Prostamolul mă-sii!

Da, chiar aşa, al mamei lui, al mamei mamei lui, al neamului lui, feminin şi masculin, al – spus pe scurtătură – mă-sii! Dacă nu aş fi picat, de-a dreptul, de fazan, în faţa unei foarte dragi doamne şi şefe de demult, poate că ziceam, mai ca o doamnă, prostamol cu bucluc. Sau cu belea. Sau… altfel. Numai că, am picat.

Şi de-aia e al mă-sii! Venim, soţul meu şi cu mine, după ce se crăpase bine de ziuă, de la o nuntă. Obosiţi, după dănţuială şi după paranghelie, dar cu chef de treabă. Acuma, chiar chef, nu, nu era, de ce să mă laud… Dar, la ţară s-a strâns o puzderie de trebi. Urgente. De maximă necesitate. Ori, nu.

Dar, decât să stai cu gândul la ele, că trebuie să le faci, mai bine strângi din dinţi şi termini cu ele. Le bifezi ca făcute şi treci la altele. În plus, cum zicea poetul: „sunt greu bătrânii de pornit, dar de-i porneşti, sunt greu de-oprit”. Aşa şi noi. Ne-am apucat, cu zel muncitoresc şi elan boieresc, a se citi cu simţ de răspundere, de făcut bulioane, ketchup-uri, dulceaţă – de pepeni verzi – sirop de fructe de soc, vinete coape şi ardei kapia, de pus la congelator, ţuică.

Pe lângă astea, o plăcintă de mere şi niscaiva ardei, dovlecei umpluţi, sărmăluţe în foi de viţă. Dacă tot ne-am apucat… Şi dacă tot am făcut bilanţul grădinii… Şi dacă tot suntem plini de zel, că era să zic zen… Ei, şi turăm motoarele. Deci, de stat în picioare, de alergat între ceaune, oale, ligheane, cratițe, tingiri şi alte recipiente şi ustensile de bucătăreală, de stat cu mâinile în toate astea.

Că nimic nu se face cu vrăjeală şi hlizeală la ele. Toate bune şi frumoase. Soarele, după ploile de zilele trecute, nu arde ca-n iad, muzica ne alină delicat, în surdină, urechile, treaba merge unsă… Şi-mi sună telefonul. O fetică. Se prezintă. De la nu ştiu care firmă, de seamănă la titulatură cu una de presă. Vrea, nu să mă facă reporter special, ci să-mi vândă prostamol.

Nu paracetamol, cum am auzit eu, întâi. Îi spun, politicoasă, că nu mă interesează produsul. Ea insistă să-mi facă o prezentare şi o ofertă, adică plătesc unul şi primesc două, plus nuş’ ce bonusuri, eu, refluxată de-o bunătate și-o omenie maximă, îmi zic să fiu răbdătoare, că, poate, șef-său fetei ascultă convorbirea şi-o plăteşte în funcţie de cum îşi vinde marfa, şi stau cu urechea pâlnie la telefon.

Apoi, îi promit solemn că, dacă vreodată am nevoie de prostamol, pe ea o caut. Şi mă întorc la migala şi truda mea. Deja a-nceput să frigă şi ficatul în noi. De la atâta căldură de la aragaz, plită, pirostrii. Nu trece mult, şi-mi sună iar telefonul. Altă fătucă. Să-mi spună despre minunea de ofertă cu prostamolul. Îi spun şi ăsteia că n-am nevoie, nu-mi trebuie, pa, la revedere.

Of, şi s-a făcut un cald… De la soare, de la focul de la ceaunul cu bulion, de la cazanul de ţuică, de la aragazul încins la maximum la toate ochiurile. E ca-n iad, când încing dracii cazanele. Cred că şi ăştia au primit ceva marfă şi au pus foc la hârdaie, că, altminteri, nu ardea aşa aerul tot. Şi sună iar telefonul. Nu cunosc numărul, dar, cum eu răspund la toate numerele, răspund şi acum. Un băiat, de data asta.

Şi, hodoronc, tronc, nici nu zic bine alo, cu prostamolul în şi peste mine. Şi ăsta! Domn’le, nu vreau, nu-mi trebuie, n-am nevoie! Deja răbdarea mea se pierde ca semnalul telefonului când trec prin pădurea de fuse odată imenşii Codrii Vlăsiei. S-a spart conducta, frăţică… Toată lumea sună la mine, să-mi vândă prostamol. O scrie ceva în fruntea mea? Mai învârt eu vreo cinci sarmale şi, iar telefonul, ţâr… Centrala, răspunde, face mişto de mine, bărbatul meu. Şi răspund. Alta!

Tot cu prostamol! Bag seamă că s-a dat ordin de zi, pe unitate: toată lumea sună la mine, să iau prostamol. Fraţilor, e duminică, mult mai munciţi şi voi, săracii… Mai migălesc pe la plăcinta mea şi iar sună telefonul. Nu mai răspunde, zice al meu. Nu mai răspund. Dar dacă o fi ceva important? Ce-ţi mai place, zice el… Ei, şi mai răspunzând, mai nu, se făcură vreo zece ori de sunat şi îmbiat cu prostamolul.

Am trudit cu spusul lui nu, nu vreau prostamol, mai ceva decât cu bulionul. Să ştii, mi-am zis, la un moment dat, că vreunul, prieten, cum ar veni, a adunat vreo şleahtă de golani şi face mişto de mine. Căci, altminteri, de ce să fiu sunată întruna să iau purcoiul de prostamol. Mama mă-sii, că dacă nu l-am pomenit! Zici că-i fac reclamă. Ei, bine, şi sună a unşpea oară telefonul.

Deja sunt în fibrilaţii şi, nu că ard sau frig de nervi, dar sunt opărită de-a binelea, când pun mâna pe telefon şi, mai ales, răspund. Mii de draci, aduşi cu reteveiul la raport, colea, am vârât, din prima, fără să mai stau la taclale, pe undele telefonului. Fir-aţi, lua-v-ar, să dea în voi şi tot aşa, bănuiţi voi cum. Mama voastră de nemernici! Nici să răsuflu, ca omul, nu m-am oprit, până n-am terminat tot arsenalul. Ş

i, atunci, gata să-nchid, aud o voce suavă şi nevinovată: „draga mea, s-a-ntâmplat ceva? Sunt eu, Cutăreasca”. Să cad, cum oi cădea, peste oala cu sarmale şi să fierb şi eu cu ele, uşurel, la foc mic. Era o doamnă distinsă şi rasată, care mi-a fost şefă şi patroană la o importantă revistă. Ce-o fi zis săraca femeie, auzindu-mă că vorbesc astfel, nu ştiu. Şi nici nu vreau să ştiu.

Mai ales că, mă ştia de fată liniştită, decentă şi în banca mea. Prostamolul mă-sii! Nu, dar am mai păţit-o odată, tot la fel. Sau, aproape. Lucram la ziarul „Naţional”, nu erau telefoane mobile pe vremea aia şi eu, într-o zi, acasă, cu un meşter, care repara o ţeavă la baie. Că se spărsese şi inundasem, cu temeinicie, tot parterul.

Anunţasem la serviciu că, din motive obiective, de ţeavă, nu dau, în ziua aia „marfă” pe ţeavă, ca să menţin… instalaţia. Şi sună, atunci, fixul. O dată, de două ori, de şapte ori. Şi nu vorbea nimeni. Ăla de tot forma numărul, ori era prost cu crăci şi nu ştia să ţină receptorul, ori voia să-mi audă minunăţia de voce, ori făcea pe deşteptul şi uza de nervii mei. Şi, cum suna, plecam din baie, unde eram cu omul ăla, să răspund la telefon.

Ei, şi după mai multe sunări de-astea, fără vorbit, mi se declanşează taman coarda aia sensibilă cu înjurături şi blesteme. Şi dacă n-am zis… Miţa Baston şi toate personajele lui Caragiale, dar nu numai, puteau să se-nscrie la meditaţii la mine. Şi, mai bine se-nscriau, că-mi luam şi eu, din pregătiri, şase case, nu mai făceam rate peste rate. Şi, atunci, recunosc, aveam vocabular. Eram bună. Că scriam şi cronică sportivă, pe stadion.

Eram între galerii şi, să nu vreau, tot înregistram niscaiva ziceri. Ce să facem, oraşul meu avea atunci – acum, mucles amândouă! – două echipe de fotbal în prima divizie şi eu eram cu geana pe ele, când jucau… băieţii acasă. Din vremea aia, aş putea, dacă aş vrea, să scriu tomuri, multe tomuri… Aşa… Cum ziceam. Şi răspund la telefonul fix, după ce tot răspunsesem şi tot nu se vorbise.

Şi eu cu o tiradă usturătoare în coarda vocală la adresa ăluia de tot suna şi nu vorbea, neam. Şi ziceam cu un năduf, şi cu un patos, şi cu nişte draci! Ca să mă răcoresc. Când m-am oprit, vorbeşte şi omul de la celălalt capăt al firului. O fi mai încercat el să zică vreo vorbă, dar ce, putea de mine…

Şi zice, din prima, ca să nu dau iar cu ouă, cum se numeşte. Mămică, mamă… Cel mai mare ştab de la ziar. Dumnezeul ziarului. Care era cu alţi ştabi în discuţie şi mă sunase personal – ceea ce nu mai făcuse altă dată – ca să mă felicite pentru un articol, care fusese, cum a zis, o imensă bombă, o desăvârşită bijuterie. Şi, poftim, nu m-am învăţat minte.

Am comis-o iar! Şi, dacă domnul de atunci n-o fi leşinat şi n-o fi zis că sunt cam bădărancă, doamna de-acum, sigur şi precis, dacă pot să zic aşa, a fost apucată de dureri de ficat şi de stomac, după ce m-a auzit mânuind dracii în telefon. Dar, pe cuvânt, dacă aş fi vorbit aşa, neprovocată. Ăia cu prostamolul lor. Prostamolul mă-sii!