Povestea femeii tatuate cu numărul 75190. Ea trăiește încă și este supraviețuitoare a lagărului de concentrare de la Auschwitz

Lângă noi mai sunt și mai curg încă, având verb bun și puternic, povești fabuloase de viață. Căci, unora le e scris să le trăiască și să treacă prin ele, altora doar să le afle și să le spună mai departe. Italianca Liliana Segre, supraviețuitoare a Holocaustului, are în spate nu doar o vârstă frumoasă, ci și o felie de viață impresionantă. Din 2018, grație acestei felii de viață, a fost numită de președintele Italiei, Sergio Mattarella, senator pe viață.

Destinația: iad!

S-a născut în1930, pe 10 septembrie, la Milano, având origini evreiești. Cum mama, Lucia Foligno a murit când Liliana Segre avea numai un an, ea a crescut cu tatăl ei, Alberto și cu bunicii paterni, Giuseppe Segre și Olga Loevvy. Totul părea normal în viața ei, nu avea nimic aiurea față de alți copii, nici măcar nu realiza că este evreică. Însă, în 1938 au început problemele, căci, după promulgarea legilor rasiale italiene, fetița a fost exclusă din școala primară. Tatăl ei a încercat să o ascundă de forțele dezlănțuite, făcându-i acte false și ascunzând-o în casa unei prietene. În 1943, din cauza problemelor, Liliana a încercat împreună cu tatăl ei să fugă în Elveția, dar a fost arestată de fasciști în Selvetta di Viggiù, Varese, dusă în închisorile din Como și din Milano, apoi deportată, direct din gara Milano, în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Era 30 ianuarie 1944 și pentru Liliana Segre ziua asta a rămas drept aceea când i s-a schimbat viața. Fusese aruncată în tren împreună cu alți 605 oameni, toți cetățeni italieni de religie evreiască, fără să știe încotro se îndreaptă și fără să aibă habar de ce fuseseră toți câți erau acolo privați de libertate. Știa, până atunci, că sunt arestați criminalii și oamenii răi. Dar cei din tren nu erau așa. Aveau o singură vină: erau evrei.

Călătoria aceea, dacă poate fi numită așa, a marcat-o pe Segre. Toată lumea țipa, toată plângea, toată lumea era disperată. Și nimeni, nimeni, nu avea nici apă, nici mâncare la dispoziție. Cu cât trenul se apropia de destinație, cu atât oamenii din tren nu mai aveau putere. Nici să strige, nici să se revolte, nici să plângă. Stigmatul morții, în mod indirect, îi însemna încet, aproape pe toți. Liliana a înțeles atunci, în trenul acela, unde infernul își făcea preludiul, că nimic din ce fusese până atunci viața ei nu va mai fi la fel. Mai târziu, peste câțiva ani, avea să afle că dintre cei 605 deportați doar 22 s-au întors acasă. Pentru că Auschwitz era stația unde se venea, dar de unde aproape nimeni nu mai pleca de unde venise.

Într-un interviu dat după 1990, Liliana Segre afirma: „Sunt în viață din întâmplare. A fost un moment esențial acolo, la Auschwitz. Cei mai mulți dintre noi au fost condamnați la moarte chiar la sosire. Și acea tăcere pe care o aveam în urechi din tren, la sosire a fost înlocuită de zgomotul obscen și asurzitor al ucigașilor din jurul nostru. Ni se pregătise iadul. Alți oameni îl pregătiseră pentru noi. Era Auschwitz: era stația fără întoarcere, șine moarte, trenuri de capăt de linie, trenuri care în fiecare zi aduceau mii de oameni din toată Europa. Erau și vagoane staționare gata să fie cuplate la următorul tren care avea să se întoarcă gol și altul era golit. Am fost scoși din acel tren, cu picioarele înțepenite, cu ochii care se chinuiau nu numai să înțeleagă ce era în jurul nostru, ci și să suporte lumina acelei dimineți cenușii. 6 februarie 1944. O esplanadă, bărbați în haine dungate, prizonieri cu capul ras biciuiți de diavolii SS, hăituiți de câinii lor. Ei erau beți și încântați de ce vedeau, noi uluiți, despărțiți de-ai noștri și de bagajele noastre. Nu știam că nu îl voi mai vedea niciodată pe tatăl meu și tot sper că nu știa și el”.

La Auschwitz, a ajuns după șapte zile, nu și-a mai văzut niciodată tatăl care a fost executat, dar a aflat și despre deportarea bunicilor la Auschwitz, uciși la scurtă vreme de la sosirea în lagăr. Când nemții au făcut prima selecție a evreilor, Segre a fost tatuată cu numărul de serie 75190. Apoi a fost trimisă la fabrica de muniții Union, care aparținea Siemens, timp un an. Aici a făcut muncă silnică. Apoi, a trecut prin alte trei selecții. A scăpat mereu. În ianuarie 1945, după evacuarea lagărului, a înfruntat marșul morții către lagărul de concentrare Ravensbrück din Germania. După câteva săptămâni petrecute acolo în condiții groaznice, ea a fost condusă în lagărul de concentrare Malchow, unde a fost eliberată de Armata Roșie la 1 mai 1945.

Din cei 776 de copii italieni în vârstă de 14 ani sau mai mici care au fost deportați în lagărul de concentrare de la Auschwitz, doar 35 au supraviețuit.

Senator pe viață

A fost singura supraviețuitoare dintre toate rudele și cunoștințele ei și, în 1945, când s-a terminat al doilea război mondial, s-a mutat în regiunea Marche, unde a locuit cu bunicii materni, singurii membri supraviețuitori ai familiei ei. I-a fost greu să se adapteze iar la o viață normală. Nimeni nu o asculta, nimeni nu o credea, nimeni nu înțelegea de ce nu trece peste tot ce-a fost. Lumea voia să uite toate ororile, lumea voia să meargă mai departe. Și numai ea, așa părea celorlalți, continua să aducă iadul în cotidianul de după război. Atunci, a mai învățat o lecție: amintirile și tristețea sunt ale ei, numai ale ei. Nu e bine să le împartă ori să le împărtășească altora.

În 1948, Liliana l-a cunoscut pe Alfredo Belli Paci, un prizonier politic catolic care a supraviețuit și el lagărelor de concentrare naziste. Cei doi s-au căsătorit în 1951 și au avut trei copii.

Abia după 1990, Segre a considerat că e cazul să mai vorbească despre ororile pe care le-a trăit.  A început să le povestească studenților ce-a fost atunci, la Auschwitz. Nu neapărat pentru ea, ci pentru celelalte milioane de oameni care n-au mai apucat niciodată să-și spună povestea. Apoi, a fost invitată și a participat la tot felul de dezbateri, interviuri, filme documentare. Mereu a vorbit ca supraviețuitoare a lagărului de concentrare de la Auschwitz.

La 19 ianuarie 2018, cea de-a 80-a aniversare a legilor rasiale italiene, președintele Republicii Italiene, Sergio Mattarella, în baza articolului 59 paragraful 2 din Constituția Italiei, a numi-o pe Segre senator pe viață pentru merite patriotice remarcabile în domeniul social.

Segre este a patra femeie din Italia care ocupă o astfel de funcție, după Camilla Ravera, Rita Levi-Montalcini și Elena Cattaneo.

Ca prim act legislativ, ea a propus înființarea unei Comisii parlamentare de control asupra rasismului, antisemitismului și instigării la ură și violență, susținută de colegii senatorului pe viață Renzo Piano și Elena Cattaneo. La 30 octombrie 2019, Senatul Republicii, cu 151 de voturi pentru, a aprobat moțiunea prin care se constituie comisia. Pe 7 noiembrie 2019, din cauza numeroaselor amenințări primite pe rețelele de socializare, prefectul de Milano, Renato Saccone i-a repartizat o gardă de corp.

La 29 ianuarie 2020, invitată de președintele David Sassoli cu ocazia Zilei Internaționale de Comemorare a Holocaustului și a celei de-a 75-a aniversări de la eliberarea orașului Auschwitz, ea a luat cuvântul în fața Parlamentului European, unde a primit ovații din partea întregii adunări. La 18 februarie 2020, în timpul inaugurarii anului universitar al Universității Sapienza din Roma, la care a participat și președintele Sergio Mattarella, i s-a acordat un doctorat honoris causa în istorie europeană, pe care l-a dedicat tatălui ei Alberto, „ucis pentru vinovăția de a se fi născut evreu”. Pe 9 octombrie 2020, după 30 de ani de martori publici despre viața ei, ea a ținut ultimul discurs public la Rondine (Arezzo, Toscana), unde i-a invitat pe tineri să nu învinuiască unii pe alții pentru propriile eșecuri și slăbiciuni, deoarece sunt foarte puternici.

Liliana Segre, deși la o vârstă venerabilă, continuă să fie o voce importantă în peisajul italian.