„Reformă” cu dinții strânși: cum își aranjează ministrul Demeter András propriul mic regat cultural

Reforma e, în teorie, un cuvânt frumos. Sună a ordine, a curățenie, a „în sfârșit se face ceva”. În practică, în România, cel mai des înseamnă altceva: rearanjarea scaunelor în aceeași sală în care cântă aceeași orchestră de partid.

Ce se întâmplă acum la Ministerul Culturii, sub Demeter András István, e un manual de „cum să-ți rezolvi problemele personale, politice și de rețea sub eticheta nobilă de reformă”. Cazul e cu atât mai scandalos cu cât nu vorbim doar de orgolii, ci de comasări de instituții, destine profesionale și bani publici serioși.

Ce ar însemna, de fapt, o reformă onestă

Dacă scoatem zgomotul politic, ideea de comasare nu e toxică prin definiție. Uneori chiar are sens:

• reduci birocrația,
• tai structuri parazite,
• păstrezi sau chiar îmbunătățești serviciul public,
• și, important, pleci de la întrebarea: „chiar avem nevoie de această instituție?”.

Dacă răspunsul e nu, o închizi. Dacă răspunsul e da, vezi cum o faci mai eficientă – inclusiv prin comasare acolo unde e logic. Asta ar fi reforma serioasă.

În realitatea noastră, însă, „reformatorul” român are un talent tulbure: ia ideea bună, o trece prin resentimente, interese de partid și mică răzbunare personală, apoi o scoate la public cu eticheta „măsură responsabilă”. Exact genul ăsta de „reformă” vedem la Cultură zilele astea.

Cine e Demeter: un „reformator” cu cazier administrativ

Înainte să ne uităm la comasări, merită să vedem cine apasă, de fapt, pe butoane.

Demeter András István nu e un necunoscut în zona de putere din cultură. Om al UDMR, e genul de personaj care reapare constant în funcții: director general în Ministerul Culturii, secretar de stat, consilier, șef de structură în TVR, membru în Consiliul de Administrație la Radio România.

Problema nu e experiența – ci felul în care a tratat legea. În 2017, Înalta Curte a confirmat definitiv un raport ANI care constata că Demeter se aflase în conflict de interese, ceea ce atrăgea interdicția de a ocupa funcții publice timp de trei ani.

Și ce a făcut în acei ani de „interdicție”? A continuat să ocupe poziții în TVR și în Consiliul de Administrație al Radioului Public, deși hotărârea era executorie. ONG-uri de media au cerut Parlamentului să-l demită, arătând negru pe alb decizia instanței.

Cu alte cuvinte, omul care vorbește azi despre „reformă responsabilă” e același care a tratat dreptul public ca pe o opinie cu care poate fi sau nu de acord, nu ca pe o regulă obligatorie.

De la contestatar de concurs la ministru peste propria plângere

Urmează episodul Opereta. În 2024, Demeter participă la concursul pentru funcția de manager al Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Conform relatărilor din presă, nu se prezintă la proba de interviu – și, evident, pierde concursul, care este câștigat de altcineva.

Ce face mai departe? Îi dă în judecată pe organizatori – Ministerul Culturii – contestând concursul. Până aici, nimic ilegal: orice candidat nemulțumit poate apela la instanță.

Numai că, în martie 2025, același Demeter e numit secretar de stat în Ministerul Culturii, adică în instituția cu care se judecă. Procesul rămâne pe rol.

Apoi, tot în 2025, devine chiar ministru. Adică șeful instituției pârâte în propriul proces. În mod oficial, ni se spune cu aer serios că „se abține” de la orice influență asupra serviciului juridic. În viața reală, orice jurist care reprezintă o instituție publică nu face un pas în instanță fără acordul conducerii.

Formal, e posibil ca actele să fie „curate”. Substanțial, e o situație care miroase a conflict de interese de la o poștă.

Comasarea Operetei cu „Ambasadorii”: reformă sau răzbunare cu apostilă?

Ajungem la marele număr de magie: comasarea Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” cu Teatrul Muzical „Ambasadorii”. Oficial, motivul este criza financiară. Ministrul iese la TV și explică solemn că trebuie redus numărul de instituții, că „nu mai putem continua așa” și că fuziunea e începutul unor „măsuri similare”.

Numai că, la bani concreți, lucrurile arată ciudat: un studiu citat în presă arată că această comasare ar costa statul aproximativ 93 de milioane de lei în cinci ani, prin restructurări, mutări, reconfigurări și dublaje de cheltuieli. O altă variantă de comasare, între Operetă și Opera Națională, ar fi avut un cost estimat chiar mai mare – în jur de 268 de milioane de lei.

Cu alte cuvinte, „reforma” nu aduce economii spectaculoase – ba dimpotrivă, e posibil să coste mai mult decât menținerea instituțiilor separate.

Dar ce produce sigur comasarea?

• desființarea funcțiilor de director ale celor două teatre;
• crearea unui post nou de manager pentru instituția rezultată;
• posibilitatea ministrului de a numi un interimar, până la un eventual nou concurs.

Și aici cercul se închide frumos: ministrul care a pierdut concursul pentru Operetă, dar se judecă încă pe tema asta cu ministerul, reorganizează acum instituția astfel încât postul disputat dispare. Legal, va spune că e vorba de structură nouă, concurență nouă, alt context. Moral și politic, pare o răzbunare bine ambalată.

„Reforma” pe filiera Harghita–Covasna: banii rămân, cultura română se subțiază

Povestea nu se oprește la București. În pachetul de „măsuri reformatoare” intră și transferul unor centre culturale aflate acum în subordinea Ministerului Culturii către autoritățile locale din Harghita și Covasna – precum Centrul de Cultură „Arcuș” sau Centrul Cultural Toplița.

Teoretic, se invocă principiul „mai multă autonomie locală”.

Practic, în două județe unde discuția despre enclavizare etnică și despre accesul la cultură română e veche de decenii, astfel de mutări ridică întrebări grele. Studii despre dinamica instituțiilor culturale din Harghita și Covasna arată de ani buni riscul ca infrastructura culturală românească să fie marginalizată sau lăsată să se stingă discret, în timp ce resursele se duc spre altă agendă simbolică.

Aici nu mai e vorba doar de un teatru sau altul, ci de un tip de politică:

• banii vin de la centru,
• controlul simbolic se mută local,
• iar cultura română instituțională devine negociabilă în logici de partid sau de identitate.

În formulă cinică: cât mai mulți bani de la bugetul României, cât mai puțină cultură românească incomodă pentru planurile UDMR în Harghita și Covasna. Faptul că exact un ministru UDMR împinge astfel de mutări, în aceeași perioadă în care își rezolvă și propriile conturi cu Opereta, nu e întâmplător – e stil.

Fața reală a „reformei”: resentiment, captură și comasare de probleme

Cazul Demeter arată cam așa, dacă dai jos eticheta de „reformă”:

• un politician cu condamnare definitivă pentru conflict de interese, care a ignorat interdicția de a ocupa funcții publice;
• un funcționar de rang înalt care se judecă cu ministerul asupra unui post pierdut, apoi ajunge șef peste același minister;
• un ministru care reorganizează exact instituția unde a pierdut concursul, într-un mod care elimină structura în care altcineva câștigase legal;
• un portofoliu de „reforme” care, în loc să simplifice sistemul, îl complică, îl face mai scump și mai ușor de controlat politic.

Asta nu mai e reformă, e captură de sistem sub pretext de modernizare.

Pentru public, totul e servit în limbajul obișnuit:
„criză bugetară”,
„optimizare instituțională”,
„responsabilitate față de banul public”,
„trebuie să facem mai mult cu mai puțin”.

Doar că, la linia de sosire, „mai puțin” pare să fie mai ales
– mai puțină transparență,
– mai puțină cultură autonomă,
– mai puțină meritocrație în numirea managerilor,
și mai mult control politic concentrat în mâna aceluiași tip de personaj: vechi, conectat, obișnuit să nu fie deranjat de verdictul instanțelor.

De ce ar trebui să ne pese – chiar dacă nu (prea) mergem la Operetă

Poți să spui: „nu mă interesează Opereta, nu mă duc la teatru, problema lor”. Dar nu e așa simplu. Cazul Demeter e important din cel puțin trei motive:

1. E un precedent
   Arată cât de ușor poate fi folosit discursul reformei pentru a justifica răfuieli personale și aranjamente de partid. Dacă merge la Cultură, poate merge și la Sănătate, și la Educație, și la companii de stat.
2. E vorba de bani și de reguli
   Nu discutăm doar gusturi artistice, ci zeci și sute de milioane de lei, procese în instanță, contracte, oameni concediați sau numiți pe criterii obscure. E fix tipul de „reformă” care nu repară nimic, dar produce costuri pe termen lung.
3. E vorba de respectul față de public
   Când un ministru cu istoricul lui Demeter îți vinde astfel de măsuri ca pe o „necesitate de sistem”, ți se transmite un mesaj clar:
   „Nu contează ce a decis instanța, nu contează concursul, nu contează bunul-simț. Contează cine ține pixul și ștampila acum.”

Reforma adevărată în cultură nu începe cu demolarea instituțiilor care nu-ți convin și nici cu aranjarea fișei de post după ciuda personală. Ar începe cu ceva infinit mai greu: cu despărțirea de reflexul de șef feudal și cu acceptarea faptului că legea și meritul profesional sunt mai sus decât orgoliul unui om de partid.

Până ajungem acolo, o să tot vedem aceeași piesă: aceeași distribuție, aceeași intrigă, doar decorul se comasează din când în când.

Acest articol a fost inspirat de textul inevitabil al domnului Sever Voinescu, intitulat ”Fața parșivă a reformei”și apărut în cea mai recentă ediție tipărită a săptămânalului ”Dilema”.