sărăcie.

Un fenomen notabil în perioada 1997-2000 a fost ascensiunea unei opoziții extreme și populiste în paralel cu PDSR. Partidul România Mare (PRM), condus de tribunul naționalist Corneliu Vadim Tudor, deși nu făcuse parte din guvernări, devenise foarte vocal împotriva puterii CDR. Retorica virulentă a lui Vadim Tudor – amestec de naționalism ultra, discurs anti-maghiar, teorii conspiraționiste și atacuri la persoană – a atras o parte din electoratul dezamăgit și frustrat de tranziția dificilă. PRM s-a erijat într-un fel de “opoziție antisistem”, criticând atât puterea, cât și pe Iliescu uneori, dar profitând de climatul de nemulțumire generală. Presa tabloidă și unele televiziuni i-au oferit tribuna, astfel că, spre anul 2000, PRM ajunsese să aibă un suport surprinzător de mare (ceea ce se va vedea la urne).

Între timp, dezamăgirea populară față de guvernare s-a reflectat și în scăderea coeziunii Opoziției extra-parlamentare pro-democratice. Dacă la începutul mandatului Constantinescu societatea civilă susținea ferm coaliția anti-FSN, pe parcurs, multe ONG-uri și intelectuali și-au exprimat deziluzia față de ritmul lent al reformelor și față de corupția care nu dispăruse. Mișcările de stradă majore nu au existat în anii 1997-2000 (în afara protestelor minerilor conduși de Miron Cozma, care însă erau îndreptate paradoxal împotriva guvernului CDR, fiind privite ca încercări de destabilizare încurajate pe ascuns de forțe neocomuniste). Două “Mineriade” au avut loc în ianuarie și februarie 1999, când mii de mineri au mărșăluit din nou spre București, provocând panică. Guvernul Radu Vasile a negociat cu minerii la Cozia – într-o scenă aproape absurdă, prim-ministrul fiind filmat dansând “Hora Unirii” alături de Cozma – reușind temporar să aplaneze conflictul. În final, forțele de ordine au blocat înaintarea minerilor și i-au arestat pe lideri. Aceste episoade au erodat și mai mult imaginea puterii, demonstrând fragilitatea statului în fața unor grupuri violente, și au creat un context favorabil întoarcerii la putere a foștilor guvernanți.

Alegerile din 2000 au confirmat previziunile sumbre pentru coaliția CDR: aceasta s-a dezintegrat practic înainte de scrutin (PNL și PD se distanțaseră de țărăniști, care ajunși impopulari nici nu au mai intrat în Parlament). Opoziția PDSR, pe valul nemulțumirilor, a câștigat detașat parlamentarele, iar Ion Iliescu a fost reales președinte pentru a treia oară. De remarcat este că în turul I al prezidențialelor din 2000, candidatul PRM, Corneliu Vadim Tudor, a șocat establishmentul politic intrând în turul II cu peste 28% din voturi, depășindu-l pe candidatul puterii, Mugur Isărescu. Practic, în finala prezidențială s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor – o alegere între fostul comunist “convertit” la social-democrație și un extremist naționalist. Majoritatea alegătorilor și forțelor politice s-au mobilizat în turul decisiv în spatele lui Iliescu pentru a preveni ascensiunea lui Vadim Tudor la Cotroceni. Astfel, Iliescu a câștigat detașat, iar PRM a rămas în opoziție, deși devenise al doilea partid ca reprezentare parlamentară.

Anul 2000 consemnează așadar un paradox al Opoziției: pe de o parte, Opoziția “clasică” (CDR și aliații) a fost spulberată electoral, după ce la guvernare își dezamăgise susținătorii; pe de altă parte, un partid de opoziție radicală (PRM) a capitalizat masiv nemulțumirea publică, dar a rămas izolat politic, neavând capacitatea de a forma alianțe pentru guvernare. Între timp, PDSR a revenit la putere, ceea ce înseamnă că timp de patru ani (1996-2000) Opoziția și-a atins scopul de a schimba conducerea țării, însă nu a reușit să și mențină încrederea populară necesară pentru a continua pe termen lung la putere. Înfrângerea Convenției Democrate a fost atât de severă încât principalul său partid, PNȚCD, a dispărut practic din Parlament după 2000, ilustrând riscul ca o forță de opoziție, odată ajunsă la putere și eșuând, să sfârșească în irelevanță. Emil Constantinescu însuși, dezamăgit, a declarat celebru că “m-a învins Securitatea” și a renunțat să mai candideze, un semnal al frustrării față de reziliența vechilor structuri.

Epoca Năstase: opoziție fărâmițată între democrați și extremiști (2000–2004)

Victoria categorică a PDSR (devenit ulterior PSD) în alegerile din 2000 sub conducerea lui Adrian Năstase a readus în prim-plan un guvern monocolor puternic. PSD controla în jur de jumătate din Parlament, iar cu ajutorul unor aliați minori (precum PUR – Partidul Umanist al lui Dan Voiculescu, și UDMR, cooptată în diverse formule) a guvernat practic fără emoții majore până în 2004. În acest context, Opoziția parlamentară era formată din două blocuri foarte diferite: pe de o parte partidele democratice de centru-dreapta (PNL și PD), relativ slăbite după dezastrul din 2000, iar pe de altă parte Partidul România Mare al lui Vadim Tudor, care devenise liderul opoziției ca mărime și vizibilitate.

PNL și PD, deși fuseseră pe poziții adverse în timpul Convenției (PD ieșise de la guvernare înainte de 2000, criticând PNȚCD și aliindu-se tacit cu PDSR în ultimele luni ale mandatului Constantinescu), au realizat că singura lor șansă de a conta era să se alieze. Așa a luat naștere, în 2003, Alianța Dreptate și Adevăr (D.A.) între liberali și democrați, condusă de tandemul Traian Băsescu – Călin Popescu-Tăriceanu.

Această alianță s-a manifestat în ultimii ani ai guvernării Năstase ca o opoziție unită, denunțând autoritarismul și corupția puterii PSD. Băsescu, primar al Bucureștiului și lider al PD, a devenit purtătorul de cuvânt neoficial al nemulțumirilor publice, acuzând “sistemul ticăloșit” patronat – în viziunea sa – de Năstase și PSD.

La rândul său, PNL, sub Tăriceanu, asigura expertiza economică a opoziției, promițând relaxare fiscală și integrare euro-atlantică mai rapidă. Totodată, în jurul PNL-PD s-au coagulat și alte forțe mai mici sau desprinse din fostul CDR (de pildă, Partidul Democrat Civic – ApR, fondat de Theodor Meleșcanu, a fuzionat cu PNL).

În contrapunct, Corneliu Vadim Tudor și PRM practicau o opoziție zgomotoasă și adesea scoasă din tiparele dialogului civilizat. Tribuna Parlamentului era folosită de Vadim pentru recitaluri de pamflete și atacuri la adresa oricui – putere sau opoziție moderată – cu un stil care i-a atras atât admirația susținătorilor (dornici de “disciplină și ordine”), cât și repulsia multora. PRM nu a reușit însă să capete vreun partener serios: nici PSD nu l-a cooptat (fiind de neacceptat pentru Occident, mai ales în contextul în care România se pregătea de aderarea la NATO și UE), nici partidele democratice nu au dorit asocierea cu extremismul său. Astfel, deși cel mai numeros partid de opoziție în 2000-2004, PRM a fost în esență irelevant în a influența deciziile mari – a rămas pe margine, cu toată gălăgia pe care o făcea în spațiul mediatic.

Guvernarea Năstase (2000-2004) a combinat o relativă stabilitate economică și progrese în integrarea euro-atlantică (România a fost invitată în NATO și a finalizat negocierile de aderare la UE) cu tendințe de control asupra instituțiilor și presei. Opoziția a acuzat frecvent PSD de aroganță și monopol: celebrul caz al pumnului ridicat al lui Adrian Năstase (“Întoarceți-vă la treabă!” le spunea el jurnaliștilor) sau al controlului exercitat asupra TVR și Radioului public au fost subiecte de critică. Alianța PNL-PD a folosit aceste teme pentru a sublinia necesitatea de schimbare. Cu toate acestea, în Parlament, puterea PSD reușea să treacă aproape orice lege (inclusiv o revizuire a Constituției în 2003, care a consolidat prerogativele statului și a permis ca Iliescu să mai poată candida încă o dată).

În stradă, anii 2000-2004 nu au cunoscut mișcări de protest majore anti-guvernamentale, semn că Opoziția instituțională era considerată suficientă de mulți contestatari ai puterii. În schimb, societatea civilă lucra la foc mic: organizații precum Societatea Academică din România sau Freedom House au continuat să publice rapoarte critice despre corupție, presa independentă a scos la iveală scandaluri (precum cel al “mătușii Tamara” legat de averea lui Năstase), alimentând muniția opoziției politice.

Cu toate acestea, la începutul campaniei electorale din 2004, șansele opoziției păreau modest estimate – PSD era încă popular, beneficiind de creștere economică și de imaginea de partid “care știe să guverneze”. Alianța D.A. părea că va avea o misiune dificilă.

Momentul de cotitură a venit în turul I al alegerilor prezidențiale din 2004, când candidatul inițial al opoziției, liberalul Theodor Stolojan, s-a retras brusc (celebrul episod “Dragă Stolo…”), iar Traian Băsescu a preluat candidatura din partea Alianței D.A. Băsescu, un bun comunicator cu imagine de om dintr-o bucată, a reușit să recupereze diferența față de Adrian Năstase în turul al doilea, câștigând la limită Președinția cu un mesaj anti-corupție și anti-sistem foarte puternic.

În plan parlamentar, alegerile au dat scoruri practic egale între tabere, însă abilitatea lui Băsescu de a atrage de partea Alianței D.A. mici formațiuni balama (PUR-ul lui Voiculescu și UDMR) a făcut ca, la limită, PSD să fie înlăturat de la guvernare. Astfel, în decembrie 2004, România a asistat la a doua alternanță pașnică la putere: coaliția Alianței D.A. cu susținători anexă a trimis PSD în opoziție.

Acest rezultat a demonstrat din nou potența Opoziției atunci când reușește să se unifice și să exploateze slăbiciunile puterii. Adrian Năstase, care părea înainte de alegeri inamovibil, a fost înfrânt surprinzător, parțial și datorită unor erori de campanie și scandaluri (de exemplu, probleme la votul din diaspora, speculat de Băsescu prin sloganul “Ei fura voturi, noi le apărăm”). Opoziția și-a recăpătat astfel “panașul” victoriei, deși adversarii au acuzat-o de pragmatism excesiv – alianța cu Voiculescu, pe care anterior îl criticase ca mogul al presei, a fost numită chiar de Băsescu “soluția imorală”. În ochii susținătorilor Alianței D.A., scopul – înlăturarea PSD – a scuzat mijloacele, dar acest tip de compromis prevestea tensiuni viitoare.

Între Palate: Opoziția în anii conflictului Băsescu–Tăriceanu (2005–2008)

După 2004, scena politică românească a intrat într-o configurație inedită: președintele provenea din coaliția de centru-dreapta (Traian Băsescu), premierul era liderul liberal (Călin Popescu-Tăriceanu), iar principalul partid de opoziție era acum PSD, condus formal de Mircea Geoană (Iliescu retrăgându-se un pas în spate, deși păstrând influență). În primii doi ani, guvernarea Alianței D.A. a beneficiat de un moment favorabil – integrarea în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, creștere economică robustă și sprijin popular pentru agenda de reforme și anticorupție. Sub impulsul noului președinte, s-au făcut pași importanți în justiție: a fost întărită DNA (Direcția Națională Anticorupție) și au demarat investigații asupra unor figuri sus-puse, inclusiv din fostul guvern Năstase.

Opoziția PSD s-a trezit într-o poziție delicată: pe de o parte, încerca să se refacă după pierderea puterii, pe de altă parte era confruntată direct cu anchete care vizau lideri marcanți (inclusiv Adrian Năstase, care a fost pus sub acuzare). Strategia PSD în această perioadă a oscilat între colaborare și confruntare. În 2005-2006, sub conducerea lui Mircea Geoană, PSD a adoptat un profil relativ scăzut: a votat unele legi necesare integrării europene alături de putere, pozând într-un partid responsabil, dar a criticat guvernul pe teme economice (contestând, de exemplu, cota unică de impozitare introdusă de PNL) și sociale. De asemenea, a speculat rupturile emergente dintre Băsescu și Tăriceanu: cei doi lideri ai coaliției, deși porniseră împreună, au început să aibă divergențe tot mai mari legate de controlul asupra justiției, numiri în funcții și strategii politice.

Acest conflict între Palatele Cotroceni (Președinția) și Victoria (Guvernul) a oferit Opoziției o oportunitate neobișnuită. În 2007, coaliția Alianței D.A. practic se destrămase: Partidul Democrat (PD) al lui Băsescu a fost scos de la guvernare de către premierul Tăriceanu, care a preferat să conducă un guvern minoritar PNL-UDMR cu sprijinul tacit al PSD în Parlament. Astfel, situația devenea paradoxală: oficial, PSD era în opoziție, dar neoficial menținea la putere guvernul Tăriceanu, care la rândul său se opunea vehement președintelui Băsescu și fostului aliat PD (devenit ulterior PDL). Practic, din 2007, s-a creat o alianță informală anti-Băsescu, în care PNL și PSD colaborau subteran.

Momentul culminant al acestei ciudate cooperări a fost suspendarea președintelui Băsescu în aprilie 2007. PSD, PNL, dar și PRM și PC (partidul lui Voiculescu) au votat masiv în Parlament pentru suspendarea lui Băsescu, acuzându-l de încălcarea constituției și derapaje autoritare. A fost un act de opoziție inedit: practic, majoritatea parlamentară devenise ostilă propriului președinte. La referendumul pentru demitere din mai 2007 însă, Băsescu a fost reconfirmat de circa 75% dintre votanți, populația respingând clar demersul legislativului. Această victorie personală a lui Băsescu a fost un eșec usturător pentru coaliția de opoziție ad-hoc (PSD+PNL), demonstrând deconectarea acesteia de sentimentul public. În continuare, Băsescu a rămas în funcție, dar conflictul cu tabăra parlamentară a persistat.

În anii 2007-2008, configurația era așa: PDL (renamed PD, pro-Băsescu) trecuse în opoziție față de guvernul Tăriceanu, alături de PRM și un nou-înființat partid de stânga rupt din PSD (Partidul Liberal Social Democrat – PLSD, al lui Cozmin Gușă, efemer). PSD continua să fie oficial în opoziție, însă oferea sprijin parlamentar PNL când convenea ambelor părți. Acest joc duplicitar i-a făcut pe mulți analiști să vorbească despre o “opoziție de fațadă” – PSD critica guvernul liberal în discurs, dar îl ținea în viață la voturi cruciale, primind în schimb influență în teritoriu și protecție pentru oamenii săi. Opoziția era deci fragmentată: PDL era opozantul vocal al guvernului (dar aliat cu președintele), PSD era opozantul de fațadă (dar de facto partener al guvernului pe sub masă), iar PRM își pierdea din relevanță, prăbușindu-se în sondaje pe fondul saturării electoratului cu discursul lui Vadim.

Această perioadă a avut numeroase aspecte penibile din perspectiva clarității scenei politice. Publicul asista la situații absurde: foști rivali de moarte (PNL și PSD) se complimentau reciproc pe holurile Parlamentului, în timp ce foști aliați (PDL și PNL) își aruncau acuzații virulente. Guvernul Tăriceanu a supraviețuit moțiunilor de cenzură numai datorită sprijinului discret al PSD, ceea ce a dus la sintagma populară de “blat” politic între PNL și PSD. De altfel, Băsescu însuși a numit această înțelegere transpartinică “soluția imorală”. Pentru cetățeanul obișnuit, Opoziția devenise un concept foarte relativ: cine mai era cu adevărat Opoziție și cine Putere?

Cu toate acestea, câteva rezultate concrete au rezultat din această ecuație complicată. În 2008, după aderarea la UE, România a trecut prin alegeri locale și parlamentare care au redesenat scena. PRM a ieșit complet din Parlament (semn că epoca Vadim apusese, partidul nemaiintrând în legislativ). PNL, plătind uzura guvernării singuratice, a scăzut în preferințe. PSD și noul PDL al lui Băsescu au ieșit aproape la egalitate în alegeri (aprox. 33% fiecare). Niciunul neavând majoritate clară, a apărut o nouă coaliție contra naturii: PSD și PDL au decis să guverneze împreună după 2008, împărțind ministerele sub premierul PDL Emil Boc. Astfel, fostele forțe de opoziție din perioade diferite s-au regăsit partenere la putere, iar PNL a trecut în opoziție alături de UDMR, într-o formulă minoritară.

Opoziție unită și opoziție dizolvată: de la USL la vidul politic (2008–2014)

Anii 2008-2012 au fost extrem de tumultuoși, cu schimbări neașteptate de alianțe care au influențat rolul Opoziției. Întâi, coaliția PDL-PSD (supranumită peiorativ “alianța Grivco” de către Băsescu, sugerând o înțelegere făcută la sediul unei firme aparținând lui Voiculescu) a părut să consacre ideea că marile partide sunt dispuse la orice compromis pentru a împărți puterea. În această formulă, practic nu exista o Opoziție puternică: PNL și UDMR, de opoziție oficial, aveau împreună sub 20% din mandate, insuficient pentru a conta în fața “mega-majorității” PDL+PSD. Totuși, mariajul PDL-PSD s-a dovedit de scurtă durată. Conflictele latente (inclusiv disputa pentru controlul Ministerului de Interne în preajma alegerilor prezidențiale din 2009) au dus la ruperea coaliției în toamna lui 2009: premierul Emil Boc l-a demis pe ministrul PSD de interne, iar PSD, condus acum de Mircea Geoană, a părăsit guvernarea. Opoziția a prins din nou viață: PNL și PSD (altădată dușmani) și-au unit eforturile împotriva PDL și a președintelui Băsescu. Au reușit chiar, în octombrie 2009, să dărâme guvernul Boc prin moțiune de cenzură – prima moțiune reușită împotriva unui guvern din 2004 încoace.

Cu guvernul demis și cu alegeri prezidențiale la orizont (decembrie 2009), Opoziția socialist-liberală a simțit apropierea revanșei. Mircea Geoană (PSD) a devenit candidatul susținut de întreaga opoziție reunificată informal (PSD, PNL și PC-ul lui Voiculescu) împotriva lui Traian Băsescu, care căuta al doilea mandat. Rezultatul strâns al prezidențialelor – Băsescu câștigând la o diferență infimă, contestată de Geoană – a lăsat Opoziția furioasă și convinsă că i s-a furat victoria. În ianuarie 2010, Traian Băsescu a reușit totuși să-l reconfirme pe Emil Boc ca prim-ministru, de data asta în fruntea unui guvern PDL-UDMR (sprijinit de un grup de parlamentari dizidenți din PSD și PNL, adunați ulterior în partidul UNPR). Această manevră a izolat și mai mult Opoziția formală – acum alcătuită din PSD și PNL, care au trecut oficial în tabere diferite după ce PNL refuzase invitația lui Băsescu de a intra la guvernare.

Pentru prima dată după mulți ani, Opoziția era clar conturată ca un bloc unitar: PSD și PNL, deși cu ideologii diferite, s-au coalizat explicit în ianuarie 2011 formând Uniunea Social-Liberală (USL). USL, condusă de tandemul Victor Ponta (PSD) – Crin Antonescu (PNL), a devenit rapid o forță politică copleșitoare ca popularitate, profitând de greșelile guvernării Boc. Anul 2010 adusese o criză economică severă în România, iar guvernul PDL a impus măsuri de austeritate drastice (tăieri de salarii bugetare cu 25%, reducerea unor ajutoare sociale, creșterea TVA etc.). Aceste decizii au generat un val de nemulțumire fără precedent de la mineriadele anilor ’90. Opoziția USL a încurajat protestele și a capitalizat politic furia populară, promițând să repare “nedreptățile regimului Băsescu-Boc”.

În ianuarie 2012, scânteia a fost aprinsă de demiterea de către guvern a unui apreciat secretar de stat (Raed Arafat) pe tema reformei sănătății. Mii de oameni au ieșit spontan în stradă în București și alte orașe, transformând frustrarea socială într-o mișcare de protest anti-guvernamentală și anti-Băsescu. USL a susținut deschis aceste proteste – liderii opoziției au apărut în piețe alături de protestatari – și a folosit momentul pentru a forța schimbarea puterii. Rezultatul: în februarie 2012, premierul Emil Boc a demisionat, recunoscând implicit presiunea străzii. A fost instalat un guvern temporar condus de tehnocratul Mihai Răzvan Ungureanu, dar acesta nu a rezistat mult. USL a inițiat o moțiune de cenzură în aprilie 2012, reușind să dărâme guvernul Ungureanu după doar 2 luni, grație atât majorității parlamentare reconfigurate (mulți parlamentari migraseră de la PDL la PSD sau PNL simțind schimbarea vântului), cât și legitimității conferite de vocile din stradă.

Astfel, în mai 2012, Opoziția USL a trecut la guvernare fără alegeri, pe valul nemulțumirii populare, marcând un succes răsunător. Victor Ponta a devenit prim-ministru, iar Traian Băsescu s-a trezit nevoit să coabiteze cu adversarii săi de moarte. Practic, pentru restul anului 2012, România nu a mai avut o opoziție consistentă: USL controla o majoritate parlamentară zdrobitoare, președintele era izolat, iar fostul partid de guvernământ, PDL, era discreditat și demoralizat. La alegerile parlamentare din decembrie 2012, USL a obținut un scor istoric (peste 60% din voturi), în timp ce PDL abia a luat ~16%, fiind nevoit să intre în opoziție alături de UDMR și de un partid populist nou intrat (PP-DD al lui Dan Diaconescu, o formațiune anti-sistem care a captat 14% din voturi pe un mesaj demagogic).

Perioada 2012-2014 poate fi caracterizată drept una de cvasi-absență a opoziției. Cu o majoritate parlamentară de două treimi și un guvern USL ce părea omnipotent, practic nu exista un pol de putere care să conteste serios deciziile Cabinetului Ponta. Încercările președintelui Băsescu de a menține un echilibru erau limitate de ostilitatea legislativului și a guvernului, iar PDL, deși încerca să se regrupeze sub conducerea lui Vasile Blaga, era asociat în mentalul colectiv cu tăierile de venituri și deci puțin credibil ca opoziție. Singurele frâne au venit din exterior (de exemplu, Uniunea Europeană a reacționat dur când USL a încercat în vara lui 2012 o acțiune blitz de demitere a lui Băsescu și subordonare a instituțiilor – ceea ce a dus la un nou referendum de suspendare invalidat la limită din cauza prezenței insuficiente). În rest, opoziția internă era fragmentată: PP-DD-ul lui Dan Diaconescu făcea spectacol populist în Parlament, dar mulți dintre deputații săi au migrat repede către putere în schimbul unor avantaje, slăbind coeziunea grupului. PDL însuși a suferit sciziuni: o parte din liderii apropiați de Băsescu au părăsit partidul în 2013 și au fondat Mișcarea Populară (PMP), încercând să creeze un nou vehicul politic băsist – o altă fracturare a opoziției.

Abia în 2014 s-a produs o schimbare care a revitalizat Opoziția. În februarie 2014, PNL s-a retras din USL, rupând astfel alianța cu PSD, pe fondul neînțelegerilor cu Victor Ponta. Această mișcare a readus PNL în opoziție, unde a făcut joncțiunea cu PDL – cei doi foști rivali decizând să fuzioneze sau cel puțin să acționeze unitar sub numele PNL (practic, s-a format “noul PNL”, absorbind PDL). Scopul unificării dreptei era de a avea șanse reale împotriva PSD la alegerile prezidențiale din toamna 2014. Klaus Iohannis, liderul PNL după demisia lui Crin Antonescu, a devenit candidatul unic al dreptei la președinție împotriva lui Victor Ponta. În mod surprinzător, deși Ponta pornea ca favorit clar (având în primul tur un avans considerabil), turul al doilea a fost marcat de o mobilizare masivă anti-PSD, catalizată de problemele la votul din diaspora (mii de români din străinătate stând la cozi fără să apuce să voteze, ceea ce a indignat opinia publică). Iohannis a câștigat alegerile prezidențiale din noiembrie 2014, un succes răsunător pentru o Opoziție ce doar cu câteva luni înainte părea inexistentă. Victoria lui Iohannis a arătat puterea regrupării opoziției și rolul pe care societatea civilă (inclusiv diaspora, rețelele de socializare și ONG-urile) îl poate juca în înclinarea balanței.

Cu toate acestea, guvernul Ponta a rămas în funcție după 2014, bazându-se pe majoritatea parlamentară (PSD reușise să coopteze UDMR și facțiuni desprinse din PP-DD pentru a compensa pierderea PNL). Astfel, s-a instaurat o coabitare între președintele de opoziție Iohannis și premierul de la putere Ponta. Opoziția propriu-zisă (noul PNL) a încercat să forțeze schimbarea guvernului pe cale parlamentară, dar moțiunile sale au fost respinse în 2015, atâta timp cât majoritatea numerică rămânea de partea lui Ponta. În cele din urmă, a fost nevoie din nou de un impuls din afara Parlamentului: tragedia de la clubul Colectiv din octombrie 2015 (un incendiu într-un club bucureștean care a ucis zeci de tineri) a generat un uriaș val de proteste de stradă contra corupției și incompetenței autorităților. Zeci de mii de oameni au scandat în București “Corupția ucide” și au cerut demisia întregii clase politice. În fața acestei presiuni, Victor Ponta a demisionat pe 4 noiembrie 2015, recunoscând implicit pierderea suportului popular. A fost al treilea caz (după Boc 2012 și MRU 2012) în care guvernul a căzut sub presiunea străzii mai degrabă decât a Opoziției parlamentare.

S-a instalat atunci guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloș, susținut de o largă coaliție parlamentară informală (PNL și nou înființata Uniune Salvați România – USR – îl sprijineau explicit, PSD îl tolera strategic). Pentru un an (2015-2016), România a avut un guvern apolitic, iar partidele tradiționale s-au retras în plan secund pregătindu-se de alegeri. Opoziția clasică era dificil de definit în acel moment, deoarece toți actorii politici mari sprijineau într-o formă sau alta guvernul de tehnocrați. Situația a fost de tranziție: practic, Opoziția PNL s-a aflat în situația paradoxală de a susține un guvern împreună cu inamicul PSD, ceea ce a diluat profilul de opoziție al liberalilor. În schimb, societatea civilă și forțele noi au folosit acel an pentru a se organiza: USR, născută din mișcări civice anti-corupție, a căpătat contur ca partid și a decis să participe la alegeri.

Valul “#Rezist” și opoziția sub asediul unei majorități dominante (2016–2019)

Alegerile din decembrie 2016 au readus la putere PSD, de data aceasta în alianță cu ALDE (partidul lui Călin Popescu-Tăriceanu, desprins din PNL). Cu aproximativ 45% din voturi, coaliția PSD-ALDE a obținut o majoritate confortabilă de mandate, profitând de fragmentarea electoratului de dreapta (PNL nu performase, USR abia intrase ca nou-venit cu ~9%, iar PMP – partidul lui Traian Băsescu – și UDMR completau un tablou fărâmițat al opoziției). Astfel, la începutul anului 2017, Opoziția parlamentară era relativ slabă ca pondere: PNL se afla în refacere, USR era mic dar vocal, PMP și UDMR erau jucători marginali. PSD-ul lui Liviu Dragnea domina agenda politică, instalând guvernul Grindeanu și promițând măriri de salarii și pensii.

Foarte repede însă, noua putere a forțat o serie de măsuri controversate în domeniul justiției. În ianuarie 2017, guvernul PSD a adoptat pe furiș celebra Ordonanță de Urgență 13 care dezincrimina parțial abuzul în serviciu și favoriza politicienii cu probleme penale (inclusiv pe liderul PSD Dragnea). Această acțiune a fost scânteia care a aprins cele mai mari proteste de stradă din istoria post-’89 a României. Sute de mii de oameni au ieșit zilnic în februarie 2017 în București și alte orașe, într-o explozie civică sub sloganul “#Rezist”, cerând retragerea ordonanței și respectarea statului de drept.

În aceste momente, Opoziția parlamentară – deși numeric mică – s-a alăturat energic valului de protest. PNL și USR, în special, și-au îndemnat simpatizanții să protesteze pașnic și au sprijinit revendicările străzii în Parlament. Parlamentarii USR au recurs chiar la gesturi inedite: au ocupat pentru scurt timp sala Parlamentului afișând pancarte cu “#Rezist”, au transmis live pe Facebook ședințele în care majoritatea încerca să treacă rapid modificări legislative, au purtat tricouri cu mesaje anticorupție. Aceste forme de opoziție cu panaș, inedite și colorate, au atras atenția publicului, chiar dacă erau mai mult simbolice.

Sub presiunea protestelor, guvernul Grindeanu a abrogat OUG 13, o victorie clară a societății civile sprijinite de Opoziție. Totuși, confruntarea a continuat într-o formă diferită: PSD, având majoritatea, a mutat “bătălia” în Parlament, unde a inițiat un amplu pachet de modificări la legile justiției și codurile penale, care amenințau, în viziunea opoziției și a magistraților, independența sistemului judiciar. De-a lungul anilor 2017-2018, Opoziția – în principal PNL, USR și sprijinită de președintele Klaus Iohannis – a folosit toate pârghiile posibile împotriva acestor modificări: au depus mii de amendamente, au contestat legile la Curtea Constituțională, au sesizat forurile europene, au menținut subiectul în atenția publică. Însă majoritatea PSD-ALDE, condusă de Liviu Dragnea, a mers înainte, adoptând schimbările legislative.

În stradă, protestele au continuat sporadic pe tot parcursul lui 2017 și 2018, deși nu la amploarea inițială, menținând totuși presiunea asupra guvernării. Un moment dramatic a fost protestul diasporei din 10 august 2018, când manifestanți pașnici adunați la București au fost dispersați violent de jandarmi – imagine care a șocat opinia publică și a atras critici internaționale la adresa guvernului PSD. Opoziția a condamnat vehement represiunea și a cerut demisii, dar guvernul Dăncilă (care îi succedase lui Grindeanu și Tudose, ambii înlăturați anterior de Dragnea din motive interne) a rămas pe poziții.

În toată această perioadă, s-a putut observa că Opoziția formală avea capacitate limitată să blocheze efectiv agenda majorității, în schimb opoziția societății civile și instituționale (Președinția, sistemul judiciar, UE) au jucat un rol major în temperarea abuzurilor. Președintele Iohannis, de pildă, a folosit frecvent prerogativa trimiterii legilor înapoi în Parlament sau la Curtea Constituțională, reușind să mai dilueze din modificările dorite de PSD. De asemenea, Curtea Constituțională – deși cu judecători numiți și de putere, și de opoziție – a invalidat unele prevederi controversate.

La rândul ei, Opoziția politică a înregistrat totuși câteva succese importante pe finalul acestui ciclu: la alegerile europarlamentare din mai 2019, PNL și Alianța USR-PLUS au obținut împreună mai multe voturi decât PSD, semn al schimbării de atitudine în electorat. În aceeași zi, un referendum convocat de Iohannis pe tema justiției a trecut cu un aviz popular covârșitor contra planurilor PSD. Imediat după, Liviu Dragnea, artizanul liniei dure a PSD, a fost condamnat definitiv pentru corupție și încarcerat. Aceste evenimente au demoralizat și scindat PSD-ul. Profitând de moment, PNL a inițiat o moțiune de cenzură în octombrie 2019 împotriva guvernului Dăncilă (care rămăsese fără sprijinul ALDE între timp). De data aceasta, moțiunea a trecut, având de partea sa nu doar partidele de opoziție (PNL, USR, PMP, UDMR), ci și voturile unor parlamentari PSD nemulțumiți. Opoziția reușea astfel să răstoarne guvernul într-un final, marcând revenirea sa la putere după aproape 3 ani de lupte intense.

Opoziția în vremuri de pandemie și rotația alianțelor (2020–2021)

La final de 2019, liderul PNL Ludovic Orban a preluat funcția de prim-ministru, conducând un guvern minoritar susținut ad-hoc și de USR, UDMR, PMP, chiar dacă acestea nu intrau oficial la guvernare. Pentru scurt timp, PSD a trecut în opoziție, dar cu un număr încă mare de parlamentari (fiind partidul cu cele mai multe mandate după 2016). Intenția declarată a PNL și a președintelui Iohannis era organizarea de alegeri parlamentare anticipate pentru a capitaliza succesul de moment și a-și mări majoritatea, însă izbucnirea pandemiei de COVID-19 la începutul lui 2020 a dat peste cap planurile politice.

Odată cu instaurarea stării de urgență și apoi a stării de alertă, viața politică s-a subordonat crizei sanitare. În această perioadă, PSD – ca partid de opoziție – a adoptat o tactică duală: pe de o parte, vota alături de putere măsurile urgente pentru gestionarea pandemiei (neputând risca să fie văzut obstrucționând în timp de criză), pe de altă parte critica fiecare eroare sau întârziere a guvernului Orban. În Parlament, unde deținea încă președinția ambelor Camere până la alegerile din decembrie 2020, PSD a reușit chiar să treacă unele legi populiste (de exemplu, creșteri de pensii peste propunerea guvernului) știind că PNL nu are majoritate să le blocheze; ulterior, aceste inițiative au fost fie contestate la CCR, fie amânate.

Alegerile parlamentare la termen din decembrie 2020 au adus rezultate neașteptate: PSD a ieșit din nou pe primul loc (~30%), însă PNL (~25%) împreună cu USR-PLUS (~15%) și UDMR au putut forma o coaliție majoritară de centru-dreapta. Un nou venit, partidul naționalist AUR (Alianța pentru Unirea Românilor), a intrat și el în Parlament cu circa 9%, devenind de facto a doua voce ca importanță a Opoziției, alături de PSD. S-a constituit astfel guvernul de coaliție PNL-USR-UDMR condus de Florin Cîțu, iar PSD a rămas în Opoziție împreună cu AUR.

Pentru circa un an (2021), Opoziția PSD și AUR a atacat virulent guvernul de coaliție, speculând dificultățile acestuia: gestionarea pandemiei (unde campania de vaccinare întâmpina reticență, iar valurile succesive COVID provocau nemulțumiri legate de restricții) și creșterile de prețuri la energie. PSD, sub noua conducere a lui Marcel Ciolacu, a încercat să joace un rol mai moderat, prezentându-se ca o opoziție “constructivă” – de exemplu, au susținut unele măsuri sanitare nepopulare, pentru a nu fi acuzați de populism excesiv, dar în paralel au cultivat nemulțumirile socio-economice. AUR, în schimb, a fost o opoziție zgomotoasă și radicală: liderii săi, George Simion și Claudiu Târziu, au organizat proteste anti-restricții, s-au poziționat vehement împotriva vaccinării obligatorii și au adoptat un discurs naționalist, eurosceptic, menit să îi mobilizeze pe cei nemulțumiți de întreaga clasă politică. În Parlament, AUR a recurs la acte teatrale – de la vociferări și până la îmbrânceli cu alți parlamentari – generând numeroase controverse, dar și notorietate.

Surprinzător însă, marea schimbare politică din 2021 nu a venit din acțiunea directă a Opoziției, ci din criza internă a coaliției de guvernare. În septembrie 2021, disputele dintre PNL și USR pe tema modului de guvernare (dar și rivalități personale, cum a fost demiterea de către premierul Cîțu a unui ministru USR fără consultare) au dus la ieșirea USR din coaliție. Profitând de ocazie, PSD și AUR au depus rapid o moțiune de cenzură împotriva guvernului Cîțu. Rămas fără majoritate și cu USR trecut în opoziție alături (cel puțin conjunctural) de PSD și AUR, guvernul a fost demis prin moțiune în octombrie 2021. A fost o victorie a Opoziției PSD-AUR, facilitată de fractura dintre forțele de la putere.

Totuși, în locul forțării anticipatelor, PNL (ghidat și de președintele Iohannis) a ales o mișcare drastică: a negociat o mega-coaliție cu PSD pentru a forma un nou guvern. În noiembrie 2021 s-a născut astfel coaliția PNL-PSD-UDMR, cu rotație a premierilor convenită, ceea ce a readus PSD la guvernare după doar doi ani de opoziție. Această mișcare a lăsat practic USR și AUR drept singurele partide de opoziție parlamentară.

Două opoziții, două stiluri: USR vs. AUR (2021–2024)

Odată cu intrarea PSD la guvernare alături de PNL, scena politică românească a avut o configurație neobișnuită: cele mai mari două partide, de centru-stânga și centru-dreapta, erau aliate, controlând împreună o super-majoritate. O opoziție reală rămânea reprezentată doar de partide relativ mici – Uniunea Salvați România (USR), cu un discurs progresist, pro-european, și Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), cu un discurs naționalist, eurosceptic. Aceste două formațiuni, aflate la poli opuși ideologic, au abordat foarte diferit rolul de opoziție.

USR, venit la putere ca parte a coaliției în 2020 și trecut brusc în opoziție în 2021, a încercat să se impună ca o voce a rațiunii și a competenței. Liderii USR (precum Dacian Cioloș – succint președinte al partidului după 2021 – și ulterior Cătălin Drulă) au insistat pe teme precum anticorupția, reformele administrative, investițiile în infrastructură și digitalizare.

Din păcate pentru USR, trecerea de la guvernare la opoziție i-a derutat pe unii alegători, iar partidul s-a confruntat și cu tensiuni interne.

Ca opoziție, USR a formulat numeroase propuneri alternative de politici publice și a criticat dur “cumetria” PNL-PSD, acuzând revenirea practicilor de împărțire a resurselor și de protejare reciprocă a intereselor.

Deputații și senatorii USR au continuat să fie foarte activi legislativ (depunând proiecte, atacând legi la CCR, interpelând miniștrii), dar având sub 10% din mandate, pârghiile lor concrete erau limitate. Adesea, inițiativele USR erau respinse din start de majoritatea covârșitoare PNL-PSD, uneori fără dezbatere reală.

Frustrarea de a fi o opoziție “oarbă” numeric i-a determinat pe unii reprezentanți USR să recurgă și la gesturi simbolice (nu la fel de spectaculoase ca în 2017, dar de exemplu au afișat mesaje la tribuna Parlamentului împotriva numirii unor oameni controversați în funcții).

Pe de altă parte, AUR a continuat să practice o opoziție de tip zgomotos și populist. Cu un mesaj anti-sistem radical, AUR a vizat nu doar coaliția de guvernare, ci întreg “sistemul” politic postdecembrist, pe care îl cataloghează drept vândut Occidentului și neglijent cu “valorile tradiționale”. Parlamentarii AUR au generat numeroase știri, fie prin discursuri inflamatorii (adesea conținând acuzații de trădare națională la adresa guvernanților, retorică antivaccin sau anti-UE), fie prin incidente (un deputat AUR a agresat fizic un coleg de la USR în plen, altul a fost filmat intrând cu forța peste ministrul Energiei într-un birou etc.). Tactica AUR a fost să se poziționeze ca portavoce a tuturor nemulțumirilor: facturi mari la utilități, restricții pandemice, teme identitare (legea educației sexuale în școli, drepturile minorităților, relația cu Ungaria sau Ucraina) – pe toate acestea AUR a încercat să le exploateze, organizând proteste stradale și caravane prin țară. În ciuda acestui activism “cu panaș” – steaguri, portavoce, ocupații simbolice ale scărilor Parlamentului – influența reală a AUR asupra deciziilor a fost minimă, întrucât nimeni din restul spectrului politic nu a dorit să se asocieze cu partidul perceput ca extremist. AUR a rămas izolat în Parlament, iar inițiativele sale legislative (precum propuneri de referendumuri pentru anumite teme sau proiecte ultraconservatoare) au fost respinse categoric.

Astfel, după 2021, se poate spune că Opoziția a fost ea însăși fracturată. USR și AUR, având puține în comun, nu au colaborat, ba chiar s-au atacat reciproc, ceea ce a convenit coaliției aflate la putere. PSD și PNL, deși rivali tradiționali, și-au împărțit influența și au redus la minim divergențele publice, tocmai pentru a nu oferi ocazii opoziției să speculeze. În consecință, între 2022 și 2023, guvernarea nu a fost serios periclitată de vreo acțiune a opoziției – moțiunile de cenzură inițiate de USR sau AUR au picat ușor, iar protestele de stradă au fost sporadice și de mică amploare (pandemia s-a domolit, războiul din Ucraina a schimbat agenda publică, iar crizele economice au generat mai degrabă greve sectoriale precum cea a profesorilor din 2023, decât proteste cu caracter politic). Practic, în acești ani, Opoziția a părut irelevantă în raport cu un executiv susținut de peste 70% din Parlament.

Totuși, lecțiile trecutului arată că astfel de situații de cvasi-monopol politic sunt temporare. Pe măsură ce România se apropie de alegerile din 2024, rămâne de văzut dacă opoziția își va regăsi forța prin vreo coagulare sau schimbare de discurs. Deja USR a sugerat dorința de a colabora cu alte grupări de centru-dreapta pentru a contrabalansa blocul PSD-PNL, în timp ce AUR mizează să absoarbă electoratul nemulțumit de ambele partide mari.

Opoziția în afara Parlamentului: de la “golan” la hashtag

Un aspect definitoriu al istoriei recente a fost rolul opoziției extra-parlamentare – ansamblul de mișcări civice, proteste populare și inițiative ale societății civile care au complementat (sau uneori înlocuit) acțiunea opoziției politice oficiale. De multe ori, cele mai puternice “lovituri” împotriva guvernanților nu au venit prin voturi parlamentare, ci din stradă sau din presa independentă.

Încă din 1990, protestul din Piața Universității a setat modelul unei opoziții civice: oameni simpli, fără o structură de partid în spate, dar animați de valori democratice, s-au adunat pentru a cere schimbarea în profunzime a societății. Chiar dacă Golaniada a fost zdrobită violent, spiritul ei a influențat percepția internațională asupra regimului Iliescu și a sădit semințele activismului civic în România postcomunistă. În anii următori, deși nu au mai existat manifestații de acea amploare până la mijlocul anilor ’90, organizații ale societății civile precum Alianța Civică (condusă de Ana Blandiana) au păstrat vie flacăra opoziției morale, prin conferințe, publicații și presiune asupra autorităților în chestiuni-cheie (de exemplu, condamnarea Mineriadelor, susținerea lustrației etc.).

În 1996, mobilizarea generală a electoratului pentru schimbare – care a facilitat victoria CDR – a fost parțial și meritul societății civile și al intelectualilor publici, care au îndemnat lumea să meargă la vot pentru a produce alternanța. Un nou episod de implicare civică intensă a avut loc însă abia peste un deceniu: valul de proteste din 2012, inițial declanșat pentru susținerea fondatorului SMURD Raed Arafat, a marcat reîntoarcerea maselor în stradă. Atunci s-au putut vedea primele semne ale mobilizării prin rețele sociale, ale manifestațiilor spontane fără lideri politici. Această “opoziție 2.0” a arătat puterii (PDL la acea vreme) că nu se mai poate guverna ignorând vocea străzii. După cum am văzut, căderea guvernului Boc și ulterior a guvernului Ungureanu au fost precipitate decisiv de presiunea populară.

În anii 2013-2015, societatea civilă a continuat să joace un rol esențial. Protestele masive împotriva proiectului de la Roșia Montană (toamna 2013) au unit zeci de mii de oameni din medii diverse sub sloganul “Uniți, salvăm Roșia Montană”, forțând Parlamentul să respingă exploatarea minieră propusă – un exemplu clar de opoziție extra-parlamentară victoriosă, chiar și împotriva voinței inițiale a guvernanților USL. Apoi, tragedia Colectiv din 2015 a dus la manifestații de o mare încărcătură emoțională, soldate cu demisia guvernului: practic, nimeni din partidele de opoziție nu ar fi putut înlătura pe moment pe Victor Ponta, dacă nu reacționa societatea cu un strigăt de revoltă generalizat.

Apogeul influenței opoziției civile a venit însă în 2017, cu fenomenul #Rezist. A fost pentru prima dată când s-a creat un curent național de protest de lungă durată (peste un an de zile cu manifestații repetate) centrat exclusiv pe cerințe de integritate guvernamentală și respectare a statului de drept. Sute de mii de oameni au devenit activi civic, organizându-se prin Facebook și alte platforme, în absența oricărei structuri formale. Această mișcare a arătat maturizarea societății civile românești și a demonstrat că există un filon important al populației care nu mai acceptă “aranjamente pe sub masă” ale politicienilor. Chiar dacă protestatarii #Rezist nu au dărâmat imediat guvernul PSD (care, cum am văzut, a rezistat până în 2019), ei au generat o presiune constantă și o vizibilitate internațională ce au ținut în frâu excesele cele mai grave. De asemenea, #Rezist a inspirat direct apariția unor grupuri civice care s-au transformat în partide, precum USR și mai târziu PLUS, aducând în arena politică figuri noi.

O altă dimensiune a opoziției extra-parlamentare a fost mereu presa independentă. Jurnaliști de investigație curajoși, publicații și platforme online (Rise Project, Recorder, G4Media și altele în ultimii ani) au scos la iveală cazuri de corupție și abuzuri care au alimentat discursul opoziției politice sau chiar au provocat demisii directe. De pildă, investigațiile despre afacerile liderilor PSD (cum ar fi celebra valiză TelDrum prezentată de Rise Project) au amplificat percepția negativă asupra acestora, contribuind indirect la succesul opoziției în alegeri.

Nu în ultimul rând, opoziția din diaspora – românii stabiliți peste hotare – a jucat un rol tot mai important după 2000. Ei au devenit un fel de “partid” anti-sistem, votând copleșitor împotriva incumbenților percepuți corupți (în 2009 și 2014 votul din diaspora a fost decisiv pentru Băsescu și Iohannis). Tot diaspora a organizat protestul mare din 2018 și a trimis constant un mesaj că urmărește ce se întâmplă acasă. Această forță externă a îngrijorat adesea guvernanții (de aici și incidentele cu organizarea votului în străinătate, uneori deliberat îngreunat).

Exemplele de mai sus arată că, în România, Opoziția nu a stat doar în partide. Adesea, partidele de opoziție slabe sau divizate au fost “ajutate” de societate să își îndeplinească rolul de contrapondere. De aici vine și panașul – strălucirea – opoziției românești: momentele sale de glorie au survenit când s-a aflat în armonie cu vibrația străzii și aspirațiile profunde ale oamenilor (1996, 2014, 2017), iar momentele sale de penibil au fost când s-a îndepărtat de acestea și a jucat doar jocuri de culise (cum a fost perceput USL ulterior sau alianțele paradoxale din 2007).

Concluzii

Istoria post-1989 a Opoziției politice din România este una a contrastelor puternice. Am văzut Opoziția în ipostaze de eroism democratic, când a răsturnat regimuri consolidate prin vot sau presiune populară (1996, 2004, 2014, 2019), dar și în ipostaze de impotență ridicolă, când liderii opoziției păreau mai preocupați de rivalități meschine și de înțelegeri subterane decât de interesul public. S-au perindat generații de politicieni și partide: unele partide de opoziție au dispărut în negura irelevanței (PNȚCD după 2000, PRM după 2008, PP-DD după 2012), altele s-au transformat sau reinventat (FSN devenit PSD, PNL absorbind alte forțe de dreapta, USR emergând din activism civic).

Câteva lecții esențiale se pot desprinde:

• Unitatea dă forță: Atunci când opoziția a fost divizată, puterea aproape că a dictat nestingherită (ex. anii 1990-1991 sau 2012-2014). În schimb, când opoziția a știut să facă front comun (CDR în anii ’90, Alianța DA în 2004, USL în 2011), șansele de alternanță au crescut exponențial. Totuși, alianțele contra naturii (gen USL) pot și ele submina credibilitatea pe termen lung.
• Credibilitatea și integritatea contează: Opoziția românească a eșuat de multe ori pentru că nu a oferit un contrast real de integritate față de putere. Când opoziția a promovat figuri compromise sau a tolerat corupția în propriile rânduri, publicul a sancționat-o (exemplu: eșecul CDR după scandalurile de corupție percepute în anii ’90, prăbușirea PDL după ce unii lideri ai săi au fost implicați în fapte de corupție). Dimpotrivă, momentele de entuziasm popular pro-opoziție (1996, 2004, 2014) au fost legate de speranța într-o politică mai curată.
• Rolul instituțiilor neutre: O opoziție parlamentară slabă poate fi compensată într-o oarecare măsură de instituții independente puternice – Justiție, Președinție, societate civilă, presă. În anii 2017-2019, de pildă, s-a văzut importanța existenței unei prese vigilente și a unei generații de magistrați formați pro-stat de drept, care au reprezentat un obstacol pentru abuzurile puterii când opoziția numeric nu putea face nimic.
• Pendularea putere-opoziție ca normalitate: Spre deosebire de anii ’90, când se credea că un partid-fost comunist va domina perpetuu, astăzi alternanța la putere a devenit parte din jocul democratic românesc. Nicio forță politică nu mai poate considera că va guverna necontestat. Chiar și când Opoziția pare în colaps (cum părea PNL în 2017 sau PSD în 2020), în câțiva ani ea poate reveni. Această ciclicitate este sănătoasă pentru democrație, dar ridică și problema consistenței: partidele la putere sau opoziție își schimbă adesea rolurile și retorica, creând confuzie printre cetățeni cu privire la principiile lor reale.
• Irelevanța cu panaș – o marcă autohtonă: Expresia “irelevantă cu panaș” subliniază tendința opoziției noastre de a compensa lipsa de influență reală prin gesturi grandioase, simbolice. Fie că a fost vorba de discursurile fulminante ale lui Vadim Tudor în anii 2000, de ocuparea sălii Parlamentului de către USR în 2017, sau de protestele colorate ale AUR în 2022, opoziția românească a știut să facă spectacol. Acest spectacol a întreținut spiritul democratic – a dat publicului impresia că există totuși o rezistență – dar nu întotdeauna a adus și rezultate concrete. Este un aspect cultural poate al politicii noastre: preferința pentru retorică și gestică puternică, uneori în defavoarea negocierii tăcute și a muncii pe termen lung de construire a alternativelor.

Privind înainte, rămâne întrebarea cum va evolua Opoziția în România. După decenii de experimente, pare clar că fără o opoziție solidă, profesionistă și unită, actul de guvernare deraiază ușor spre abuz, iar democrația suferă. Generațiile tinere, tot mai prezente în societatea civilă și încet-încet și în politică, ar putea aduce acel suflu nou necesar pentru o opoziție mai principială. Iar lecțiile trecutului – de la sacrificiul “golanilor” din 1990 până la energia creativă a #Rezist – rămân repere care arată că, oricât de jos ar ajunge la un moment dat Opoziția politică, în societate există resurse de regenerare. În definitiv, istoria irelevanței cu panaș a opoziției românești este și istoria treptată a învățării democrației, cu suișurile și coborâșurile sale spectaculoase, dar și cu un progres de necontestat față de anii întunecați ai dictaturii, când însăși ideea de opoziție era interzisă.

Situația actuală: opoziție la discreție

1. Guvernul Bolojan impune majorări fiscale
   • Coaliția de patru partide pro-europene (PNL, PSD, USR, UDMR) condusă de Ilie Bolojan tocmai a trecut o moțiune de neîncredere în Parlament pe 14 iulie, consolidându-și pozițiile.
   • Noile taxe – TVA, accize și impozit pe dividende și active bancare – au generat proteste în sectorul public și nemulțumiri în mediul de afaceri, dar Guvernul susține că sunt esențiale pentru evitarea unei retrogradări a ratingului de țară și pentru deblocarea fondurilor UE.
2. AUR în atac: liderul Simion anunță moțiuni repetate
   • AUR – prima forță politică conform ultimelor sondaje (≈ 40 %) – a depus deja o moțiune de cenzură și promite să mai urmeze. Miza: obstrucționarea noilor reforme fiscale și poziționarea ca principală voce a opoziției radicale.
   • PNL acuză AUR de populism: liderii liberali spun că moțiunea nu propune soluții reale, doar destabilizare, iar parlamentarii AUR nici măcar nu au participat la dezbateri.
3. Vid de opoziție de centru și criză de reprezentare
   • Partidele centrist-drepte (PNL, USR) și social-democrația (PSD) sunt toate la guvernare – o situație rară care lasă scena politică fără o opoziție moderată credibilă.
   • Observatorii semnalează „o scenă politică fără opoziție reală”, unde vocile de stânga și dreapta, mai pragmatice, au dispărut din Parlament, iar opoziția rămasă e dominată de cauze radicale.

De ce nu putem conta pe opoziția radicală?

• Lipsă de program coerent – AUR are discurs anti-fiscal, anti-UE, anti-instituții, dar fără soluții economice viabile.
• Populism care polarizează – utilizarea temelor “frică și manipulare” (conform PNL), fără construcție de viitor.
• Simbol versus substanță – mișcări grandioase (moțiuni, referendumuri, proteste) dar fără impact decisiv asupra deciziilor Guvernului majoritar.

Pe scurt

• Guvernul Bolojan domină scena în mod consolidat după supraviețuirea moțiunii.
• AUR este singura opoziție reală numeric, dar rămâne una radicală, populistă și fără soluții concrete.
• PNL, PSD, USR sunt în putere, deci nu mai pot acționa ca opoziție, lăsând un vid periculos în echilibrul democratic.

Pe scurt: opoziția parlamentară s-a redus la o singură voce extremă, fără contragreutate de centru-dreapta. Dacă AUR nu reușește să transforme protestele și moțiunile în alternative viabile, România riscă un blocaj democratic—căci o opoziție sănătoasă presupune nu doar opoziție, ci și alternativă cu soluții. Speranța rămâne în societatea civilă, presă și în eventuale forțe noi care pot apărea.